Cine este calul troian al PSD în sânul Dreptei?

Dacă numărăm voturile obținute în turul întâi al prezidențialelor din anul 2000 de domnii Stolojan, Isărescu, Frunda, Roman și Meleșcanu, iese un procent semnificativ peste 30%, care dacă ar fi fost acordate unui candidat unic l-ar fi trimis pe acesta în turul al doilea împreună cu Ion Iliescu. Fragmentarea votului anti-PDSR nu numai că i-a garantat mandatul lui Iliescu, dar a alimentat votul-protest antisistem care l-a propulsat pe Corneliu Vadim Tudor în turul al doilea. Consecința cea mai gravă a acestei fărâmițări a constat însă în cei patru ani în care PDSR/PSD a guvernat, sub Năstase, practic, fără opoziție. Acum dezastrul care a dus la guvernarea Năstase și a dus România în pragul unui regim autoritar de tip Putin este pe cale să se repete.

Diferența față de anul 2000 este că în 2014 pericolul ca un candidat din zona populismului naționalist să obțină un scor mare care să îl propulseze în turul al doilea este foarte redus. Tensiunea și nemulțumirea care generează un astfel de vot de protest în favoarea populiștilor și-au găsit debușeul în PP-DD la alegerile generale din 2012 și de atunci au răsuflat. Un oarecare potențial mai există, așa cum s-a văzut în cazul Diaconu, dar, având în vedere că nu știm exact câte voturi a primit actorul și câte i-au fost făcute de USD, nivelul acestui potențial este dificil de măsurat pe baza rezultatelor la europarlamentare.

Pericolul anului 2014 nu constă, așadar, în repetarea alegerii imposibile dintre rău și „mai rău“. Pericolul real constă în ce se va întâmpla dacă PSD va avea atât guvernul, cât și președintele. Năstase, fără îndoială un lider autoritar, a fost constrâns, pe de o parte, să mențină aparențele de negocierile cu Uniunea Europeană, iar pe de alta avea un nivel de educație și un rafinament politic (în pofida grobianismului glumelor sale) care lui Ponta îi lipsesc cu desăvârșire. Năstase avea în vedere un regim complex, condus de o aristocrație birocratică în alianță cu oligarhia economică. Ponta nu are astfel de subtilități. Aspirațiile sale dictatoriale sunt directe și mai grosolane, iar politica sa guvernamentală constă, în esență, în trecerea poverii fiscale de pe umerii marilor corporații private și de stat pe cei ai consumatorului individual și ai companiilor mici și mijlocii. Acciza la carburanți, taxa pe stâlp și, mai nou, subvenționarea marilor consumatori energetici prin transferul poverii fiscale privind certificatele verzi pe umerii consumatorilor mici sunt tot atâtea dovezi ale acestei politici care creează oligopoluri și ucide inițiativa privată, economia de piață și, în cele din urmă, libertatea individuală.

Al doilea pericol îl reprezintă, desigur, restaurația regimului de subordonare a justiției de către oligarhia politică, desființarea sau anihilarea instituțiilor anticorupție și ale statului de drept. Ceea ce va face România vulnerabilă în fața celui de-al treilea pericol major, scoaterea țării de pe orbita euroatlantică și revenirea în sfera de influență a Rusiei. România este importantă din punct de vedere strategic pentru Statele Unite și NATO, dar americanii au semnalat repetat și clar că nu pot fi parteneri cu un stat corupt și în care nu există domnia legii.



Aceste trei pericole sunt cât se poate de reale și prezente, iar semnificațiile precedentului anului 2000 sunt prea evidente ca să nu lase loc de dezbatere asupra necesității unui candidat comun al formațiunilor anti-PSD, pe care acum le numim „de dreapta“, în lipsă de un termen mai bun, deși poate ar trebui să ne întoarcem la formula „forțelor politice democratice“. Dar, dacă interesul național este atât de urgent și imperativul politic atât de evident, atunci de ce nu se întâmplă? Veșnic invocatele „orgolii, ambiții și rivalități personale“ nu sunt o explicație plauzibilă decât până la un anumit punct. Nu e ca și cum am avea de-a face cu ordine monastice rivale separate de înalte și rafinate considerații doctrinare. Cu câteva excepții notabile, nu avem de-a face cu oameni ale căror principii îi împiedică să facă vreun compromis sau să negocieze. Dimpotrivă, sunt oameni care au lucrat unii cu alții la un moment dat, au devenit adversari doar ca să colaboreze din nou cu alt prilej. Deci, dacă prioritățile naționale sunt cunoscute, iar amenințările clare, atunci n-ar trebui să fie un obstacol atât de mare să găsească (din nou) o formulă de colaborare, nu?

Faptul că nu o fac sugerează însă altceva. Dacă ne întoarcem la alegerile din 2000, era clar că interesele minorității maghiare nu ar fi fost servite dacă Vadim Tudor ar fi ajuns în turul al doilea. Cu toate acestea, UDMR a insistat să prezinte un candidat propriu la prezidențiale în persoana domnului Frunda. În final, Ion Iliescu a devenit președinte și cu voturile maghiarilor, iar UDMR a obținut beneficii importante oferind sprijin Guvernului Năstase. Practic, UDMR a riscat interesele maghiarilor pentru a se bucura în final de avantajele guvernării.

Ceva de felul acesta pare să se întâmple și acum. Cineva din așa-numitul grup al partidelor de dreapta pare să lucreze activ pentru menținerea statu quo-ului și a stării actuale de fărâmițare a opțiunilor și candidaturilor. Nu că PSD n-ar mai fi avut până acum cai troieni în sânul adversarilor, dar acum par să fie mai mulți și puternici.

De aceea, este nevoie de un test edificator al atașamentului real al partidelor „de dreapta“ față de imperativele politice ale momentului. Prietenii care realizează inliniedreaptă.net au sugerat organizarea de alegeri primare ca în Statele Unite pentru desemnarea unui candidat comun. Ar fi un test relevant, dar asemenea alegeri ar fi aproape imposibil de organizat la nivelul tuturor candidaților și cu participarea onestă a tuturor partidelor, chiar dacă s-ar forma o structură comună de organizare și supervizare. Este prea târziu pentru un asemenea demers, iar cel mai important obstacol este înregistrarea alegătorilor. În America, alegătorii se înregistrează ca republicani, democrați și independenți și astfel se pot urmări voturile unui candidat potențial. În România, în cazul unor alegeri primare, nimeni nu poate garanta că PSD nu-și va mobiliza activiștii să voteze în primarele dreptei pentru cel mai slab candidat.

Testul cel mai relevant acum ar trebui să fie un „test al renunțării“, adică stabilirea unui cost de oportunitate pentru fiecare partid. Cât este maximum la care PNL, PDL, PMP, FC și alții pot renunța pentru a asigura că va exista un candidat comun și o platformă comună la prezidențialele din acest an? Dacă acest cost va fi mic, vom avea o indicație bună asupra identității calului troian. Or, deja înțelegem că dna Udrea a declarat că PMP nu va accepta un candidat comun decât dacă acesta va fi Cristian Diaconescu. Relevant, nu?
http://www.romanialibera.ro/opinii/editorial/cine-este-calul-troian-al-psd-in-sanul-dreptei--339073