STRATFOR | Siria, America şi bluful lui Putin

Analiză STATFOR de George Friedman
În ultimele săptămâni am scris despre cacealmaua preşedintelui american Barack Obama referitoare la Siria şi mersul său pe muchie de cuţit legat de intervenţia militară. Mai există o cacealma care trebuie să fie înţeleasă, aceasta venind din partea preşedintelui rus, Vladimir Putin.

Cacealmaua lui Putin este că Rusia a devenit o mare putere mondială. În realitate, Rusia este doar o putere regională, ci mai ales pentru că periferia acestuia este în abator. El a încercat să proiecteze o putere pe care că el nu o are, şi a făcut-o bine. Pentru el, Siria începe să devină o problemă deoarece Statele Unite sunt pe cale să se folosească de cacealmaua lui, iar el nu deţine cărţile puternice. Pentru a înţelege jocul, avem nevoie să începem cu recenta reuniune G-20 de la Sankt-Petersburg, din Rusia.

Acolo, Putin şi Obama au avut o reuniune de 20 de minute, care părea să fie rece şi neconcludentă. Statele Unite păreau a se fi angajat la o acţiune militară nedefinită în Siria, în vreme ce ruşii se opuneau vehement. Tensiunile prezentate în cadrul G-20 între Washington şi Moscova au reaprins amintirile Războiului Rece, un moment în care Rusia a fost o putere mondială. Aceasta este exact starea de spirit pe care Putin a vrut să o creeze. Aici începe cacealma lui Putin.

O putere globală smerită

Statele Unite şi Rusia au avut relaţii tensionate pentru un timp îndelungat. La începutul administraţiai Obama, secretarul de stat Hillary Clinton a venit la Moscova aducând o cutie cu un buton roşu, numindu-l butonul de resetare. Ea a spus că acesta simbolizează dorinţa de relansare a relaţiilor americano-ruse. Gestul a avut un impact redus, iar relaţiile s-au deteriorat de atunci. Cu China concentrată pe problemele sale interne, cu o Europă în dezordine, Statele Unite şi Rusia rămând cei doi mari jucători mondiali – în condiţiile în care nu sunt comparabile – pe un fond al deteriorării relaţiilor semnificative. Iată de ce, avem nevoie să înţelegem ceea ce se întâmplă aici, înainte să ne gândim la Siria.

Acum douăzeci de ani, Statele Unite au avut un interes scăzut în relaţiile cu Rusia, cu siguranţă nu cu restructurarea ei. Uniunea Sovietică s-a prăbuşit, Federaţia Rusă a fost în ruine şi nu a fost luată în serios de Statele Unite ale Americii sau de oriciine altcineva care contează. Ruşii îşi amintesc de această perioadă cu amărăciune. În opinia lor, sub pretextul de a preda ruşilor tema creării democraţiei constituţionale şi promovarea drepturilor omului, Statele Unite şi Europa s-au angajat în practici comerciale abuzive şi au sprijinit organizaţiile ne-guvernamentale care doreau să destabilizeze Rusia.

Punctul de rupere a venit timpul crizei din Kosovo. Slobodan Milosevic, liderul a ceea ce a mai rămas din Iugoslavia, a fost un aliat al ruşilor. Rusia a avut o relaţie istorică cu Serbia şi nu a vrut să vadă Serbia dezmembrată, cu un Kosovo independent.
Au existat trei motive pentru acest lucru. În primul rând, ruşii au negat existenţa unui masacru al albanezilor în Kosovo. Nu a fost un masacru al sârbilor în Bosnia, dovadezile unui masacru în Kosovo nu au fost clare şi este încă departe de a fi clar. În al doilea rând, ruşii nu au vrut o schimbare a frontierelor europene. A existat un acord general potrivit cărora schimbările forţate de frontiere nu ar trebui să se întâmple în Europa, având în vedere istoria sa, iar ruşii serau preocupaţi de faptul că zonele tensionate din Federaţia Rusă, de la Cecenia la Karelia până la Rusia Pacifică, s-ar putea folosi de separarea forţată a Serbiei şi a Kosovo ca de un precedent pentru dezmembrarea Rusiei. De fapt, au suspectat că acesta a fost “motivul” Kosovo. În al treilea rând, şi cel mai important, au simţit că un atac fără aprobarea ONU şi fără sprijinul Rusiei, nu ar trebui să fie întreprins atât în conformitate cu dreptul internaţional, dar şi din respect pentru Rusia.

Cu toate acestea, preşedintele Bill Clinton şi o parte dintre aliaţii NATO s-au angajat în război. După două luni de lovituri aeriene care au avut slabe rezultate, Aceştia au ajuns la ruşi pentru a sprijini soluţionarea conflictului. Emisarul rus a ajuns la un acord prin care s-a acceptat separarea informală a Kosovo de Serbia, dar cu prezenţa pacificatorilor ruşi împreună cu SUA şi ţările europene, misiunea lor fiind aceea de a proteja populaţia sârbă din Kosovo. Cu toate acestea, încetarea focului, în ciuda prezenţei pacificatorilor ruşi, nu a fost niciodată pusă în aplicare pe deplin. Rusia simţit că merită mai mult respect în Kosovo, dar nu ar fi putut aştepta mai mult având în vedere poziţia s-a geopolitică slăbită. Cu toate acestea, incidentul a servit ca un catalizator pentru conducerea Rusiei pentru a încerca să oprească declinul ţării şi pentru a-şi recâştiga respectul. Kosovo a fost unul dintre multele motive pentru care Vladimir Putin a devenit preşedinte, iar odată cu el întreaga putere a serviciilor de informaţii a crescut, fiind restaurate la fosta poziţie de pre-eminenţă.

Atentatul din Vest

Statele Unite au sprijinit, financiar şi în alte moduri, proliferarea grupurilor pentru drepturile omului din fosta Uniune Sovietică. Când mai multe ţări foste sovietice au trecut prin experimentul revoluţiilor din 1990 care au dus la apariţia de noi guverne cu un caracter oarecum mai democratic, dar cu siguranţă mult mai pro-occidentale şi pro-americane, Rusia a văzut apropierea vestului, iar punctul de cotitură a venit din Ucraina. Aici, Revoluţia Portocalie a generat ceea ce, în 2004, în opinia lui Putin, era un guvern pro-occidental. Ucraina a fost singura ţară care, în cazul în care ar fi aderat la NATO, ar fi lăsat Rusia fără protecţie şi controla pe cele mai multe dintre conductele de gaze din Europa.
În opinia lui Putin, organizaţiile ne-guvernamentale au ajutat la acest proiect, el susţinând că serviciile de informaţii americane şi britanice finanţaază aceste organizaţii. Pentru Putin, acţiunile din Ucraina au indicat faptul că Statele Unite, în special, s-a angajat să continue extinderea prăbuşirii Uniunii Sovietice spre un colaps al Federaţiei Ruse. Kosovo a fost o insultă din punctul său de vedere, iar Revoluţia Portocalie a fost un atac asupra intereselor de bază ruseşti. Putin a început un proces de suprimare a oricărei disidenţă în Rusia, atât din partea organizaţiilor ne-guvernamentale străine sprijinite şi de grupuri interne. El a considerat Rusia ca fiind în atac, iar aceste grupuri ca organizaţii subversive. Nu a fost avut nevoie de un argument pentru aceasta. Dar, adevărul era că Rusia se întoarce la rădăcinile sale istorice, cu un guvern autoritar, cu un stat care controlează direcţia economiei şi în care dezacordul este tratată ca şi cum ar fi fost menit să distrugă statul. Chiar dacă o mare parte din această reacţie ar putea fii înţeleasă, având în vedere eşecurile şi dezastrele din 1991, aceasta a creat un conflict cu Statele Unite. SUA şi-au menţinut presiunea cu privire la problema drepturilor omului, iar ca răspuns ruşii au devenit tot mai represivi.

Apoi a venit “al doilea act” Kosovo. În 2008, europenii au decis să asigure independenţa Kosovo, în timp ruşii au cerut ca acest lucru să nu se întâmple. Din punctul de vedere al Rusiei, nu a existat nici un motiv pentru fi batjocorită prin această acţiune, dar europenilor le-a fost indiferent.
Ruşii au găsit o oportunitate de a răspunde ceva mai târziu în acel an, în Georgia. Cum a început războiul ruso – georgian este o altă poveste. Evenimentul a adus tancurile ruseşti într-un stat prieten al SUA, învingându-i armata şi rămânând acolo cât a dorit. Cu americanii împotmoliţi în Irak şi Afganistan, nicio interventie nu a fost posibilă. Ruşii au luat acest lucru ca pe o oportunitate de a livra două mesaje spre Kiev şi în alte foste state sovietice. În primul rând, Rusia, lăsând înţelepciunea convențională deoparte, ar putea folosi puterea militară atunci când socoteşte de cuviinţă. În al doilea rând, Rusia a invitat Ucraina şi alte ţări să ia în considerare ce a însemnat o garanţie americană.

Relaţiile SUA – Rusia nu au fost niciodată restabilite. Din punctul de vedere al Statelor Unite, războiul ruso-georgian a fost unul agresiune. Din punctul de vedere al Rusiei, a fost pur şi simplu versiunea rusa a Kosovo, în fapt mai blândă, care a lasat Georgia intactă. Ca urmare, Statele Unite au devenit mai precaute în finanţarea organizaţiilor ne-guvernamentale. La rândul lor, ruşii au devenit mai represivi în tratamentul aplicat grupurilor disidente.

Din 2008, Putin a încercat să creeze sentimental potrivit căruia Rusia a revenit la poziţia istorică de putere. Ea întreţine relaţii la nivel mondial cu puteri de stânga, cum ar fi Venezuela, Ecuador, Bolivia şi Cuba. Desigur, tehnic Rusia nu este de stângă, iar dacă este acesta este o stângă ciudată, având în vedere numeroasele sale oligarhi care încă mai prospera. De fapt, sunt puţine lucruri pe care Rusia să le poată face pentru oricare dintre aceste ţări, dincolo de investiţiile promiţătoare în energie şi transferurile de arme, care se materializează doar ocazional. Totuşi, Rusia lasă un sentiment de putere de nivel mondial.

De fapt, Rusia rămâne o umbră a ceea ce a fost Uniunea Sovietică. Economia sa este puternic axată pe exporturile de energie şi depinde de preţurile ridicate pe care nu le poate controla. În afara Moscovei şi Sankt Petersburgului, viaţa rămâne grea, iar speranţa de viaţă scăzută. Militar, aceasta nu se poate compara, eventual, cu Statele Unite. Dar, în acest moment istoric, în care Statele Unite ale Americii se retrag din implicarea profundă în lumea musulmană, cu o Europă în dezordine instituţională, Rusia exercită un nivel de putere mai mare comparativ cu capacitatea sa reală. Ruşii au jucat propria lor cacealma, iar aceasta ajută la cacealmaua din plan intern, prin crearea unui sentiment că, în ciuda problemelor sale, Rusia a revenit la măreţie.

În acest joc, având şi Statele Unite o contribuţie, indiferent de importanţa acesteia, situaţia este critică. Problema Snowden a fost una perfectă pentru ruşi. Dacă au fost implicaţi în afacerea Snowden de la început sau au intrat mai târziu, este lipsit de importanţă. Acesta a creat două impresii importante. Prima este că Rusia este capabilă să afecteze Statele Unite ale Americii – imagine valabilă printer cei care cred că ruşii au declanşat toată afacerea, mulţi văzând evenimentul ca pe o lovitură de stat a serviciilor secrete ruse, chiar dacă acestea public şi foarte ferm au negat aceasta.
Cea de a doua impresie a fost că Statele Unite au fost ipocrite. Statele Unite au acuzat adesea ruşii de încălcarea drepturilor omului, dar, cu Snowden, ruşii au fost în poziţia în care l-au protejat pe omul care a descoperit ceea ce mulţi au văzut ca o violare masivă a drepturilor omului. Americanii au fost umiliţi în ceea ce priveşte propria lor securitate, slăbind şi mai mult capacitatea Statelor Unite de a reproşa Rusiei încălcările drepturilor omului.

Obama a fost furios pentru implicarea Rusiei în cazul Snowden, anulând un summit cu Putin. Dar acum, câtă vreme Statele Unite au în vedere un atac asupra regimului sirian, în urma suspiciunilor de utilizare a armelor chimice, Washingtonul poate fi în poziţia de a face un pas înapoi într-un stat prieten al Rusiei, şi, prin extensie, în Moscova în sine.

Întrebarea Siria

Relaţiile regimului Al Assad cu Rusia sunt vechi, din 1970, atunci când Hafez Al Assad, tatăl actualului preşedinte Bashar Al Assad, a organizat o lovitură de stat şi a aliniat Siria la Uniunea Sovietică. În iluzia de putere de nivel mondial pe care Putin încearcă să o creeze, căderea lui Al Assad i-ar submina puternic strategia cu excepţia cazului în care Statele Unite ale Americii ar fi atrase într-un alt conflict prelungit şi costisitoar în Orientul Mijlociu. În trecut, distragerea SUA în Irak şi Afganistan a servit intereselor Rusiei. Dar Statele Unite nu este foarte probabil să se implice foarte profund în Siria, aşa cum a făcut-o în aceste ţări. Obama ar putea determina căderea regimului şi instalarea unui nou guvern sunnit, cu convingeri necunoscute, sau poate opta pentru un atac ocazional, cu rachete de croazieră. Dar, acest lucru se va transforma în Irak numai dacă Obama pierde controlul complet.