STRATFOR | Obama, pe muchie de cuţit în conflictul din Siria (I) + ( 2 )

Analiză STRATFOR de George Friedman
Săptămâna trecută a început cu certitudinea că un atac asupra Siriei era inevitabil şi chiar iminent. S-a terminat cu o coaliţie care susţiner atacul fiind şi nu prea unită, cu preşedintele american Barack Obama susţinând în mod clar că un atac este inevitabil, poate în termen de o lună, în cazul în care Congresul îşi dă acordul. Aceasta este o comedie în trei acte: războinicul reticent se transformă în general furios şi găsindu-şi aliaţi îndepărtaţi devine din nou războinic reticent.

Încep cu faptul că Statele Unite nu a fost prima ţară care a solicitat intervenţia militară în Siria, după ce au fost prezentate imagini cu ceea ce păreau a fi victimele unui atac chimic de suprafaţă. Această onoare a aparţinut Franţei, Turciei şi Marii Britanii, fiecare dintre ele revendicând acţiunea. Mult ca decât Libia, unde Franţa şi Italia au fost primele dornice de intervenţie, Statele Unite ale Americii au ajuns cu întârziere.
Statele Unite nu au avut nici un interes naţional major în Siria . Acestea au fost ostile pentru o lungă perioadă regimului Al Assad. Ele au o simpatie pentru insurgenţii sunniţi, dar au ajuns la concluzia că prăbuşirea lui Al Assad nu este de natură să conducă la un regim democratic, la respectarea drepturilor omului, ci la un regim islamist cu legături cu al-Qaeda. Statele Unite sunt în proces de recuperare după Irak şi Afganistan, şi nu sunt dornice să contribuie la construirea naţiunii în Siria, în special având în vedere jucătorii. Prin urmare, atitudinea americană faţă de Siria a fost aceea de a-şi exprima profunda îngrijorare, în timp ce stăteau cât mai departe posibil, de mult decât a făcut-o restul lumii.
Ceea ce a început să schimbe atitudinea în Statele Unite a fost o declaraţie făcută de preşedinte în 2012, când a spus că utilizarea armelor chimice ar fi o linie roşie. El nu a vrut a vrut să intervină. El a stabilit linia roşie deoarece s-a gândit că acesta era singurul lucru pe Al Assad nu l-ar încerca. A fost o încercare de a rămâne în afară, nu un anunţ de interes. De fapt, au existat dovezi anterioare ale atacurilor chimice la scară mică, iar preşedintele a evitat angajamentul.

Fracţiunea de la Washington a Drepturilor Omului

De data aceasta, cu parteneri străini majori care cer acţiune, preşedintele a simţit că nu are de ales. O facţiune semnificativă din aparatul său de politică externă l-a presat la acest lucru. Au fost cei care, vezi consilierul de securitate naţională Susan Rice, au favorizat utilizarea forţei militare în urma crimelor de război şi a încălcărilor drepturilor omului la scară mare. Se crede că ea ar fi susţinut războiul din Irak împotriva lui Saddam Hussein, simbol al crimelor de război şi al încălcărilor drepturilor omului, dar nu ea a făcut-o, iar asta este o altă problemă. Ideea este că, lăsând Irakul, această facţiune a simţit că Statele Unite nu au reuşit să îşi îndeplinească obligaţiile morale în Rwanda, dar au aplaudat intervenţia în Kosovo.

Acestă fracţiunea nu este mică şi face apel la o tendinţă importantă în cultura politică americană, care vede Al Doilea Război mondial ca un război perfect, deoarece a fost purtat împotriva unui rău de nedescris şi nu pentru un câştig strategic sau material. Acest război a fost mult mai complicat, dar nu a fost un moment al adevărului. Lumea, în general, a aprobat implicarea americană. Pentru ei, acesta a fost modelul politicii externe a SUA. Având asigurată protecţia şi puterea de la distanţă, Statele Unite nu ar trebui să fie o putere politică tipică, dar ar trebui să îşi folosească forţa pentru a împiedica nedreptăţile extreme din lume.

Pentru ei, suferinţa în războiul civil sirian a fost rezultatul reprimării regimului Al Assad. Această facţiune a avut un punct de vedere interesant. Acesta s-a axat pe nedreptatea actuală, nu întotdeauna conştientă, interesat sau crezând că ceea ce va urma, va fi mai rău. Îmi amintesc, argumentând cu colegii academici înainte de căderea şahului, că în timp ce el a fost cu siguranţă un criminal, noi şi poporul iranian am regretat ceea ce a urmat. Ţine de o convingere romantică văzând mulţimea de pe stradă mai distructivă decât tiran, în palatul său. Uneori, ei au avut dreptate. Nu este clar dacă înlocuiea şahului a redus suma totală a suferinţei umane.

De-a lungul Primăverii Arabe a existat o romanţare a mulţimii din stradă, mai ales atunci când mulţimea este văzută prin lentila excepţionalismului american. A fost vorba de convingere, în special a celor care au văzut responsabilitatea principală a Statelor Unite şi promovarea drepturilor omului, majoritatea celor de pe străzi dorind genereze o democraţiei în stil american. În mod ironic, cele două grupuri care se dispreţuiesc reciproc – neo-conservatori şi activiştii pentru drepturile omului – au acelaşi punct de vedere: dacă ai eliminat tirani, ce ar urma ar fi democraţiile constituţionale şi respectarea drepturilor omului. Rice a lui Obama şi-a asumat, în 2013, acelaşi rol ca şi Paul Wolfowitz a lui Bush, în 2003.

Astfel, eliminarea lui Al Assad a devenit un obiectiv de politică externă al fracţiunii drepturilor omului adânc înrădăcinată în ideologia administratiei Obama. Ei au fost dezamăgiţi atunci când, în loc de intervenţie, acesta a stabilit linia roşie. Când linia roşie părea să fie trecută, au presat pentru acţiune.

Obama a învăţat un lucru sau două despre mase, arabe sau altele. El a fost mult mai puţin romantic cu privire la intenţia lor, mai ales după Libia. După Libia a fost, de asemenea, conştient de faptul că, după felicitări Statele Unite ar trebui să trăiască cu haosul sau noua tiranie. El nu a vrut să atace, iar asta a fost clar încă din primele zile.

Au existat două motive. În primul rând, el şi-a pierdut încrederea în mase. În al doilea rând, el a promis să nu meargă la război, la fel ca Bush, fără un sprijin internaţional validat de Organizaţia Naţiunilor Unite, şi cu sarcina de a conduce războiul alături de aliaţi. În Libia, războiul a început sub conducere franceză, iar, în timp, faptul că Statele Unite au avut forţa necesară iar Franţa nu, au împins Statele Unite în faţă , într-o poziţie pe care Obama nu a dorit-o.

Presat de fracţiunea drepturilor omului din administraţie sa să ia măsuri în Siria, el a fost, de asemenea, sub presiunea a trei ţări importante: Marea Britanie, Franţa şi Turcia. Turcia, în special, a fost importantă pentru el. Relaţiile au fost tensionate din 2003, când Turcia a refuzat să lase trupele americane să atace Irakul terestru. A acceptat să ofere sprijin la apelul Turciei de intervenţie, dar nu până la punctul în care a fost pregătit să facă mai mult decât un atac simbolic, folosind doar rachete de croazieră împotriva unor ţinte incerte, probabil, în primul rând rachete care pot transporta produse chimice. Turcia a cerut un atac de tip Kosovo – care a fost conceput pentru a slăbi poziţiile regimului din Siria. Obama nu a acceptat propunerea de atac la scara dorită de Turcia.

STRATFOR | Obama, pe muchie de cuţit în conflictul din Siria (II)
Analiză STRATFOR de George Friedman

Reticentul lider al coaliţiei

Apoi s-a întâmplat ceva interesant. Pe parcursul săptămânii, mai mult decât alte ţări, Statele Unite au făcut un apel pentru acţiune, Washingtonul fiind transformat în principalul avocat pentru intervenţie. SUA sunt o putere globală majoră. Simpla prezenţă în coaliţie se concentrează în jurul Statelor Unite. În parte, acest lucru are caracter militar, SUA având capacităţi pe care alte ţări nu le au. În parte, este politică, Statele Unite putând să organizeze o coaliţie mondială, în timp ce nimeni altcineva nu poate.
Obama a fost pregătit, anunţând linia roşie şi având în vedere presiunea consilierilor principali, să participe la o coaliţie. El a fost, cred, surprins când Statele Unite au încetat să mai fie parte din coaliţie, dar era lider şi instigator, atunci când alţii au fost deziluzionaţi de stilul său de conducere. Întreaga ideea a venit de aici. El nu a fost destul de sigur cum să acţioneze cu demnitate.

Apoi, Parlamentul britanic a votat împotriva intervenţiei militare, iar primul ministru David Cameron, un aliat de la bun început, a trebuit să se se retragă. Britanicii au luat parte la războaiele pe care americanii le-au transformat din idee, în realitate. Acesta a fost unul la care britanicii au susţinut ideea, dar Parlamentul a votat împotrivă, mulţi parlamentari spunând că Marea Britanie nu mai este câinele dresat al americanilor. Obama, care s-a străduit din greu să evite preluarea conducerii, a devenit un George W. Bush al Parlamentului britanic.
El s-a aflat, de asemenea, în spatele scenei diplomatice unde a fost permanent implicat. Accentul a fost dat de Rusia. Rusia a sprijinit clanul Al Assad în lovitura de stat a lui Hafez Al Assad, în 1970, când Uniunea Sovietică a sprijinit lovitura de stat şi schimbarea regimului. Relaţiile cu Siria au o istorie lungă, iar influenţa Uniunii Sovietice (în prezent a Rusiei) este una de nivel personal şi instituţional. Ruşii au fost total angajaţi în supravieţuirea regimului.

Statele Unite ale Americii au fost mai puţin pasionale, dar Obama, în timp ce a fost dispus să facă gestul minim posibil pentru a satisface impulsul drepturilor omului, nu a gândit ce ar urma după şi nu a vrut să vadă căderea regimului. În acest sens, ruşii şi americanii au avut interese comune.
În timpul săptămânii, preşedintele a început concentrându-şi atenţia pe Bashar Al Assad, pe care îl face responsabil personal pentru atacul chimic, chiar dacă acesta el nu ştia de planificarea atacului. Concentrarea pe Al Assad părea să fie o aluzie la o anumită direcţie. Dacă Al Assad şi susţinătorii săi cei mai apropiaţi vor demisiona, regimul ar putea continua. Regimul este o entitate complexă şi de durată. El a supravietuit unei perioade de doi ani de război civil. Nu a fost pur şi simplu o tiranie cu caracter personal, ci un guvern cu o serie de oameni cu miză. Aceasta (guvernul) ar supravieţui fără el (Al Assad).
Eliminarea lui Al Assad şi menţinerea regimului pentru a bloca jihadiştii ar fi fost cel mai bun rezultat dintre toate. Desigur, în timp ce turcii au vrut mai mult, ruşii nu au nevoie de niciunii. Ei şi-au construit credibilitatea în Orientul Mijlociu şi Europa de Est pe baza slăbiciunii americane, neavând niciun motiv pentru a-l salva pe Obama. Acesta nu a avut de gând să asume riscurile necesare pentru a elimina regimul.

Calculele ruşilor au fost făcute după ce s-a văzut că Statele Unite nu au fost în măsură să impună un sistem internaţional în regiune, din cauza slăbiciunilor politice interne. Prin urmare, ruşii au avut o oportunitate rară de a impune, dacă nu un sistem, cel puţin o prezenţă. Punctul de vedere rus a fost că nu are niciun motiv să se teamă de Statele Unite, în ciuda dezechilibrului de putere. Apoi, Obama nu a fost în poziţia să adopte măsuri.

Alte ţări, cum ar fi Polonia, care a fost cu americanii în Irak şi Afganistan, de asemenea, a ieşit din calcul. Polonezii sunt interesanţi, deoarece au fost mai dornici de colaborare cu americanii, dar s-au simţit trădaţi neobţinând un angajament american pentru ajutor militar semnificativ şi pentru colaborare. Nu pentru că le-ar păsa de Siria, ci pentru a arăta consecinţele politicii americane, chiar din postura unui jucător relativ minor, Polonia a avut posibilitatea să spună americanilor că nu va sprijini acţiunea.

Până la sfârşitul săptămânii, ruşii au fost insultaţi de Obama, britanicii în cele din urmă s-au eliberat de dominaţia americană, iar turcii s-au înfuriat pentru slăbiciunea americană. Franţa şi fluxul său intervenţionist este fascinant (Libia, Mali şi acum Siria), alături de Statele Unite. Aceasta este o poveste pe care ar trebui să o abordez separat, dar nu acum. La rândul lor, canadienii au decis că oricât de mult le-ar displace utilizarea armelor chimice, nu sunt disponibili. Totul ţine de strategie.

Dilema SUA

Este uşor să se dea vina pe Obama pentru pierderea controlului asupra situaţiei, dar este prea simplu. Fiecare administraţie are ideologii săi, fiecare preşedinte doreşte aliaţi şi nimeni nu vrea să meargă la război fără aliaţii care să îşi ducă toată susţinerea. Ar fi frumos dacă Statele Unite ar putea fi doar o altă ţară, dar nu este. În momentul în care aceasta intră într-o coaliţie, ea conduce coaliţia.
Statele Unite au avut un interes strategic în a nu susţine nicio facţiune în puterea puterii în Siria, şi anume evitarea libanizării acesteia. Este brutal, dar este adevărat, Statele Unite ale Americii nu au fost singura ţară care a avut acelaşi interes. De asemenea, aceasta a evitat să aplice metodele ideologilor administraţiei şi pasiunile membrilor importanţi. Preşedintele a încercat să meargă pe sârmă între schimbarea de regim şi lipsa de acţiune (sau o acţiune minoră, care să permită menţinerea regimului).

Problema reală este aceasta: După războaiele islamiste, Statele Unite au căutat, aşa cum s-a întâmplat înainte, să reducă la minimum prezenţa sa în lume, iar în timp ce se bucură de beneficiile de a fi liderul economiei mondiale să nu plătească orice preţ politic sau militar pentru aceasta. Este o strategie care este imposibil să fie menţinută, la fel cum Statele Unite au avut de învăţat după Primul Război Mondial, Vietnam şi Furtuna în Deşert. Aceasta este o viziune seducătoare, dar fantezistă.

Fără o înţelegere clară a strategiei noastre, care merge dincolo de precauţie, este imposibil să se precizeze clar interesul naţional sau care dintre lucruri contează şi care nu. Siria în niciun caz. Dar, condus de o strategie naţională insuficientă, preşedintele a fost prins între ideologii interni, opţiunile aliaţilor străini şi tentaţia de a face ceva, oricum ineficient.
Acest proces nu sa terminat, încă. Dacă Congresul va vota pentru atac, este probabil că Obama va face ceva. Dar, în acel moment, el o va face de unul singur, iar moartea inevitabilă a nevinovaţilor, fie şi în cel mai mic atac, îl va aduce sub focul celor mai acute acuze privind crimele de război din Siria.

Nu este uşor să fii preşedinte, nu este uşor nici să fii cea mai mare putere şi lider al lumii. Este frumos să stai să judeci moral oameni cum ar fi Al Assad, dar, din pacate, fără a avea puterea de a face ceva. Viaţa devine grea atunci când judecata morală te obligă să faci ceva pentru că poţi. Asta te învaţă să fi atent atunci când judeci, la fel cum lumea va cere să faci ceva şi totodată te va condamna pentru ceea ce faci. (SFÂRŞIT)