STRATFOR | Blufful lui Obama în războiul din Siria (I) -(II)

Imagini cu mai multe cadavre din Siria au apărut săptămâna trecută. Sa afirmat că armele chimice au ucis victimele, care, conform unor surse sunt câteva sute. Unii au susţinut că fotografiile au fost trucate, în timp ce alţii au spus că rebelii au fost vinovaţi. Opinia generală, însă, susţine că regimul Al Assad a efectuat atacul.
Statele Unite au evitat până acum implicarea în războiul civil din Siria. Acest lucru nu este înseamnă că Washingtonul nutreşte vreo pasiune pentru regimul Al Assad. Însă, pentru legăturile strânse ale Damascului cu “Iran şi Rusia, da, Statele Unite au un motiv să fie ostile faţă de Siria, iar Washingtonul a participat la campania de evacuare a trupelor siriene din Liban. Totuşi, Statele Unite au învăţat să fie preocupate nu doar de regimurile neprietenoase, dar, de asemenea, cu ceea ce ar putea urma acestor regimuri. Afganistan, Irak şi Libia au generat principiul că destituirea un regim înseamnă să trăiești cu un succesor imperfect. În aceste cazuri, schimbarea regimurilor a implicat rapid Statele Unite în războaie civile, fapt care nu a dovedit că merită preţul. În cazul Siriei, insurgenţii sunt musulmani suniţi, a cări facţiunu au cele mai bine organizate legături cu al-Qaeda.

Totuşi, aşa cum se întâmplă frecvent, mulţi din Statele Unite şi din Europa sunt îngroziţi de ororile războiului civil, o parte cerând Statelor Unite să facă ceva. Statele Unite au fost reticente să ţină seama de aceste apeluri. Aşa cum am menţionat, de la Washington nu există un interes direct pentru implicare, deoarece toate rezultatele posibile sunt negative, din perspectiva sa. Mai mult decât atât, cei care susţin cel mai categoric că trebuie făcut ceva pentru a opri crimele vor fi primi care vor condamna Statele Unite, atunci când va începe să ucidă oameni pentru a opri crimele. Oamenii vor muri în oricare dintre modurile de intervenţie, deoarece nu există pur şi simplu niciun mod curat pentru a pune capăt unui război civil.

Linia roşie a lui Obama

Prin urmare, preşedintele american Barack Obama a adoptat o strategie extrem de precaută. El a spus că Statele Unite nu se vor implica direct în Siria, dacă regimul Al Assad a folosit arme chimice, precizând cu un grad ridicat de încredere că nu ar trebui să intervină. După aceasta, preşedintele Siriei, Bashar al Assad a supravieţuit celor doi ani de război civil, fiind departe de a fi învins. Singurul lucru pe care l-ar putea învinge este o intervenţie străină, în special din partea Statelor Unite. Prin urmare, s-a presupus că nu se va face un singur lucru, însă Obama a declarat că va declanşa acţiuni din SUA.

Al Assad este un om nemilos: El nu va ezita să folosească arme chimice în cazul în care va fi nevoit. El este, de asemenea, un om foarte raţional: va folosi arme chimice numai în cazul în care opţiunea este unică. În momentul de faţă, este dificil să identifici care este situaţia disperată care l-ar fi determinat să să folosească arme chimice şi să rişte ce este mai rău.
Oponenţii săi sunt la fel de nemiloşi, şi îi putem imagina folosind arme chimice pentru a forţa Statele Unite să intervină şi să îl detroneze pe Al Assad. Dar, capacitatea lor de a dispune de arme chimice este neclar, iar în cazul în care au ajuns la ele, manevra i-ar putea costa tot sprijinul occidental. Este posibil ca ofiţeri de rang inferior din armata lui Al Assad să fii folosit arme chimice, fără ştirea lui şi, probabil, împotriva voinţei sale. Este posibil ca pierderile sale să fie mult mai mici decât se afirmă De asemenea, este posibil ca unele dintre imagini să fie trucate.

Toate aceste lucruri sunt posibile, dar pur şi simplu nu se ştie ce este adevărat. Mai important este că principalele guverne ale lumii, inclusiv cele britanic şi francez, susţin că Al Assad a realizat atacul. Secretarul de stat american John Kerry a ţinut un discurs, la 26 august, privind pregătirea, în mod clar, a unui răspuns militar, referindu-se la atacul regimului ca fiind “incontestabil”, evaluarea deciziilor SUA fiind “întemeiate pe fapte.” Al Assad, între timp, a fost de acord să permită accesul inspectorilor ONU pentru a examina, la faţa locului, probele. În cele din urmă, cei care se opun lui Al Assad vor susţine că susţinătorii lui au ascuns probele, în vreme ce insurgenţii vor spune acelaşi lucru, în cazul în care sunt acuzaţi sau dacă inspectorii vor determina că nu există probe concludente ale atacurilor (cu arme chimice).

Aici adevărul a fost politizat, şi oricine susţine că deţine adevărul, oricare ar fi acesta, va fi acuzat de minciună. Cu toate acestea, principal poveste în curs de derulare este că Al Assad a efectuat un atac, omorând sute de bărbaţi, femei şi copii, depăşin trecut “linia roşie” stabilită de Obama.
Statele Unite ale Americii au ales să abordeze problema prin intermediul Organizaţiei Naţiunilor Unnite. Obama va face un efort pentru a arăta că se acţionează cu sprijinul ONU. Dar el ştie că nu va primi sprijinul Naţiunilor Uite. Rusia – aliata lui Al Assad şi adversar al intervenţiilor militare ONU, va exercita dreptul de veto la orice propunere de intervenţie. China – care nu este aproape de Al Assad, dar, de asemenea, se opune intervenţiilor ONU – se va alătura, probabil (Rusiei). Indiferent dacă acuzaţiile împotriva Al Assad sunt adevărate, ruşii le vor contesta şi îşi vor exercita dreptul de veto în faţa oricărei acţiuni. Mergând în faţa Naţiunile Unite, prin urmare, SUA nu face decât să “cumpere” timp. Interesant, Statele Unite au declarat, duminică, faptul că este prea târziu pentru Siria pentru a autoriza inspecţii. Respingând ceastă posibilitate Statele Unite adoptă o atitudine dure şi, creează o situaţie dificilă.

Acest eveniment nu mai este pur şi simplu despre Siria. Statele Unite ale Americii au impus o condiţie care o angajează la intervenţie. Dacă nu acţionează, atunci când există o încălcare clară a condiţiei, Obama creşte şansele războiului cu alte ţări, cum ar fi Coreea de Nord şi Iran. Unul dintre instrumentele folosite de Statele Unite pentru a modela comportamentul unor ţări cum ar fi acestea, fără a declanşa un război în condiţiile în care sunt precizate limitele care ar provoca o intervenție, dar care să permit, pe de altă parte, evitarea depăşirii liniei de demarcaţie. În cazul în care aceste ţări ajung să creadă că Statele Unite joacă la cacealma, atunci apare posibilitatea unei erori de calcul. Washingtonul ar putea trasa o “linie roşie” a cărei încălcare nu ar putea fi tolerată, cum este armarea unei rachete nucleare nord-coreene, dar, pe de altă parte, ar putea considera că acest eveniment a fost doar un alt “moment Siria” şi trece acea linie. În aceste condiţii, Washingtonul ar trebui să atace, un atac care ar putea să nu fie necesar dacă nu ar fi cacealmaua numită Siria.

Există, de asemenea, întrebări legate de Rusia şi Iran. Ambele au investit foarte mult în sprijinirea Al Assad. Ambele s-ar putea răzbuna pe cei care vor ataca regimul sirian. Există deja zvonuri în Beirut că Iranul a solicitat Hezbollah să înceapă să ia ostatici americani în cazul în care Statele Unite vor ataca Siria. Între timp, Rusia a demonstrat, în afacerea Snowden, ceea ce Obama a catalogat drept intenţii ostile clare. Dacă el loveşte, trebuie să se pregătească pentru o replică rusească. Dacă el nu loveşte, trebuie să îşi asume faptul că ruşii şi iranienii vor citi acest lucru ca o slăbiciune.

Siria nu a fost o problemă care să afecteze interesul naţional al Statelor Unite până când Obama a trasat “linia roşie”. El a escaladat în importanţă acel moment nu pentru că Siria este critică la adresa Statelor Unite, ci pentru că credibilitatea limitelor impuse sunt de o importanţă vitală. Problema lui Obama este faptul că marea majoritate a poporului american se opune intervenţiei militare, Congresul nu este pe deplin în spatele unei intervenţii, iar problemele profunde din Statele Unite nu sunt capabile să ducă poverara unei intervenţii militare. Mai mult, acesta nu va suporta criticile care vor urma victimelor civile inevitabile, accidentele şi ilegalităţile, care fac parte din război, indiferent de puritatea intenţiei.

Prin urmare, întrebarea derivă din ce vor face Statele Unite şi noua coaliţie în cazul în care a fost trecută “linia roşie”. Fanteziile cu o serie de atacuri aeriene, care să distrugă doar arme chimice, executate atât de perfect încât nimeni nu va fi ucis … cu excepţia celor care merită să moară. Dar, este greu să se facă distincţie între oameni de la 10.000 de picioare înălţime. Acolo vor fi victime, iar Statele Unite vor fi învinuite pentru ele.

Dimensiunea militară este greu de definit, deoarece misiunea este neclară. În mod logic, obiectivul ar trebui să fie distruse armele chimice şi sistemele lor lansare. Acest lucru este rezonabil, dar problema este determinarea locurilor în care sunt stocate toate substanţele chimice. Aş presupune că cele mai multe sunt subterane, care reprezintă o problemă uriaşă de informaţii. Să presupunem că informaţiile sunt disponibile şi că factorii de decizie se încred în aceastea, lovind ţinte îngropate, este destul de dificil. Aici nu este vorba de un atac clar cu rachete de croazieră. Nu este limpede nici dacă acestea transporta suficient exploziv pentru a penetra obiectivele chiar minim întărite. Aeronavele transporta muniţie în mari cantităţi fiind posibil ca bombardierele strategice să lovească ţintele.
Chiar şi aşa, prejudiciile sunt greu de evaluat. Cum ştii că ai distrus substanţele chimice – care au fost de fapt acolo şi ai distrus instalaţia care le conţin? Mai mult decât atât, există o mulţime de facilităţi şi mule vor fi aproape de ţinte civile, iar multe muniţii vor ajunge la ţine greşite. Atacurile s-ar putea dovedi mai mortale decât substanţele chimice. Şi, în sfârşit, atacând înseamnă că Al Assad pierde orice motivaţie de a avea reţineri în privinţa utilizării armelor chimice. Dacă el este să plătească preţul de a le utiliza, el poate la fel de bine le folosească. Oricum ar fi, Al Assad va căuta să utilizeze armele chimice înainte ca acestea să fie distruse.

Să dezvolţi un război pe un teren cu arme chimice este o nebunie. Problema nu sunt armele chimice, care, probabil, nu poate fi eradicate din aer. Problema în conformitate cu definiţia din acest război ar fi existenţa unui regim care utilizează armele chimice. Este greu de imaginat cum un atac asupra armelor chimice poate evita un atac asupra regimului – iar regimul să nu fie distrus din aer. Acest lucru necesită trupe. Mai mult decât atât, regimurile care sunt distruse trebuie să fie înlocuite, şi nu se poate presupune că regimul care îi succeed lui Al Assad va fi recunoscător celor care l-au detronat. Nu trebuie să amintim decât de şiiţii din Irak, care au sărbătorit căderea lui Saddam Hussein şi apoi s-au înarmat pentru a lupta împotriva americanilor.
Armarea insurgenţilor şi susţinerea lor cu o campanie aeriană, pare să pprezinte cele mai mic risc. Problema este că Obama a declarat deja că va înarma rebelii, anunţând acest lucru ca un răspuns transmis lui Al Assad, care ar permite, în continuare, evitarea consecinţelor pentru trecerea “liniei roşii”. Înarmarea rebelilor, de asemenea, va oferi şansa creşterii puterii jihadiştilor în Siria.

Când Obama a invocate “linia lui roşie” în Siria şi problema armelor chimice, a preluat o problemă care nu s-a derulat. El a făcut un gest pentru cei din administraţia sa, care cred că Statele Unite are o obligaţie morală de a pune capăt brutalităţilor. El a făcut, de asemenea, un gest pentru cei care nu doresc să meargă din nou la război. Aceasta a fost una dintre acele mişcări inteligente care pot exploda în faţă preşedintelui, atunci când se dovedeşte că presupunerile lui au fost greşite. Dacă Al Assad a lansat atacurile, dacă insurgenţii le-au lansat sau dacă cineva a falsificat informaţii, nu mai contează. Cu excepţia cazului în care Obama este copleşit de dovezi de necontestat că nu Al Assad a făcut-o – şi că o va face – Obama va trebui fie să acţioneze pe principiul “linie roşii”, fie se va dovedi că tot ce a făcut a fost un bluff. Este incredibilă complexitatea de a interveni într-un război civil fără a te împotmolit în situaţii chiar mai năucitoare.

Obama se confruntă acum pentru a doua oară, în mandatul preşedinţiei, cu opţiunea războiului. Prima a fost Libia. Tiranul este acum mort, iar ceea ce a urmat nu este destul. Libia a fost comparată cu Siria. Acum, preşedintele trebuie să intervină pentru a-şi menţine credibilitatea. Dar, nu există un sprijin politic în Statele Unite pentru o intervenţie. El trebuie să ia decizia unei acţiuni militare, dar nu una care ar putea duce Statele Unite în situaţia să apară prost. El trebuie să-l înlăture pe Al Assad, dar nu să-l înlocuiască cu adversarii săi. El nu a crezut niciodată că Al Assad ar fi atât de nesăbuit. Iar dacă Al Assad a fost nesăbuit, consensul este că el a fost. Asta este mâna preşedintelui iar el trebuie să joace. Iată de ce este greu pentru de văzut cum va evita acţiunile militare şi îşi va păstra credibilitatea. De asemenea, este greu de prevăzut cum va decide o acţiune militară fără o revoltă politică împotriva lui, dacă lucrurile vor merge rău, şi de obicei aşa merg.