Despre pupincurismul românesc (1) & (2)

Nu ştiu de unde l-a preluat naţia română, dar a reuşit să-l “şlefuiască” până a căpătat sclipirile unui diamant dintr-o grămadă de căcat (scuzaţi cuvântul “grămadă”). Pupincurismul românesc poate fi introdus, cu succes, în programa şcolară, pentru a fi studiat de la cele mai fragede vârste. Cercetându-i istoricul şi exponenţii de marcă, putem cu uşurinţă descoperi că traversează ca un fir maro şi urât mirositor aproape toată existenţa noastră (fiind tot mai prezent din epoca fanariotă). Începând cu marii voievozi, care între două bătălii, zidirea unor mănăstiri, mai dădeau câteva limbi în curul sultanului, trecând prin cea mai scârboasă perioadă a balelor revărsate de fanarioţi, continuând cu perioada de limbi mai educate, lipite de imperialul cur austriac, ajungem pe teritoriul marilor personalităţi din România secolelor XIX – XXI, care nu “au precupeţit nici un efort” pentru a şterge bucile regale şi prezidenţiale cu limbile lor erudite.

Este adevărat că acest comportament secular, care erodează puternic demnitatea naţiunii, există peste tot în lume, mai ales în regimurile totalitare, unde cultul personalităţii este văzut ca o necesitate a supravieţuirii. Dar, la noi, linsul în cur al şefului a devenit, în timp, o parte a culturii. A îmbrăcat forme tot mai diferite, de la milogeala ţăranului în faţa atotputernicei primării şi până la frazele pline de cuvinte greţoase ale intelectualilor, adresate potentaţilor vremii. Pupincurismul românesc este grotesc, fără limite şi a devenit ceva natural, obişnuit, cotidian. Dacă pentru omul simplu, amărât, strivit de greutăţile vieţii, o limbă trasă din când în când pentru obţinerea “ceva-ului”, este o necesitate, ca şi şpaga, nu acelaşi lucru îl poţi afirma despre o personalitate.

Ce nevoi aveau un Sadoveanu, Arghezi, Iorga, Gusti, Cezar Petrescu, Gigurtu, Rebreanu şi mulţi alţii, pentru a-şi umple gurile cu rahatul princiar şi apoi cel bolşevic ? Degradarea prin linguşire a acestor personalităţi, modele pentru societatea românească, reprezintă cea mai josnică exprimare a pupincurismului. Degeaba opera şi activitatea lor formează patrimoniul spiritual al naţiunii, dacă moral sunt mânjiţi cu rahatul pupincurismului şi caracterul lor pute a oportunism. Nu am nici o consideraţie pentru astfel de personaje. Cum “peştele de la cap se împute”, de ce să ne mirăm că “limbismul” este unul dintre stâlpii pe care se sprijină societatea noastră ?

Vom începe cu primul rege al României, M. S. R. Carol I. Istoricul N. Iorga îşi face încălzirea, pentru viitoarea carieră politică, în 1914 prin lucrarea “Opera de istoric a Regelui Carol”   . Câteva extrase din această operă de 20 bani (acesta este preţul apărut pe copertă): “Cei ajutaţi de dânsul prin darurile făcute culturii româneşti, în chip atât de larg, şi prin testamentul său, aşa de mareţ în simplicitatea sa şi aşa de uman în rezerva sa regală, vor regăsi pe binefăcătorul, trecut la altă viaţă, în opera care le-a ajutat să-şi câştige lumină şi îndreptare.[... ] Străbaterea pioasă a însăşi operei istorice (!) pe care a lăsat-o Regele Carol şi care-l aşează în fruntea acelora care au transmis mărturii de bază pentru scrierea lungii, fecundei şi paşnicei lui Domnii.”

“Marea” operă istorică a regelui, la care face referire Iorga, este formată din 4 volume de însemnări, despre care şi istoricul are dubii că ar fi scrise de Carol I. Dar: “Sensul moral din aceste “Însemnări” e educativ şi înălţător, e filozofic în toată cuprinderea acestui termen… să fim iniţiatorii acelui “Muzeu al Regelui Carol”, care lângă Mausoleul său din Bucureşti, sau, deocamdată si fără dânsul, să cuprindă pe încetul toate urmele materiale ale celor cincizeci de ani în care naţiunea românească a lucrat sub iubitoarea şi înţeleapta lui conducere.”

Să continuăm cu articole din publicaţia culturală Sămănătorul. I-auzi ! “Din vremuri foarte vechi, ca ale Romei, n-a existat om care, în mijlocul vieţii, să se smulgă mai deplin din tot ce îl alcătuieşte, pentru a trăi cu ochii reci fixaţi la o singură stea care nu poate apune: Datoria Sa de Suveran ! [...]  Drept ca un stejar, cu toţi cei şaizeci şi cinci de ani ai săi, stapânind cu ochii pătrunzători şi vioi, de vultur, cu faţa tânără, pe care o împodobea, fără a o îmbătrâni barba albă, Regele Carol vorbea, cu o mareţie liniştită, cu o solemnitate senină, despre Mircea Batrânul” (Sămănătorul” III, no. 13, din 28.03.1904)

“O mişcare. Regele a sosit. Stăpânind puternic frumosul cal arab, el se aşează lângă bronzul înaintaşului său Mihai-Vodă. Chipiul cu surguciu alb stăpâneşte lângă semeaţa căciulă. O lumină pare că se aprinde în straşnicii ochi ai strămoşului de sus; ai zice că înţelege, că recunoaşte şi e mândru ; paloşul pare că zvâcneşte în mâna încleştată.” (Sămănătorul”, III, no. 21, din 23.05.1904)

Nici ostaşii nu se lasă mai prejos: “Ei bine, nu ştiu ce instinct îmi spunea că acest Carol I, pe care încă nu-l văzusem, ci numai ştiam că a venit în ţară ca să ocupe Tronul ca Domn, cu timpul va fi Luceafărul conducător al naţiunel Române, ducătorul la lupte glorioase ale oştirei noastre.” (Dimitrescu Mihail, “Amintiri militare”, 1897, Bucureşti). Ce instinct retroactiv putea să aibă acest ofiţer pupă-cur…

Ca să nu mai vorbim de reprezentanţi ai corpului didactic: “Generaţiunile viitoare au să regrete că nu au trăit în timpul, când Carol I a readus victoria sub steagurile româneşti şi când a creat regatul Dunării măreţe ; noi suntem fericiţi că putem auzi în urechi vocea Lui, că putem să-L vedem cârmuind corabia română, pe El, care a adus încrederea în inimile româneşti. Azi se împlinesc 36 de ani, de când Cârmaciul (hopa ) s-a suit la locul de onoare şi de pericol ; azi se împlinesc 25 de ani, de când El a anunţat lumii şi a dovedit apoi că România poate singură sa-şi croiască viitorul; azi se împlinesc 21 de ani de când El a făcut pe toată lumea să recunoască că prestigiul României a crescut. Calitatea regină (?) a Regelui nostru este însă prudenţa, înţelepciunea, în care a ştiut să conducă şi să înalţe statul nostru, pătrunderea minţii prin care a putut, de la primele momente, să vadă ce viitor poate crea la Dunăre. Atunci statuia Lui se va înălţa în fantasia fiecăruia mai înaltă decât Caraimanul, iar la picioarele ei, nevăzuţi, Românii vor munci cu pricepere si vor apăra cu (!) curaj avutul lor. Trăiască regele şi întreaga familie regală!“ (Ion S. Floru, profesor de istorie la Liceul “Sfântu Sava”, “Ziua de 10 Maiu”, Bucureşti, 1902)

va urma
http://istoriaincomoda.wordpress.com/2013/08/02/despre-pupincurismul-romanesc-1/