Prezidențiale 2014. Ceva despre Antonescu, mai mult despre Isărescu și puțin despre un alt „iepure din jobenul BNR”

Alegerile prezidențiale reprezintă în România evenimentul politic cel mai așteptat de electorat și tratat ca atare și de clasa politică. În ciuda unui dezinteres declarat pentru politică al alegătorilor, scrutinele prezidențiale au reușit de fiecare dată după Revoluție să mobilizeze la urne un număr mare de electori – net superior mediei obișnuite a alegerilor. În consecință, forțele politice se pregătesc de pe acum pentru ceea ce va fi „confruntarea anului” în 2014. Se fac și se desfac scenarii, se lansează ipoteze și „baloane de încercare”, se duc negocieri, se gândesc și regândesc „planuri de bătaie”.
În momentul de față, singurul candidat cunoscut cu certitudine și despre care se poate spune că are șanse reale de a ajunge la Cotroceni este Crin Antonescu. Postura de „unic candidat momentan” (nu-l putem lua în calcul pe Dan Diaconescu) nu este nicidecum însă aducătoare de avantaje. Liderul PNL are de luptat în toată această perioadă împotriva unei uzuri care apare inevitabil în percepția opiniei publice (oamenii se pot „plictisi” de Antonescu înainte de alegerile propriu-zise, ceea ce ar crește șansele unui new-entry). În plus, fără să fie președinte, lui Crin Antonescu i se pretinde să se comporte ca și cum ar fi, fiind judecat tot timpul prin prisma ipoteticei ajungeri la Cotroceni și căutându-se mereu motive pentru care nu ar fi bun de președinte. Desigur, această postură de unic prezidențiabil este asumată de președintele PNL și nu se poate spune de pe acum (cum o fac unii, chiar și din cei dezinteresați): „Nu are șanse, e lansat de prea mult timp, se tocește până la alegeri”. În primul rând, Crin Antonescu este un personaj care are resurse de charismă importante, care vor fi fără îndoială valorificate pe parcursul precampaniei și mai ales al campaniei electorale. Este, altfel spus, un om care crește în campanie (fapt dovedit în 2009; e cumva asemănător cu Traian Băsescu în această privință). În plus, istoria ne arată că o singură dată după 1990 s-a întâmplat să câștige un candidat lansat pe ultima sută de metri. A fost Traian Băsescu în 2004. În rest, de fiecare dată au câștigat candidați despre care se știa cu ani buni înainte că vor intra în competiție: Ion Iliescu în 1990, 1992 și 2000, Emil Constantinescu în 1996 și din nou Traian Băsescu în 2009. Evident însă, chiar dacă asta a fost regula, excepția Băsescu 2004 poate da speranțe adversarilor și neliniști lui Antonescu.

Unul din personajele despre care se discută intens că îl va contracandida la alegerile prezidențiale pe liderul PNL, scos din joben pe ultima sută de metri, este guvernatorul BNR Mugur Isărescu, cel care ocupă această funcție începând din 1990 (cu o întrerupere de un an, între 1999 și 2000, când a fost premier). Isărescu pare însă circumspect încă, gândindu-se probabil la eșecul din anul 2000, când a acceptat să candideze ca independent susținut de CDR 2000 și a ieșit abia al patrulea. Eșecul de atunci îl putea costa chiar și funcția de la BNR pe care, chiar dacă și-o asigurase printr-o ordonanță de urgență, PDSR a vrut să i-o dea lui Florin Georgescu (doar intervenția „prietenilor externi” l-a salvat atunci pe Isărescu). Or, în momentul de față, ceea ce vede Mugur Isărescu este doar o posibilă repetare a scenariului din 2000. Atunci, deși i se promisese de către Emil Constantinescu o „largă platformă” de dreapta care să-i susțină candidatura, în final s-a văzut sprijinit doar de PNȚCD și câteva partide minuscule, unele construite „pe picior”, reunite sub acel anemic „CDR 2000” care nici n-a intrat în Parlament. Și acum, deși guvernatorului i se spun probabil multe vorbe dulci, singura forță politică dispusă deocamdată să-l susțină în cursa pentru Cotroceni este noul partid al lui Traian Băsescu, Mișcarea Populară (proiectul pare să fi fost gândit încă din faza de laborator cu Isărescu drept prezidențiabil, după cum semnalam în luna aprilie – detalii aici). Alții – PDL sau Alianța DA pe stil nou – nu se prea înghesuie și nici nu au interesul să se strângă „precum ghioceii în buchet” după europarlamentare, cum spune dar mai mult speră Traian Băsescu.
Iată de ce. Cum am spus, încărcătura simbolică a unui scrutin cum este cel prezidențial este de natură să aducă la vot oameni care în mod obișnuit „nu dau doi bani pe politicieni”, dar merg la urne fie și numai pentru a alege „răul cel mai mic”. În consecință, alegerile prezidențiale reprezintă pentru oamenii politici care intră în competiție cel mai important prilej de a capta luminile rampei, de a fi în atenția publicului și de a căpăta notorietatea și popularitatea care să le dea sentimentul că fac „politică adevărată”. Exemple de politicieni care au pășit pe scena cea mare odată cu participarea la prezidențiale găsim de fiecare dată. Și asta chiar printre perdanți. Cine nu-i ține minte pe Rațiu și Câmpeanu din 1990, cine știa de Emil Constantinescu până să candideze în 1992, cu cât i-a crescut „cota” lui Vadim Tudor după înfrângerea în turul II din 2000 sau cum a devenit Crin Antonescu un politician cu adevărat important dacă nu prin candidatura la prezidențialele din 2009? Tot astfel, prilejul 2014 nu poate fi ratat de politicieni precum Mihai Răzvan Ungureanu, liderul Forței Civice (și al noii Alianțe DA) sau Cătălin Predoiu, proaspăt prim-vicepreședinte al PDL. Cei doi lideri politici, oameni tineri și care speră la o carieră îndelungată, au tot interesul să-și facă simțită prezența printr-o campanie care să le aducă așa cum spuneam notorietate și, în funcție de prestație, chiar și un plus de popularitate. Pe de altă parte, ce ar avea de câștigat un Ungureanu sau un Predoiu dacă la Cotroceni ar fi Mugur Isărescu pe care l-au susținut și ei printre alții? Le-ar schimba cumva asta statutul de membri ai Opoziției? Din contră, cei doi posibili prezidențiabili „de dreapta” sunt foarte interesați ca în perspectiva parlamentarelor din 2016 să poată trage în toate direcțiile spre Putere, adică inclusiv spre Cotroceni.
Oamenii lui Traian Băsescu au reușit totuși, în ciuda acestor realități și a dubiului în care se află Isărescu însuși, să transmită subliminal ideea că o candidatură a acestuia ar fi „singura șansă a dreptei” și că de aceea se va produce oricum. Într-adevăr, guvernatorul BNR se bucură constant în sondaje de o favorabilitate mare din partea publicului. Fără a băga mâna în foc pentru respectivele sondaje (foarte posibil ca locul 1 pe care-l ocupă în unele dintre ele să fie menit a pregăti terenul pentru candidatură; să ne amintim că multă vreme „numărul 1” era Sorin Oprescu!), este cert că Isărescu este cunoscut de publicul larg și văzut în culori pozitive. Un profesionist care știe ce face, un om la locul lui, „nu ca ăștia”. Această percepție a publicului nu este dată însă de cunoașterea și evaluarea a ce a făcut sau ce n-a făcut Isărescu la BNR, ci de faptul că guvernatorul apare rar și nu a fost supus atacurilor publice pentru că nu reprezenta un adversar pentru nimeni. Vehicularea în mediile politice a ipotezei că va candida la prezidențiale a condus însă și la apariția unor atacuri de acest gen. Fostul ministru Lucian Isar (propus de PNL în primul Cabinet Ponta) desfășoară de două-trei luni o susținută campanie pe blogul său împotriva lui Isărescu (fostul ministru are un motiv personal, legat de diferendul cu guvernatorul pe tema „atacului speculativ asupra leului” din 2008, dar cine dorește, poate lua de pe blogul lui Isar suficientă muniție pentru a-l ataca pe Isărescu exact în zona unde pare expert – economia). De asemenea, recent, Daniel Barbu, ministrul liberal al Culturii (întâmplător tocmai un liberal de-al lui Antonescu?) îi făcea un adevărat rechizitoriu lui Isărescu pentru felul în care BNR a manageriat marile falimente bancare (Bancorex, Banca Religiilor, BID, BIR și așa mai departe). Nu mai departe de vinerea aceasta, jurnalistul specializat în economie Cristian Dogaru publica în România Liberă un articol intitulat „De ce nu intru în fan-clubul Mugur Isărescu”, în care scria: „De fapt, domnul Isărescu a tolerat multe având în vedere că este în funcţie din 1991 şi a văzut dezvoltându-se şi căzând Caritasul, droaia de bănci devalizate de acţionari şi debitori înţeleşi cu managementul, mega-escrocheria FNI, băncile populare. Pe cine a averizat Guvernatorul că n-ar fi cazul să doarmă liniştit? A dormit liniştit şi BNR-ul când CEC-ul intra în afacerea SOV Invest. Când bula creditului era la apogeu, cerberul pieţei bancare a făcut o minunăţie de mişcare pro-ciclică şi a relaxat creditarea. Când garsonierele din Militari ajunseseră la 70.000 euro s-a dat verde celor vroiau să le cumpere plătind rate până la 70% din venituri”. Asemenea afirmații, aduse des la urechile publicului, ar dăuna grav procentelor electorale ale lui Isărescu, iar guvernatorul pare că știe asta. De aici și reticența sa în a se implica încă o dată într-o luptă care presupune de la sine acest gen de atacuri.
Ca estimare, Mugur Isărescu nu va intra de această dată în cursa prezidențială decât dacă va fi aproape sigur de victorie (așa cum nu s-a întâmplat în 2000, când a mers în „orb” și pe promisiuni). Personaj lipsit de nerv în aparițiile publice, guvernatorul pare că se autoevaluează corect: nu ar face față unei lupte în care să-l aibă în spate doar pe Traian Băsescu (și partidul aferent). Ar avea nevoie de o garanție (a se citi susținere) suplimentară. Iar acea garanție ar putea fi reprezentată de susținerea dată de PSD.

O asemenea variantă pare să nu fi fost neglijată, dacă avem în vedere „coabitarea” pe care Victor Ponta a trăit-o timp îndelungat cu Traian Băsescu. În ultima perioadă însă, calculele politice de moment ale președintelui – nevoia unui „îngrășământ” pentru partidul pe care și-l construiește – au torpilat în mare parte existența „coabitării”. În condițiile date, Victor Ponta s-a văzut nevoit să se repoziționeze (nu-i vorbă, că nici el nu jucase tocmai favorabil lui Băsescu atunci când a susținut amânarea referendumului de aprobare a noii Constituții pentru la anul, în loc să-l fi organizat acum, pentru a fi sigură respingerea legii fundamentale pe motiv de prag și deci a fi sigură și ruperea anticipată a USL pe motiv de imposibilitate a îndeplinirii obiectivelor!). Premierul are în cap în momentul de față nu o candidatură la președinție cum și-ar dori unii (a se citi Liviu Dragnea, dornic să-i ia locul la partid și la Guvern), ci o slăbire a atribuțiilor prezidențiale prin noua lege fundamentală, ceea ce i-ar asigura o sporire a propriei puteri prim-ministeriale. Evident, dacă schema iese, PSD îl poate susține liniștit pe Crin Antonescu pentru Cotroceni. L-ar putea sprijini și pe Isărescu, dar ce te faci că ar trebui să fii în aceeași barcă în care stă și Băsescu? Iar când „coabitarea” n-a fost deloc înghițită de electorat, o asemenea „alianță electorală” ar fi sinucigașă de-a dreptul.
Ce ar fi de făcut însă pentru PSD în condițiile în care, și fără coabitarea armonioasă cu Băsescu, USL s-ar rupe? Căci nu de lipsă de motive ducem lipsă pentru o asemenea evoluție. Dacă ar fi să ne gândim la cineva pe care Victor Ponta l-ar agrea pentru a candida la Președinție din partea PSD (și doar a PSD), acela n-ar putea fi (cum am arătat) Mugur Isărescu. Și n-ar putea fi nici Sorin Oprescu, personaj cu ambiții personale importante (și care ar deveni un pericol deci pentru Ponta, care nu-și dorește competitori). Ar putea fi însă un alt iepure scos din „jobenul BNR”. Și anume, bunul prieten al premierului, viceguvernatorul Florin Georgescu, fostul său vicepremier din timpul primului Cabinet, cel cu care „bătea cuba” imediat după depunerea jurământului la Cotroceni ca prim-ministru. Fost pesedist – cu vechime îndelungată în partid – Georgescu este genul de personaj politic (pentru cei care l-au uitat) care „ține la tăvăleală”. Ar face față cu brio unei campanii electorale în care să aibă sprijinul principalului partid aflat la guvernare. Fără să fie strălucitor din punct de vedere al charismei, actualul viceguvernator al BRN ar fi totuși o surpriză pentru mulți din cei care nu mai țin minte felul în care Florin Georgescu jongla cu vorbele pe vremea când era parlamentar. Pentru PSD și mai ales pentru Victor Ponta, Florin Georgescu poate fi soluția „de avarie” ideală în cazul în care alianța cu PNL pică înainte de prezidențiale (tandemul cu Georgescu poate fi viabil pentru Ponta și dacă rolurile ar fi inversate iar în cursa pentru Cotroceni ar intra actualul premier; pentru aceasta ar fi însă nevoie de scoaterea din joc în prealabil a lui Liviu Dragnea).

http://ampress.ro/stiri/prezidentiale-2014-ceva-despre-antonescu-mai-mult-despre-isarescu-si-putin-despre-un-alt-iepure-din-jobenul-bnr/