File despre 'arhipelagul ororii'

Realitatea o ia razna în Republica Populară Română pe un pămînt numit Aiud: în curtea penitenciarului, se ivesc, triadic, în 18 noiembrie ’60, apoi în 19 şi-n 22, urme nefireşti de bocanci: apar de cu noapte, altfel spus, după crucea nopţii, pe zăpada proaspătă. Bărbat, femeie, ce-o fi fost fiinţa aceea trece gardul zdravăn de beton, întărit cu două rînduri de sîrmă ghimpată, „bine ţesută”. Scapă de armeleautomate ale santinelelor din prepeleac, de planton, de corpul de gardă şi se îndreaptă spre Pavilionul Celular. Urme fără întors. „Vreun nebun? Că numai un nebun...” ar fi intrat cu voie în iadul închisorii „de politici”. La ce-ar fi intrat? Să fie mutilat fizic şi psihic, să se lase lovit în faţă pînă „îi dă borşul”, să ia cizme în vintre, să i se înfunde coastele de bătăi severe? Să doarmă pe gratii de fier, fără saltea şi pătură, să se supună programului raţional de hrană, cu delicatese ca mazărea cu gărgăriţe, arpacaşul cu nisip, carnea putredă? Să cunoască tortura camerei fără aer, lanţurile de 10 kilograme la picioare? Să-i joace gardianul Creţu zis Cocoţoi „bătuta Dej” pe spinare, aşa cum făcea la Piteşti sadicul Eugen Ţurcanu, pe care tortura îl desfăta? Şi ce-i mai plăcea să schingiuiască lui Creţu-Cocoţoi! 

Drepturi? La foame, la sete, la stoparea medicamentelor vitale, dar mai ales dreptul de a fi înjurat (tuţ beseareca mă-ti, umbli cu mizticizme?), toate în numele urii de clasă socială. 

în principal, Aiudul era loc de detenţie pentru membrii Mişcării Legionare, pentru rezistenţii din munţi (cf. Radu Ciuceanu, Prea mult întuneric, Doamne!), pentru intelectuali, foşti ofiţeri, preoţi, magistraţi; la Gherla erau închişi ţărani şi sectanţi, la Piteşti, studenţi şi elevi. Scrie Adrian Alui Gheorghe (Urma, roman, Cartea Românească, 2013), despre Geangu, comandantul lagărului, cel care-şi motiva dezertarea din armată pentru că nu voise să poarte „război nejust cu uresese”: „Da, el trebuia să urască, ura era trecută în fişa postului”. De altfel, era ereditară: îl duşmănea pe Brâncuşi la fel ca tătînele care se străduia să dea jos Coloana Infinitului. Şi, culmea, sculptura celui „aciuiat” în Franţa rezistase. Oare ce pusese în ea „trădătorul de patrie”? 

Urmele pe zăpadă, de neexplicat, de neînţeles, îi fac pe toţi să înnebunească, de la gardieni în cap cu comandantul (care va sfîrşi cu judecata alterată, trecînd de la o „neputinţă vecină cu demenţa” la nebunie propriu-zisă) pînă sus, la centrul regional de Securitate, unde colonelul Şoavămanu forte conchide: „Aceste urme sînt o declaraţie de război”. A cui? A „bandiţilor” cu răul anticomunist încuibat în cap şi-n inimă. Contra cui? Contra partidului, regimului, orînduirii. „Dar aici e altceva: cel care face urmele nu vrea să fugă, el vrea să demonstreze că se joacă cu tine, cu noi, cu sistemul...! Ne sfi-dea-ză!”. 

Trupe antitero specializate în decimarea luptătorilor din munţi se întorc la bază fără a fi descifrat enigma: urmele continuă să încalce Regulamentul ori de cîte ori ninge. „Cîţi au crăpat la anchetă?” vrea să ştie colonelul Şoavă. Deţinuţi anchetaţi, aşadar trecuţi prin cazne? Atenţie la cifrele de pe un singur sector: „Au fost scuturaţi toţi, vorbiseră trei din treizeci şi şase; „cinci bucăţi refuzau orice discuţie”; „opt erau prea căzuţi, prea fără vlagă”. 

în penitenciarele dejiste, bătaia fără motiv intra în „normalul” vieţii de deţinut. Gardienii loveau cu ciomagul, dar şi cu sudalma. Supravegheaţica să nu poată piti nimic (un ac, o gămălie de chibrit, un capăt de creion, o busolă improvizată), „bandiţii” erau tocaţi, rupţi din lovituri dacă se aflau asupră-le o iconiţă, o cruce. Bătaia pentru a distruge credinţa era planificată. „Dacă Iisus ar fi trecut prin mînile istea... He, he, nu mai ajungea el Hristos! N-ar mai fi existat creştini, nici creştinism” (Paul Goma, Patimile după Piteşti). 

O foaie din Biblie găsită la percheziţionarea saltelei era considerată atentat la optica nouă, sănătoasă, şi atrăgea pedepse chiar capitale. Cartea, o repet, era duşman al poporului muncitor. în Urma lui Adrian Alui Gheorghe, o poezie de Eminescu era dovadă incriminatorie (azi, articolele politice!). La fel, un manual de germană (limbă nazistă!) ori legile elenistice de 2000 de ani vechime. Prototipul tuturor torţionarilor români, profesionist al schingiuirii, Eugen Ţurcanu, fusese student la Drept, ceea ce nu l-a împiedicat să-l omoare personal pe colegul Bogdanovici, în Joia Mare a anului 1950. Cu pumnii lui i-a rupt oasele, i-a zdrobit dinţii şi pancreasul, i-a provocat hemoragii interne, scriindu-i pe trup, ca un „posedat”, opera sadică, ideologia roşie. 

Agresaţi verbal, insultaţi de anchetatorii diabolici, înjuraţi de Hristoşii şi Dumnezeii mamelor lor, deţinuţii au, totuşi, în noaptea continuă, o fantă spre „lumina Sfintei Taine a Tatălui ceresc”. înjurătura îi curăţă de mîndrie: devin smeriţi, de voie şi de nevoie. Omul-om cîştigă creştineşte înfruntarea cu neomul, cu „omnoul” (mulţumesc, Paul Goma!). 

Ca să scape de bătaia feroce, „banditul” Ţurel încearcă să încîlcească minţile anchetatorilor cu o fantasmagorie: că nevasta lui Udrea vine noaptea la bărbatul ei şi pleacă-n zbor. Ce dacă femeia se afla la 300 de km distanţă şi divorţase? Udrea e trimis de Geangu la „izolare”, în sicriul vertical al carcerei, gol, ud, primind saramură în loc de apă. Şi n-are nici o şansă. Luat la întrebări de instinctualul Bălăeţ, cel cu „conştiinţa surdo-mută”, alt „bandit”, fost preot, declară că urmele sînt ale Maicii Domnului. Un „bandit” firav, costeliv (portretistica prozatorului e admirabilă), „cu ochii mici ca două puncte de mercur care se zbăteau între nişte pleoape prea largi”, mărturiseşte că, prin rugă, se poate teleporta mental la Rădăuţi, în restaurantul pieţei, unde fiica lui e bucătăreasă: „am stat şi am mîncat nişte jumări trecute prin hrean, îmi era poftă”. Figură de bestiar, Leţ, a cărui vorbă favorită e „deţinutul pute a mort”, îi stoarce altui „bandit” o declaraţie, de bunăvoie şi nesilită decît prin puţină tortură, cum că urmele le-ar lăsa călugărul Daniil, decedat în închisoare de un an, dar venit să împărtăşească şi să închidă pleoapele celor care se sting în bolgia Aiudului. 

Călugăr, Maica Domnului, iubită-vrăjitoare, puşcăriaş mort în chin christic? Cum să creadă aşa ceva cei care torturau atroce, să nu fie deloc Dumnezeu în suflete, în pofida „urmei”? „Şi Dumnezeu, dacă e, trebuie să dea socoteală”, răcneşte colonelul Şoavă. Brutele lipsite de „văz spiritual”, de „gînd luminat”, cum ar spune Dionisie Pseudo-Areopagitul, care nu aveau decît văz fizic? Nimeni n-a observat că Iisus copilul din icoana Fecioarei cu pruncul, pictată de Părintele Arsenie Boca, purta zeghe. Asta nu-i minune, nu-i „urmă”? 

„Le stoarcem tot ce ştiu, le scoatem creierul din cap cu tot ce ascund, le deşirăm intestinele, le smulgem unghiile, dar măcar să ştim că rezolvăm cazul”, decide subalternul lui Geangu, „un ungur de treabă”, Hegheduş (consemnare parantetică: numele caraliilor au o rezonanţă aparte, Hegheduş miroase a cenzură socialistă, Creţu-Cocoţoi e informator Secu, exact ca omonimul iaşiot, fost şef de catedră la Litere; s-or fi căit vreodată turnătorii ale căror turnătoreli schimbau destinul, soarta, cariera unui coleg?). Ancheta se derulează în continuare, chit că un „bandit” îşi rupe venele de la mînă cu dinţii, apoi moare sufocîndu-se cu un cocoloş de cîrpe. Cîrpe? în închisorile comuniste se foloseau stihare preoţeşti la curăţat tinetele. Toţi gardienii, dar şi toţi şoavii de la Centru vorbeau limba de gherlă, subdialectul aiud. Şi mi-l amintesc, din literatura concentraţionară, pe prim-ministrul Nicolschi (Grünberg), venit în control îmbrăcat elegant în pardesiu alb şi ameninţînd, în pseudo-româna paraşutaţilor din URSS, cu împuşcarea: „Tu luptat clasa muncitoare. Tu, striliat! Tu, muncă”. Ţurcanu uza de altă retorică a discursului: „Banditule, eu pe legionarul din tine îl bat, n-am nimic personal cu tine, tu eşti contra clasei muncitoare şi eu te aduc pe calea cea bună”. Calea hotărîtă de PCR. 

Felul rudimentar cum articulează Geangu şi ai lui îi arată inşi din registrul subuman. „Bar-bar” e un individ cu vorbire bolborosită, needucată. Mutaţie morală la aceşti demoni ai răului? Niciuna. De la Sfinţii Părinţi ştim că există „cuvinte bune de mîncat” în meniul agapei spirituale. Gîndul, cuvîntul pot intra în materialitate (cum scrie în Etnosofia lui Petru Ursache), iar „trupul de pămînt”, greu de tîrît, devine uşor ca fulgul dacă e însufleţit întru duh. E ce nu poate pricepe gardianul Leţ, turnătorul introdus în grupul Rugului aprins. „Neterminaţii” ăia de intelectuali credeau în salvarea României prin „mîntuire şi luminare”, că Rugul era alimentat de flacăra inimii, aşadar mistică? Baznă! 

„Poet versat”, cum scrie Felix Nicolau, care „păcăleşte frumos”, Adrian Alui Gheorghe intră în rolul de prozator care „suferă glumind”. „Paradoxal, notează autorul pe coperta a patra, drama alunecă în comedie, rîsul amar încearcă să exorcizeze acea lume demonizată”. Eu cred că e vorba de funcţia transformatoare şi autotransformatoare a ludicului. Postmodernistul Alui ştie, la fel de bine ca mine, că există un mod subtil (fără moralizări acre) de a vorbi despre jertfă, despre sacrificiu pentru idealul creştin-naţional. Personajul-cheie al naraţiunii nu-i homo ludens, ci homo religiosus, jocul lui (catafatic) fiind asociat cu răbdarea şi cu smerenia. Magicianul, clovnul, măscăriciul, cum vreţi să-i spuneţi, se opune în felul lui întunericiţilor. O instanţă supremă îi dă dezlegare să transforme apa bîhlită, dar nu în vin, ci în... vodkă; şi nu pîinile, ca-n parabolă, se înmulţesc, ci... macaroanele delicios vanilate, umplînd salteaua. Gardienii, figuri de paleolitic, văd minunea, dar nu vor s-o recunoască, li se pare un truc de scamator; au acces la revelaţie, dar o refuză tîmp. în euharistie, sîngele e vinul îndumnezeit. Dar vodka? E un fel de lapte negru (metafora lui Radu Ulmeanu) spurcat, probă că în marmitele nebăute tăria redevine apă urît mirositoare. Şi-i dau dreptate lui Dan C. Mihăilescu, piaristul cărţilor bune la Pro Tv. Urma poate fi pusă în scenă ca piesă de teatru. E un fel de teatru total, cu actorul magician, cu spectatorii-torţionari care se îmbată crunt. 

Ciudatul deţinut Gurii Lovin „îşi ascunde într-un ungher al minţii familia, cu toate problemele ei”. O familie fericită, cu doi copii, Grig violonistul şi Maria cea albă ca zăpada. Să vă mai spun că nu există decît în imaginaţia scamatorului? Mustea, altă bestie torţionară, fost colonel, degradat pentru viol de cumnată, pricepe că evadarea din realitate e periculoasă. Cum să scape „bandiţii” în libertatea visului sau a morţii? „Nu trebuie lăsaţi nici să doarmă, ca să nu fugă de realitate. Să le dăm realitate, să le-o băgăm pe nas, pe gură, pe fund...! Să o simtă, mama lor de tîlhari! Nici să moară nu trebuie lăsaţi, că şi asta e o fugă!”. Totuşi mureau pe capete, „tu-le mama lor!”, şi erau aruncaţi în Rîpa robilor, în gropi cu var, ca să nu împută aerul clasei muncitoare de pe zonă. Ca-n lozinca apocrifă: „Trăiască moartea bandiţilor!”. Scos vinovat după numărul de magie, artistul iluzionist ajunge în Zarcă, în celula 199 (unde a stat, în realitate, eroul anticomunist Grigore Caraza, care a executat la Aiud 18 ani, dintre care 8 în Zarcă). Şi chiar dacă nu-i geam sau e „căptuşit cu scînduri groase”, Gurii vede Lumina. E calm, liniştit, ştiind că există o ieşire – singura – din „însîngeratul Aiud”: „oamenii pot ieşi din orice situaţie prin pămînt. Chiar din Aiud”. Eliberarea „prin pămînt” adică prin moarte, o întîmpină împăcat, „cu moartea pre moarte călcînd”. Pînă să-l împingă gardienii spre gard (ca să fie acuzat de evadare) şi să fie împuşcat, Gurii se apără de realitatea celulei intrînd într-un alt fel de ludus: îşi preface batista într-o columbiţă albă, pe care o hrăneşte din coaja lui de pîine cît unghia. Se numeşte putere de jertfă. Şi nu ştiu dacă Gurii e un sfînt, dar martir este. 

Dan C-ul vorbeşte de „onirism-suprarealist”. Mie mi se pare că e vorba despre ceva absolut firesc: adevărul de credinţă care rămîne intact, de neatins în firea lui. Peste ziduri şi garduri de sîrmă ghimpată, peste lanţuri, peste zăvoare, peste suferinţă, apare urma: ajutorul magic al celor care au îndurat Patimile după Aiud, ca-n poemul lui Radu Gyr. „As’noapte Iisus mi-a intrat în celulă./ O, ce trist, ce înalt era Christ!/ Luna a intrat după El în celulă/ şi-l făcea mai înalt şi mai trist!”. 

Şi nu-i tragic faptul că, după atîta amar comunist, sfinţii închisorilor sînt iarăşi tăgăduiţi, că nu sîntem lăsaţi să ne exprimăm recunoştinţa faţă de martirii cunoscuţi? Că de cei necunoscuţi ştie Dumnezeu. După ce ancheta Securităţii s-a închis (vinovaţi: Geangu Ilie, care ar fi simulat boala psihică şi, fireşte, deţinuţii legionari), iar respectivul măscărici e împuşcat, situaţia insolită se repetă aidoma: „Aiud, 17 decembrie 1960. Dimineaţa, la ora cinci fără cinci”. înainte de schimbarea gărzilor, un gardian observă pe zăpada căzută peste noapte aceleaşi urme de bocanci fără întors. 

Sînt urme pe zăpada istoriei noastre. Depinde de noi să se păstreze. Iar cartea intitulată astfel, Urma, va lăsa, sînt sigură, un semn durabil în literatura română.