DIODOR din SICILIA : ZARATHUSTRA, MOSHE si getii lui ZALMOXIS , cei care se cred nemuritori

I, 94.2. Într-adevăr, se povesteşte că la ariani Zathrausthes a făcut să se creadă că o zeitate bună i-a dat legile întocmite de el. La aşa-numiţii geţi, care se cred nemuritori, Zamolxis susţinea şi el că a intrat în legătură cu zeiţa Hestia, la iudei Moise cu divinitatea căreia i se spune Iahve.
II, 43.4. După ce ei au săvârşit multe fapte strălucite, şi-au împărţit domnia, iar popoarelor lor li s-a spus, după numele unuia şi al celuilalt, pali şi napi (fraţii Palos şi Napes, urmaşi ai legendarului Scythes, şi-au împărţit domnia acestuia, cf. Herodot, IV, 10 n.m.). Trecând oarecare vreme, urmaşii acelor regi, deosebiţi prin curajul lor destoinicia de comandanţi, au cucerit un întins ţinut dincolo de fluviul Tanais, până în Tracia. Apoi, au făcut o expediţie înspre cealaltă parte [a lumii] şi au ajuns cu armata lor până la Nilul din Egipt.

II, 46.1. Fiica sa i-a urmat la domnie, dorind mult să imite virtutea mamei ei, pe care a întrecut-o în anumite privinţe. A făcut o expediţie dincolo de Tanais şi a biruit toate popoarele, ajungând astfel până în Tracia.
IV, 56.7. Nu trebuie să nesocotim respingerea istorisirilor celor ce susţin că argonauţii ar fi plutit pe Istru în sus, până la izvoarele lui şi că ar fi coborât pe un braţ opus [pornind din acelaşi izvor] în Golful Adriatic. Timpul a dat pe faţă această greşeală a celor ce socoteau că Istrul, care se varsă prin mai multe guri în Pontul Euxin şi acela ce se varsă în Marea Adriatică îşi au izvoarele în acelaşi loc. Într-adevăr, atunci când romanii au învins neamul istrienilor s-a descoperit că fluviul de aici îşi are izvoarele la patruzeci de stadii depărtare de mare. Ei bine, pricina rătăcirii istoricilor se zice că ar fi fost omonimia acestor două fluvii.

XII, 50.1. În aceeaşi vreme, Sitalces, regele tracilor, moşteni un regat puţin întins, dar mulţumită bărbăţiei şi cuminţeniei sale şi-a mărit cu mult stăpânirea, domnind plin de blândeţe peste supuşii săi. În bătălie era viteaz şi vădea frumoase însuşiri de cârmuitor de oşti, având totodată multă grijă de veniturile statului. În cele din urmă puterea lui a sporit într-atât, încât a ajuns cârmuitorul unei ţări mai întinse decât a oricărei domnii înaintea lui pe meleagurile Traciei. Litoralul regatului sau se întindea de la ţinutul abderiţilor până la fluviul Istru. De la mare până în inima ţării, pentru cel ce străbătea regiunea, era un drum atât de lung cât putea face un călător destoinic în treisprezece zile. Stăpânul unui regat atât de întins, Sitalces avea în fiecare an venituri ce întreceau suma de o mie de talanţi. Cam în vremea întâmplărilor pe care le-am amintit, purtând el un război, izbuti să adune din Tracia o armată mai mare de o sută douăzeci de mii de pedestraşi şi cincizeci de mii de călăreţi. Este trebuincios lucru ca cititorul mai întâi să cunoască pricinile acestui război ca să înţeleagă temeinic împrejurările. Sitalces era aliat cu atenienii şi avea o înţelegere cu aceştia să-i ajute în războiul de pe teritoriul Traciei. De aceea, voind să atace pe calcidieni, alături de atenieni şi pregătea o armată vrednică de luat în seamă. Şi cum îl privea cu duşmănie şi pe Perdicas, regele Macedoniei, hotărî să-l aducă pe tronul Macedoniei pe Amyntas, fiul lui Filip.

XVII, 8.1. Alexandru, după ce puse capăt tulburărilor din Elada, porni cu război împotriva Traciei şi, răspândind groază printre seminţiile trace care erau prada neorânduielilor, le făcu să i se supună. El străbătu Peonia, Iliria şi ţinuturile învecinate cu acestea. Aduse sub ascultarea sa multe neamuri barbare băştinaşe, care se răsculaseră şi-i supuse pe toţi barbarii vecini. Pe când el se îndeletnicea cu aceste lucruri, sosiră câţiva soli, vestindu-i că mulţi dintre greci pun la cale o răzvrătire şi că numeroase cetăţi din Elada, Teba mai ales, au pornit să se răscoale. Aflând aceasta, regele fu cuprins de o cumplită mânie şi se întoarse în Macedonia, fiindcă se grăbea să sfârşească odată cu neorânduielile din Elada.
XVIII, 3.2. În Europa, Lisimah primi Tracia şi neamurile ce se învecinează cu Marea Pontică.
XVIII, 14.2. Lisimah, năvălind în ţinuturile din Tracia şi întâlnindu-l pe regele Seuthes, care îşi aşezase tabăra, a dat o bătălie cu barbarii şi s-a întors în tabără fără ca vreunul din ei să fi obţinut izbânda. Atunci s-au retras din locurile acelea ostile amândurora şi făceau pregătiri mai mari pentru lupta definitivă.

XIX, 73.1. Sfârşindu-se întâmplările acestui an, în Atena ajunse arhonte
Teofrast, la Roma fiind aleşi consulii Marcus Publius şi Caius Sulpicius. În vremea aceea, cellatienii, care locuiesc părţile din stânga Pontului, au alungat o garnizoană a lui Lisimah pe care o aveau la ei şi au dobândit neatârnarea. Eliberând în acelaşi fel cetatea istrienilor şi celelalte cetăţi vecine, încheiară între dânşii o alianţă, ca să se războiască laolaltă împotriva stăpânitorului [macedonean]. Mai dobândiră şi prietenia neamurilor vecine, ale tracilor şi ale sciţilor, încât toţi aceştia legaţi prin alianţa lor să însemne ceva şi să fie în stare să se împotrivească unor oşti numeroase. Lisimah, aflând de cele întâmplate, porni cu armata lui împotriva răzvrătiţilor. El a străbătut Tracia şi, trecând peste Haemus, îşi aşază tabăra în apropierea oraşului Odessos. Începând asediul cetăţii, îndată Lisimah înspăimântă pe locuitorii închişi înăuntru şi ajunse stăpânul cetăţii prin bună înţelegere. Apoi, el a izbutit să aducă sub stăpânirea sa în acelaşi chip pe istrieni, pornind să atace cetatea calatienilor. În acea vreme au venit şi sciţii şi tracii cu oşti numeroase, pentru a-i ajuta pe aliaţii lor potrivit înţelegerii. Lisimah i-a întâmpinat şi, lovindu-i cu totul pe neaşteptate şi uluindu-i, i-a silit pe traci să se predea. Iar pe sciţi îi birui în linie de bătaie, măcelărind pe mulţi. Pe acei care scăpaseră cu viaţă îi urmări dincolo de hotarele ţării lor. Înconjură cetatea Callatis cu trupe şi începu asediul, străduindu-se în tot chipul să pedepsească pe cei ce se făcuseră vinovaţi de răzvrătire. Pe când era ocupat cu asediul, sosiră nişte soli, care-i vesteau că Antigonos trimisese două oşti în ajutorul calatienilor, una pe uscat şi alta pe mare, pentru care pricină generalul Lycon pătrunsese cu flota sa în apele Pontului, în vreme ce Pausanias cu mulţi ostaşi îşi statornicise tabăra lângă aşa-numitul „Monument Sacru”. Înspăimântat de aceste veşti, Lisimah lăsă pentru asediul cetăţii un număr îndeajuns de mare de soldaţi, iar el luând partea cea mai de nădejde a oştirii se grăbea să lupte el însuşi cu duşmanii. Pregătindu-se el să treacă munţii Haemus, se întâlni cu Seuthes, regele tracilor, care îl sprijinea acum pe Antigonos. Seuthes păzea trecătorile cu un număr mare de oșteni. Dând o bătălie care a durat multă vreme, Lisimah pierdu mulţi oameni, chiar dintre oștenii lui, dar măcelări un mare număr de duşmani şi trecu cu de-a sila printre rândurile barbarilor. Ivindu-se lângă ostaşii lui Pausanias, care se refugiase în nişte trecători, luă cu asalt defileurile şi îl ucise pe Pausanias. Iar dintre ostaşi, pe unii îi slobozi pentru răscumpărare, iar pe alţii îi aduse în rândurile armatei sale. Iată starea în care se afla în acea vreme Lisimah.

XX, 25.1. [Eumelos], fără încetare, copleşea cu binefaceri pe bizantini, pe locuitorii din Sinope şi majoritatea grecilor ce locuiesc în Pont. Locuitorii
din Callatis fiind asediaţi de Lisimah şi apăsaţi de lipsa celor necesare traiului, Eumelos primi o mie de locuitori, care cedaseră foametei. Acestor calatieni nu numai că le oferi deplina siguranţă a refugiului, dar le dădu voie să întemeieze o cetate. În afară de acestea, le dărui localitatea numită Psoa şi le împărţi pământ.

XX, 112.2. Când însă Pleistarchos ajunse la intrarea în Pont, găsi împrejurimile ocupate de duşmani. El renunţă de a mai trece [în Asia] şi se îndrepta spre Odessos, cetate care se află între Apolonia şi Callatis, în faţa Heracleei, aşezată de cealaltă parte a mării şi unde se găseau o parte din trupele lui Lisimah.
XXI, 11. Tracii, care îl făcuseră prizonier pe fiul regelui, pe Agatocles,
l-au trimis cu daruri înapoi la tatăl său, pregătindu-şi astfel o scăpare împotriva întâmplărilor neprevăzute ale soartei. În acelaşi timp ei nădăjduiau să-şi recapete prin aceasta binefacere pământul pe care îl ocupase Lisimah. Ei nu sperau deloc să poată câştiga războiul, de vreme ce aproape toţi regii cei mai puternici s-au înţeles între ei şi se ajutau unul pe celălalt.
XXI, 12.1. Armata lui Lisimah era chinuită de foamete. Prietenii îl sfătuiau pe rege să scape cum va putea şi să-şi mute gândul că oastea lui l-ar putea salva. Lisimah le răspunse însă că nu era drept să-şi părăsească ostaşii şi prietenii, asigurându-şi lui o scăpare ruşinoasă. Dromichaites, regele tracilor, după ce primi cu multă prietenie pe regele Lisimah, numindu-l şi tată, îl conduse împreună cu copii săi într-o cetate numită Helis. Ajungând oştirea lui Lisimah în puterea tracilor, aceştia se strânseră la un loc alergând în număr mare şi strigară să le fie dat pe mâna regele prizonier, ca să-l pedepsească. Căci spuneau ei, poporul, care luase parte la primejdiile [războiului], trebuie să aibă dreptul de a chibzui asupra felului cum să fie trataţi cei prinşi. Dromichaites fu împotriva pedepsirii regelui şi-i lămuri pe oșteni că este bine să-l cruţe pe bărbatul acesta. Dacă l-ar omorî pe Lisimah spunea el, alţi regi au să-i ia domnia şi se prea poate ca regii aceştia să fie mult mai de temut decât înaintaşul lor. Dar cruţându-l pe Lisimah, acesta cum se şi cuvine are să se arate recunoscător tracilor, care i-au dăruit viaţa. Iar locurile întărite, aflate mai înainte vreme în stăpânirea tracilor, ei le vor dobândi înapoi fără nici o primejdie. Cu încuviinţarea mulţimii, Dromichaites căută printre prizonieri pe prietenii lui Lisimah şi totodată pe sclavii care obişnuiau să-l slujească şi-i aduse în faţa regelui prizonier. Săvârşi apoi jertfa şi îl pofti pe Lisimah la ospăţ împreună cu prietenii săi şi pe tracii cei mai de vază. [Dromichaites] pregăti mese [deosebite]. Pentru cei din jurul lui Lisimah, întinse un covor regal, luat în luptă, iar pentru sine şi prietenii săi aşternu doar paie. De asemenea fură pregătite două ospeţe: pentru acei macedoneni, Dromichaites rândui tot felul de mâncăruri alese, servite pe o masă de argint, iar tracilor le dădu să mănânce zarzavaturi şi carne, dar pregătite cu măsură, aşezându-le pe nişte tăbliţe de lemn, care ţineau loc de masă. În cele din urmă, puse să le toarne macedonenilor vin în cupe de argint şi de aur, pe câtă vreme el şi tracii lui beau vinul în pahare de corn şi de lemn, aşa cum obişnuiesc geţii. Pe când băutura era în toi, Dromichaites umplu [cu vin] cornul cel mai mare, îi spuse lui Lisimah „tată” şi îl întrebă care din cele două ospeţe i se pare mai vrednic de un rege: al macedonenilor sau al tracilor. Lisimah îi răspunse că al macedonenilor. „Atunci, zise Dromichaites, de ce ai lăsat acasă atâtea deprinderi, un trai cât se poate de ademenitor şi o domnie plină de străluciri şi te-a cuprins dorinţa să vii la nişte barbari, care au o viaţă de sălbatici, locuiesc într-o ţară bântuită de geruri şi n-au parte de roade îngrijite? De ce te-ai silit, împotriva firii, să-ţi duci oștenii pe nişte meleaguri în care orice oaste străină nu poate afla scăpare sub cerul liber”? Luând din nou cuvântul, Lisimah spuse regelui că nu ştia ce război poarta, dar că pe viitor va fi prietenul şi aliatul tracilor; iar cât despre recunoştinţa datorată nu va rămâne vreodată mai prejos decât binefăcătorii săi. Dromichaites primi cu un simţământ de prietenie spusele lui Lisimah. El căpătă înapoi de la acesta toate întăriturile ocupate de oamenii lui Lisimah. Apoi îi puse pe cap o diademă şi îi îngădui să se întoarcă acasă.

XXX, fr.19. Aflând că sosesc în ajutorul său soldaţi aleşi dintre galaţi şi că au trecut Istrul, Perseu s-a bucurat nespus de mult şi a trimis [oameni] în Maedica (Vardar), pentru a-i îndemna pe aliaţi să vină cât mai repede. Căpetenia galaţilor care căzuse la o înţelegere cu Perseu ceru plata statornicită, întreaga suma ridicându-se la cinci sute de talanţi. Deoarece Perseu se obligase să plătească solda, dar nu se ţinuse de cuvânt, căci de felul său era avar, galaţii se întoarseră la ei acasă.
XXX; fr. 20.3. Alexandru avea un suflet cu totul diferit de al lui Perseu. Acesta, din cauza zgârceniei, a respins ajutorul celţilor.
XXXI, fr.14. Căci acesta, deşi douăzeci de mii de gali se aflau la îndemână pentru războiul împotriva romanilor, a respins o alianţă atât de importantă pentru a-şi cruţa banii.