Această ţară şi canaliile ei politice

Guvernul Ponta şi ministrul Transporturilor nu au greşit absolut nimic la privatizarea CFR Marfă. Întreaga vină pentru ratarea privatizării o poartă un mărunt secretar de stat, nici nu contează cum îl cheamă. Puterea se spală pe mâini din nou pentru eşec şi ne dă o nouă dovadă că, în acest moment, România nu este guvernată.

„Am cerut comisiei de privatizare un punct de vedere asupra consecinţelor care decurg din această situaţie”, „chiar dacă la conducerea ministerului s-au schimbat miniştrii, comisia de privatizare a asigurat derularea procesului”,  „statul român l-a învestit cu responsabilitatea de a conduce această comisie de privatizare pe domnul secretar de stat Cristian Ghibu”, „am avut cerinţe precise pentru domnul secretar de stat” .

Citeşte şi: Privatizarea CFR Marfă a eşuat. Ce au declarat Gruia Stoica şi Ramona Mănescu
http://www.romanialibera.ro/bani-afaceri/economie/privatizarea-cfr-marfa-a-esuat-ce-au-declarat-gruia-stoica-si-ramona-manescu-315152.html

Acestea sunt câteva fragmente din declaraţia de luni seară a ministrului Transporturilor, Ramona Mănescu, după ce a devenit evident că vânzarea CFR Marfă a eşuat. Mesajul este, în esenţă, unul singur: nu ne reproşaţi nouă, guvernanţilor din fruntea ţării, acest eşec, dacă cineva a greşit atunci acela este funcţionarul Icsulescu. Sigur, omul nu este făcut cu ou şi cu oţet în faţa camerelor de luat vederi, dimpotrivă ministrul chiar precizează că această comisie şi-a făcut datoria, dar este scos în faţă, în caz că opinia publică va cere să cadă un cap. Deci, domnule Ghibu, nu ştiu cine sunteţi, dar mă tem că în curând veţi fi executat.

Privatizarea CFR Marfă a început să dea de gândit încă de când fostul ministru, Relu Fenechiu, a ieşit să ne anunţe, roşu în obraji de fericire, că a bătut palma cu Gruia Stoica, dar că „mai sunt nişte condiţii de îndeplinit”. Mirosul de eşec a început să plutească peste România imediat după ce Victor Ponta a încercat să paseze responsabilitatea Consiliului Suprem de Apărare a Ţării şi, implicit, lui Traian Băsescu. În cele din urmă, povestea s-a lămurit pe deplin după ce preşedintele a spus răspicat că Gruia Stoica nici nu are banii pentru a cumpăra CFR Marfă. Preşedintele a spus adevărul sau a minţit, nici nu mai contează, cert este că înţelegerea cu patronul de la GFR a avut de la început ceva necurat în ea, nu mai intru în detalii pentru că mulţi ziarişti au semnalat problemele la vremea respectivă. Ceea ce nu trebuie însă să înghiţim noi acum este exact ceea ce încearcă Guvernul să ne spună: la nivel superior lucrurile au fost curate şi gestionate profesionist, dar s-au împotmolit în detalii -„Întrebaţi comisia de privatizare dacă vreţi să ştiţi mai multe!”, cam acesta este mesajul care vine de la Guvern.

Citeşte şi: Ce are în spate şi de ce nu s-a terminat povestea CFR Marfă
http://www.romanialibera.ro/opinii/editorial/ce-are-in-spate-si-de-ce-nu-s-a-terminat-povestea-cfr-marfa-315187.html

Fuga aceasta de răspundere a membrilor cabinetului Ponta, manifestată nu numai pe acest subiect, ar trebui să ne îngrozească. Mai ales, pentru că este oarecum nemaiîntâlnită pe aceste meleaguri. Românii ştiu că la Guvern se fac şi se desfac lucrurile în această ţară, iar acum văd un premier care îi trimite pentru lămuriri ba la Parlament, ba la Consiliul Suprem de Apărare a Ţării, ba la cine mai ştie ce funcţionar mărunt de prin ministere. O fi frica de procurori, cum zic unii, o fi incompetenţa celor mai mulţi dintre miniştri, sau mai degrabă amândouă, cert este că marile decizii ale acestei guvernări se iau undeva în beci şi cu lumina stinsă, astfel încât nimeni să nu poată să-l arate vreodată cu degetul pe cel care a luat hotărârea. Sau se găseşte un ţap ispăşitor, cum poate deveni cazul domnului Ghibu.

Această situaţie poate fi comparată cu ceea ce se întâmpla în triburile africane de la sfârşitul secolului XIX, descrisă de scriitorul nigerian Chinua Achebe în cartea „O lume se destramă”. În satul Umuofia, înţelepţii tribului, cât erau ei de înţelepţi, nu luau nici o decizie, cât de mică, până când nu mergeau la Oracolul Dealurilor şi al Peşterilor. Că era vorba de momentul când se cultivă plantele sau de pornirea unui război cu tribul vecin, toate deciziile erau luate de această închipuire care era oracolul, ce le vorbea membrilor tribului doar prin gura unui înţelept ce trăia într-o peşteră şi care era singurul în măsură să-i traducă decizia. De fapt, nu era vorba decât despre fuga de răspundere a conducătorilor tribului care se ascundeau în spatele „voinţei oracolului”de frică să nu fie consideraţi răspunzători de oamenii satului pentru prostiile făcute. Poate, în curând, vor ajunge şi membrii Guvernului Ponta să se scuze pentru prostiile făcute spunând că nu au făcut decât să respecte decizia Oracolului Dealurilor şi Peşterilor.  
http://www.romanialibera.ro/opinii/editorial/victor-ponta-o-guvernare-cu-lumina-stinsa-315268.html

Nu cred că exprim un punct de vedere nou dacă scriu că nu exclud faptul că un eventual aviz negativ al Parlamentului în cazul mult discutatului proiect al Roşiei Montane să rămână doar pe hârtie, pentru că şi în acest caz ar putea interveni din afară cineva ultrapotent FĂRĂ SCRUPULE, care şi-ar impune punctul de vedere favorabil, evident, holdingului canadian. Nu ar fi nici prima şi, cu siguranţă, nici ultima oară când se consemnează aşa ceva. Spun aceste adevăruri incomode gândindu-mă la exemple recente româneşti, dar şi străine. Înainte de toate, ar trebui notat că marile holdinguri străine sunt foarte bine legate de guvernele propriilor ţări, care practică frecvent şantajul politic, economic sau financiar în relaţiile cu state mai mici, promovându-le astfel interesele. Din această perspectivă, nu ştiu câţi vă amintiţi-sau ştiţi- că, în septembrie 1973, lovitura de stat din Chile, în urma căreia Salvador Allende a fost înlăturat de la putere întrucât, între altele, nu acceptase diktatul transnaţionalelor americane, între care şi ITT, a fost « sponzorizată » de acestea şi îndeosebi de cea amintită.

Chiar şi cazul Roşia Montană, cel puţin la ora la care vorbim, a ţâşnit în actualitate în momentul în care se punea problema ca România să fie admisă ca membru al NATO - 29 martie 2003- iar premierul canadian de atunci, Jean Chretien, a legat votul pozitiv al ţării sale de validarea priectului ce interesa Gold Corporation. Ca urmare, ideea referitoare la România-coloniepolitică şi economică nu este una nouă, cel puţin în spaţiul publicistic românesc, numai că toţi acei analişti economici de excepţie care au lansat-o au fost trataţi drept « extremişti » de cei în gulere albe şi creiere aservite sau telecomandate. Din fericire, nu sunt doar analişti interni cei care au lansat această idee, ceea ce face să nu ne aflăm în faţa unei realităţi cu reverberaţii strict locale. De pildă, în vară, politologul britanic Tom Gallagher, expert în problemele româneşti şi ale Peninsulei Balcanice, a lansat ideea că ţara noastră a devenit practic o colonie economică a statelor din nucleul Uniunii Europene. Într-un articol semnat, în iunie, în publicaţia « The Commentator », el arată, între altele, că « Românii obişnuiţi au avut o experienţă cu mult mai rea decât britanicii a globalizării necontrolate. Ei sunt cei cărora le-au dispărut locurile de muncă şi care au văzut preţurile explodând, doar pentru ca România să poată fi proclamată economie de piaţă » . În acest context « companiile de stat şi cele de utilităţi au dispărut sau au fost vândute pentru a fi înlocuite de firme germane şi austriece, care realizează nişte profituri de-ţi lasă gura apă ».

Sigur, şi unii dintre noi gândeam aceste lucruri, dar nu o dată ne autocenzuram când aveam ocazia să le spunem ori scriem, de teamă că vom fi catalogaţi, ba naţionalişti, ba neocomunişti, ba conservatori, ba antieuropeni. În schimb, le spune tranşant unul precum politologul citat, care nu ezită să amintească faptul - perfect plauzibil şi în cazul Roşia Montană Gold Corporation- că guvernanţii români « au oferit contracte profitabile unor firme apropiate de partidele conducătoare din Franţa şi Germania » şi din alte ţări am adăuga noi. În atare condiţii se mai putea opune cineva intrării României în Pactul Atlanticului de Nord sau în Uniunea Europeană ? Când, după un tam-tam mediatic greu de imaginat, referitor la pierderile zilnice pe care le înregistra statul datorită Combinatului Siderurgic Galaţi, acesta a fost vândut, cum a fost vândut, mulţi « experţi locali » au răsuflat uşuraţi, chipurile de dragul ţării. În realitate, ca şi în cazul Gold Corporation, « vocile » grijulii erau copios stipendiate din afară şi nu aveau nicio jenă să privească adevărul în faţă sau să recunoască faptul că, de fapt, românii au căzut pradă unor favoruri care s-au făcut altor ţări, România devenind astfel colonie.

Fluturându-ni-se lozinca imecilă ca formă şi conţinut a « europenizării ţării », ne-am trezit fără resurse strategice - petrol sau aur - ori cu contracte economice împovărătoare pentru ţară şi români. Să reluăm pe îndelete acea afacere cu Bechtel, probabil cel mai scump contract încheiat vreodată de o ţară cu amintitul concern american ? Numai de-am aminti cât costă un kilometru de autostradă făcut aici de Bechtel şi ar fi arhisuficient. Pe urmă, tot în aceste coloane am scris de la început că afacerea achiziţionării avioanelor F-16 din Portugalia ar fi trecut întâi pe la mahărul UE, Jose Manuel Baroso, care, în schimbul validării unor politicieni bucureşteni, a obţinut acel contract pntru aparatele de luptă second hand ale ţării sale. Iar România a încheiat această afacere în condiţiile în care oferta suedeză, de pildă, pare să nu fi fost deloc de neglijat. Au prevalat, cum pretind unii bine informaţi, poziţia şi intervenţia amintitului Baroso? Întrebare cu atât mai pertinentă cu cât, aşa cum scriu unele surse bine informate, România plăteşte 53 milioane de euro pentru un avion F-16 VECHI, inferior lui MIG-29K/KUB, iar India, de pildă, va achita 40 milioane de euro pentru un avion rusesc de acest ultim tip, despre care specialiştii zic că este superior celui american. Iar la licitaţia din India au participat firmele Boeing cu F/A-18E/F Super Hornet, Dassault, cu RafaleM, etc. La fel au stat lucrurile cu celebrele frgate britanice casate şi cumpărate de România, la fel cum „perfidul albion” îi vânduse lui Ceauşescu avionul Bac 1-11, perimat, salvându-şi astfel industria aeronautică. La fel de dubioasă este vânzarea către austriacul OMV pe un preţ de 2 lei a rezervelor noastre de petrol şi a dreptului de a le exploata. Şi mai sunt încă destule contracte diktate, cum este cel cu foarte influenta societate americană Chevron privind gazele de şist. Despre acesta, un amănunt aproape banal spune totul: miercuri noaptea, agenţia France Presse scria: « După ce s-a pronunţat împotriva gazului de şist atunci când era în opoziţie, premierul Victor Ponta este acum unul dintre apărătorii acestei surse de energie ». În mod cert, Ponta ori a aflat ce a păţit Salvador Allende, ori şi lui şi altora li-a s-a fluturat deasupra capului sabia lui Damocles!

Românie-colonie! Este adevărat că „munţii noştri aur poartă, iar noi cerşim din poartă în poartă” şi pentru că aşa zişii politicieni români nu cunosc decât poziţia în genunchi în faţa străinilor şi sărutatul mâinii lor, chiar şi înainte de a fi decapitaţi...
http://www.cotidianul.ro/romanie-colonie-224672/