DOMNUL DIN BARONDISMENTUL ZERO

Ceauşescu n-o muritu, doar un miez s-o odihnitu! – vorba trist-şugubeaţă a cântecului. Prin urmare, câte judeţe are România? 41, să trăiţi (fără Bucureşti)! Ei bine, ce constatăm noi năuciţi? Că, după 23 de ani de la otâncirea modelului, acesta s-a multiplicat scandalos. Astfel că, acum, la cârma judeţelor ne-am pricosit cu 41 de ceauşeşti. Şi-atunci, unde e gheşeftul? Care e scofala? Pă ce ne bazăm?

Fiecare judeţ e o Românie la scară istorică – un fel de Arondisment Zero, valoare zero – avându-l ca preşedinte al Consiliului Judeţean pe un jupân la fel de dereglat ca şi modelul. Ţiitorul a toate. Mahărul absolut. Suveranul care dă oricui cu pontifla. Supremul apropitar al barăcii. A cărui singură menire mafiot-duhovnicească este de a-i păstori pe supuşii îndatoraţi şi de a sfinţi... pardon! birjări locul. Cu lăcomia întreagă. Cu demenţa neştirbită. Cu ţâfna intactă. Cu aroganţa neatinsă. Cu mojicia nevătămată. Şi, bineînţeles, aşa cum v-am spus, cu minţile plecate aiurea, cu sorcova. La fel ca şi modelul. Nu insistăm pe alte exemple. Le ştiţi. Rămânem doar la unul, că-i de-al nostru.


De când a aflat că s-ar putea ca sclipirea minţii şi interesele superioare să-i dicteze la perfecţie lui Dragnea Întâiul Atotregionalul tabla împărţirii României, în urma căreia baronul de Prahova s-ar putea să fie numit guvernatorul regiunii Muntenia, dl. Mircea Cosma s-a stricat de tot. I-a sărit maşinăria în aer. Aproape c-a dat în bâlbâială. (NOTĂ: Îl vom numi – dintr-un imbold ce ţine de un fel de „sacrosanctae scientiae indepingibilis imago” (deschideţi cartea un pic la D. Cantemir şi veţi afla ce înseamnă!) – aşadar, îl vom numi pe acest domn, din respect înfricoşat şi neţărmurită politeţe, dar şi din teama de a nu ne contamina de spleenul şi, totodată, slinul existenţial al dumisale, Domnul!). A devenit un alt fel de fiară. Mai ruginită. Mai şubredă (fireşte, păstrând conformitatea cu etatea!). Deci, chiar dacă foarte multe l-au lăsat baltă, pierzând pe drum o serie de componente importante (inclusiv minţile!), totuşi, ultimele zdrenţe de energie i se adună şomoiog într-o singură marcă: urletul. Care e tot mai amplu, mai pătrunzător, mai voluminos, mai isteric. Ca leul la pensie. Ştiţi că acest animal, cu cât avansează în vârstă, paradoxal, rage tot mai puternic, tot mai tare. E singura lui trăsătură de mascul alfa care i-a mai rămas.

Pauză de respiraţie! Gata...Acum revenim la caracterizarea personajului Domnul... A apărut prin 1991, din nimic. De niciunde (eeeh, de niciunde, avea el o sarcină precis trasată de Ion Iliescu: de a deschide o filială a „Vetrei Româneşti”...naţionalismul sălbatic românesc anti-maghiar la Ploieşti, vă daţi seama ce ironie, ce sarcasm, ce gugumănie!). Un ingineraş născut la Baia-Mare, în 1945 şi care a lucrat la reţele electrice (Timişoara, Ploieşti, Braşov). Acuma, ia băgaţi la cap cariera politică! Între 2000 şi 2004, a fost preşedinte al CJ Prahova. Între 2004 şi 2005, a fost vice-preşedinte al CJ Prahova. În 2008, a fost ales preşedinte al CJ Prahova, iar în 2012, a fost ales, culmea! preşedinte al CJ Prahova. Este membru al PSD din 1992(!). Iar, din 1999, face parte din Consiliul Naţional al partidului. Închidem curentul ascensional al Domnului cu informaţia că la 30 martie anul acesta, a fost reconfirmat, pentru încă un mandat de 4 ani, la şefia PSD Prahova.

Păi, şi-atunci, cum dracu’ să nu i se urce tot sângele la cap omuleţului ăstuia, dacă timp de 13 ani neîntrerupţi, el stă cocoţat numai la vârful Consiliului Judeţean Prahova? De oţel să fi fost şi tot nu rezista. Cum să nu se eternizeze în fruntea Structurilor? Cum să nu i se osifice neuronii? Cum să nu i se calcifieze aureola? Cum să nu i se facă stană de piatră măreţia? Cum să nu cumpere la preţ de aprozar toată mass-media din judeţ (ziare, televiziuni, posturi de radio etc.), aia câtă e în provincie, în general? Cum să nu conducă, de fapt, el însuşi, cu mână de fier, toate partidele din judeţ? Cum să nu le înşface acestora voturile din Consiliul Judeţean necesare trecerii hotărârilor sale, prin şantaj şi ameninţări? Cum se poate să nu fie el cel mai important personaj din galeria istorică a judeţului Prahova, care l-a primit pe maramureşean în braţele sale, ca pe un fiu? Cum se poate ca toate marile contracte cu statul sau cu bani europeni să nu fie încheiate numai de oameni aparţinând camarilei sale? Cum să nu-şi facă fiul deputat PSD, sperând, astfel, să instituie în politica românească baronetăria ereditară? Cum să nu tremure de moarte fiecare locuitor din cei 800.000 ai judeţului, care, numai la auzul numelui lui, pur şi simplu încremenesc? Cum să n-o ia drept cea mai tragică veste primită în toată viaţa sa, informaţia (sau, atenţie! chiar ameninţarea apocaliptică!): „Vine Cosma!”?...Şi-atunci, zău aşa, cum Doamne iartă-mă, taman aici, în sălaşul de istorie al lui Iorga, să nu se creadă el ditamai voievodul care instituie – chiar şi preventiv – teroarea în cnezatul său? Ce’şt’ copil?

Aaa, staţi că mai e vorba de-o bubă! Tot la cap: Mihai Viteazul. Este fondator al Societăţii cultural-istorice „Mihai Viteazul” din Ploieşti (NOTĂ: Cum, adică, Domnule, „cultural-istorice”?... ceee, istoria nu ţine de cultură, inginer coclit ce eşti!). Drept care, în 1997, când s-au împlinit 400 de ani de existenţă a Ploieştiului, într-un loc unde altădată făceau unghi marile străzi ale oraşului, Câmpinii şi Oilor, autorităţile judeţene au băgat o groază de bani în statuia ecvestră a Voievodului Unificator (de aici i-a venit şi ideea cu „Sala Marii Uniri” din Palatul Culturii!). În afară de faptul că eroul călare tânjeşte după Ardeal, fiindcă priveşte către munţi, cu buzduganul îndreptat spre Câmpia Turzii, acolo unde, la 9 august 1601, mişelul de Basta l-a ucis, normal, mişeleşte, grupul statuar este o movilă de bronz inutilă, rece, fără suflu, fără respiraţie, fără anvergură (e înaltă, dar lipsită de zvelteţe, apăsătoare prin dimensiuni, dar lipsită de emoţie; mai sugestiv şi mai monumental pare a fi versul lui Coşbuc: „Şi Vodă-i un munte”, din „Paşa Hassan”!). Încheiem subiectul prin informaţia că Domnul se crede urmaş direct al lui Mihai Viteazul, iar, faptul că s-a născut în ziua de 1 decembrie, i-a dat motivaţii patriotice şi mai fierbinţi.

De aici însă, din acest punct sensibil, totul a devenit marotă, idee fixă (din piatră, bronz sau lemn!). Statuile. Pasiunea aproape bolnăvicioasă (îmbrăcând, veţi vedea, forme ale ridicolului!) pentru grandios. Pentru impozant. Mai întâi, a luat faimoasa Statuă a Libertăţii de acolo de unde se înfiinţase încă de acum un secol şi jumătate şi a mutat-o în rondul unui sens giratoriu, în faţa Catedralei Eroilor. Unde e legătura cu biserica? Fireşte că la Dolhasca!! Apoi, aidoma unui Mecena local, a umplut judeţul şi lumea cu...statui. Ale tuturor înaintaşilor (cărora fie că li se cunoştea chipul, fie că nu!). Astfel că-l avem pe Dromichete de la Ciorani (ce legătură ar fi între strămoşul dac şi localitatea respectivă... al cărei nume vine de la „cioară”, deci, vă daţi seama despre ce etnie e vorba... ni se pare greu de spus sau, cine ştie, poate tătelul nostru naţional o fi avut pământuri pe-acolo, moşii, iazuri, păduri...posibil!!). Apoi, îl avem pe Burebista, realizat tot din bronz masiv, pe care Domnul l-a luat sub aripă, în luna iulie a acestui an şi s-a deplasat personal şi cu alai în comuna Şelemet, raionul Cimişlia, din Republica Moldova. Spre a-l face cadou locuitorilor acestora (care s-au bucurat, bineînţeles!).

Dar cea mai nouă şi mai fastuoasă realizare a Domnului este bustul regelui Franţei, Henric al IV-lea de Bourbon (1553-1610), dezvelit nu mai demult decât acum două sptămâni, în faţa Colegiului Naţional „Mihai Viteazul” (fireşte!). Şi în prezenţa ambasadorului Franţei la Bucureşti, Philippe Gustin (care, între noi fie vorba, văzând amploarea delirului, s-a refugiat în sediul Alianţei Franceze, nevrând să ia parte la parastasul de după!). De ce taman acest cap încoronat? Păi e foarte simplu, a explicat Domnul, ca Sherlock Holmes doctorului Watson: deoarece se pare că Voievodul, fiind contemporan cu Regele Franţei, a corespondat cu acesta, copios şi pe larg . (NOTĂ: Prima diferenţă ar fi că unul s-a născut la Pau, în Munţii Pirinei, în vreme ce Domnitorul a văzut lumina zilei în Tîrgul de Floci, la Dunăre!). Şi, mă rog, pe ce teme şi-au scris misive cei doi? Poate dezvoltarea oraşului Ploieşti (proaspăt înfiinţat atunci!). Poate posibila apariţie a regiunii Muntenia, în capul lui Dragnea. Sau poate faptul că Franţa, cândva, în secolul XXI, o va lua la stânga...Nimeni nu ştie cu exactitate. Este un secret bine păstrat de Domnul.

Însă pasiunea pentru cultură i-a întunecat atât de tare minţile, încât, într-o zi, Domnul a intrat vijelios în Palatul Culturii, s-a îndreptat glonţ către sala Teatrului Equinox, prin Sala Coloanelor, s-a oprit, şi-a pus mâinile-n şold, a dat o privire roată, panoramând cadrul şi, în cele din urmă, a decis scurt, spunând: „Aceste două săli sunt ale mele. Punct!”.

Prietenul meu, M.V., iniţiatorul, sufletul, spiritul şi mentorul Teatrului Equinox (veritabila scenă alternativă a Ploieştiului cultural) – om pe care-l voi numi, reluând titlul unei povestiri de Kafka, „Un artist al foamei” – îmi scrie următoarele: „(...)Este adevărat că ar fi trebuit să mă războiesc cu el, dar am fost sfătuit să mă retrag, pentru că nu am nicio şansă, iar personajul acesta sinistru e foarte răzbunător. (...)Mie...mie nu mai are ce să-mi facă. Mi-a luat cu un simplu gest o jumătate din viaţă, adică acei 33 de ani în care am construit acolo o lume, care, iată, acum a fost transformată în sală de şedinţe. Nu mai am de făcut mare lucru. Am luat un spaţiu la subsolul Palatului (fosta cantină a deţinuţilor şi câteva celule reci şi întunecoase, în care să-mi pun decorurile unor spectacole care nu mai pot fi jucate niciodată, având în vedere noile „condiţii”). Dar să vedem dacă nu vine pompierul şi mă dă afară. Încerc să refac o lume din fărâme şi cioburi. Şi mă rog la Bunul Dumnezeu să-mi mai dea putere s-o iau de la capăt. Dar, deh! am o vârstă, m-am cheltuit enorm în aceşti 33 de ani, în demersul meu artistic şi pegagogic....Dumnezeu ştie ce va mai urma. Te îmbrăţişez cu tot dragul, M.”.

În această incintă, botezată de către Domnul din Barondismentul Zero „Sala Marii Uniri”, a fost un teatru. Aici, acum două zile, joi adică, la ora 11.00, Ion Iliescu, preşedintele de onoare al PSD, şi-a lansat ultimele două cărţi (ultimele am zis?!!). Au vorbit, mult şi cu bale: fireşte, Domnul şi, fireşte, fostul şef al Culturii judeţene din timpul lui Ceauşescu. O piesă proastă jucată pe scena Teatrului din Barondismentul Zero. Zero – atât valorează. ZERO...
http://www.evz.ro/detalii/stiri/vocile-dreptei-1060484.html