Armata siriană are capacitatea de a respinge valurile de Tomahawk-uri lansate de americani. Partea I

N-ar trebui să fie o noutate pentru armata siriană că distrugătoarele din clasa Arleigh Burke au la bord până la 90 de rachete de croazieră Tomahawk (TLAM), iar submarinele de atac din clasa Los Angeles - 40. Sau că bombardierele strategice B-52, deşi pot lua 20 de Tomahawk-uri (CALCM ), 8 în lansatorul rotativ din cală şi câte 6 sub aripi. Şi că, pentru reducerea consumului de carburant, sunt înarmate doar cu 8. Sau că racheta de croazieră are introdus în memorie un traiect de zbor prestabilit, pe care, odată lansat, nimeni nu-l mai poate modifica.
Rachetele de croazieră nu pot fi lansate în salvă, ci doar câte una de pe fiecare distrugător sau submarin (adică un val de 5-15 rachete de croazieră), distanţa dintre acestea fiind de minim 20-30 km. Acesta fiind un element de siguranţă care nu permite ca rachetele de croazieră să se ciocnească între ele în zbor, menţionează Valentin Vasilescu, pilot de aviaţie, fost comandant adjunct al Aeroportului Militar Otopeni, licenţiat în ştiinţă militară la Academia de Înalte Studii Militare din Bucureşti-promoţia 1992.
Următorul val de rachete de croazieră nu poate fi lansat decât după 15-20 de minute de la plecarea primului. Din practică a rezultat că mai puţin de 5-10% din rachetele de croazieră suferă defecţiuni tehnice imediat după lansare. De aceea, rachetele sunt urmărite cu mare precizie în primii 50-70 km, de către radarul navei de pe care a fost lansat şi, dacă se constată o abatere mai mare de ± 15° de la traiectul introdus în memoria acesteia, este declanşată comanda de
autodistrugere.
Distanţa dintre distrugătoarele, submarinele sau bombardierele lansatoare de Tomahawk-uri şi ţintele lor din Siria este parcursă într-o oră şi 45 de minute- două ore. Timpul la dispoziţie este suficient pentru comandanţii aviaţiei şi apărării AA siriene să calculeze cu mare precizie momentul şi fâşia cea mai probabilă pe unde urmează ca fiecare Tomahawk să facă survolul de pe mare pe uscat. Iar comandanţii aviaţiei siriene să stabilească pentru fiecare Tomahawk lansat câte 3-4 zone de serviciu în aer, succesiv eşalonate începând de pe un aliniament avansat din Marea Mediterană. În aceste zone de serviciu în aer fiind trimise avioanele de vânătoare cele mai performante, cu varianta de înarmare optimă pentru aceste ţinte şi pilotate de cele mai bine pregătite echipaje ale sirienilor. Există o multitudine de detalii de execuţie de mare fineţe, în ceea ce priveşte planificarea ireproşabilă a acestei misiuni de importanţă capitală pentru armata siriană, pe care, din motive lesne de înţeles, mă abţin să le abordez.
De câteva decenii, piloţii ruşi din serviciul de luptă al aviaţiei de vânătoare au fost antrenaţi în procedeele de doborâre a rachetelor de croazieră, fiecare executând anual cel puţin 4 asemenea exerciţii de trageri reale în poligonul de la Astrahan asupra unor avioane reactive fără pilot, care simulau perfect profilul de zbor al Tomahawk-urilor. În baza unui acord între Nicolae Ceauşescu şi oficialii de la Kremlin, prin rotaţie, câte două grupe a câte 24 de piloţi de vânătoare români, antrenaţi în doborârea rachetelor de croazieră, au fost testate până în 1991, una ziua alta noaptea, în trageri reale asupra ţintelor aeriene care evoluau la joasă înălţime, în poligonul de la Astrahan. În ultimii ani ai epocii Ceauşescu, România a mai achiziţionat de la sovietici şi o escadrilă de avioane cu reacţie fără pilot de tip VR-3, cu viteză, maneabilitate şi altitudine de zbor identică Tomahawk-urilor. Misiunea lor de bază fiind de cercetare aeriană, cea secundară fiind antrenarea în ţară a piloţilor de vânătoare şi a bateriilor de rachete AA, în procedurile de atac a rachetelor de croazieră. Din raţiuni politice, în 1995 avioanele VR-3 au fost oprite de la zbor, fiind ulterior scoase din înzestrare. Piloţii de vânătoare români nu au mai executat din 1991 şi până azi nici un exerciţiu real de doborâre a vreunei ţinte aeriene. Odată cu trecerea timpului şi schimbul de generaţii, ei pierzându-şi total deprinderile de atacare a rachetelor de croazieră.
http://www.ziuanews.ro/dezvaluiri-investigatii/tomahawkul-lui-ceau-escu-16411
În primul război din Golf din 1991, SUA au lansat 35 CALCM şi 288 TLAM, iar în agresiunea militară executată de NATO asupra Iugoslaviei în 1999 au fost lansate 60 CALCM şi 150 TLAM. Deşi avioanele de vânătoare din dotare aveau capabilităţi rezonabile, nici piloţii iugoslavi şi nici cei irakieni nu au fost antrenaţi anterior în căutarea şi atacarea rachetelor de croazieră pe timp de noapte şi nici nu au cunoscut direcţiile şi momentul lansării. Rezultatul fiind acela că n-au reuşit să depisteze şi să doboare nici o rachetă de croazieră. Dacă ruşii decid să transmită în timp operativ momentul, coordonatele lansării şi direcţia de deplasare a fiecărei rachete de croazieră lansate de americani, probabilitatea de doborâre a acestora de către sirieni ajunge la aproape 50%. Ea poate creşte sau tinde imediat spre zero, funcţie de competenţa profesională dublată de calm, manifestată de conducerea militară siriană şi de antrenamentul piloţilor şi a comandanţilor bateriilor de rachete AA în acest tip de misiuni.
Aviaţia militară siriană are în înzestrare 60 MiG-29 din care 36 sunt versiuni M/M2 şi SMT pe care au fost montate echipamente KOLS /OEPS-29 din categoria IRST (Căutare şi urmărire a ţintelor în infra roşu), restul sunt MiG-29 C, care dispun de un echipament S-31E2, mai puţin performant. OEPS-29 se bazează pe un senzor montat în botul avionului care descoperă ţintele aeriene independent de funcţionarea radarului de bord, din emisfera din faţă a ţintei de la 12-18 km şi din emisfera din spate până la 50 km. În cadrul testelor, în condiţii atmosferice perfecte, senzorul răcit cu azot lichid, OEPS-29 a detectat o ţintă aeriană aflată la 90 km.
http://upload.wikimedia.org/wikipedia/commons/4/4c/Mikoyan_MiG-29_infrared_search_and_track_(IRST)_sensor_detail.jpg
Senzorul în infra roşu este cuplat la un microprocesor care comandă scanarea spaţiului aerian precum o antenă radar (în limitele ±60°stînga-dreapta şi +60/-15° în elevaţie). Când ţinta manevrează, senzorul o urmăreşte până la o viteză unghiulară de 25°/s. OEPS-29 fiind un receptor pasiv, funcţionarea lui nu este depistată şi nu poate fi contracarat prin bruiaj.
Ţintele detectate sunt afişate pilotului pe HUD sau pe vizorul căştii, care încorporează sistemul de ochire Şchel-3UM (HMSS). Echipamentul încadrează singur ţinta, informează pilotul despre acest lucru pe HUD şi, începând de la 8 km, apare afişată distanţa până la ţintă cu o precizie de 2-3 m, întrucât senzorul începe să lucreze conjugat cu telemetrul laser. Ceea ce permite calcularea automată a zonei atacurilor posibile şi dirijarea cu precizie a armamentului de bord.
Alte 60 avioane MiG-23 MLD şi 30 MiG-25 PD siriene au fost modernizate de ruşi, fiind prevăzute cu echipamentele TP-23ML şi TP-26Sh-1care scanează în infra roşu în limitele ± 40°stînga-dreapta şi +30/-15° în elevaţie şi pot descoperi o ţintă aeriană din emisfera din faţă de la 15-25 km.
Aşadar, din cele de mai sus reiese că cel puţin teoretic, sirienii au cu ce, au cum şi au suficient timp la dispoziţie să doboare, cu aviaţia proprie, Tomahawk-urile lansate de americani. Rămâne să mai şi demonstreze că vor şi că-i duce şi capul s-o facă.
http://romanian.ruvr.ru/2013_09_10/Armata-siriana-are-capacitatea-de-a-respinge-valurile-de-Tomahawk-uri-lansate-de-americani-Partea-I-3054/