Atât de singuri…

Atât de singuri ne-au rămas bătrânii

Departe prin sate troienite,

Se-aud din depărtare câinii

Ce urlă-n curți sărace, părăsite.



Și tremurând își cară apa prin nămeți

Că le-a secat de mult fântâna,

Și le-a-nghetat icoana pe pereți ,

Prin geamuri șuieră furtună.



Ce tristă-i bătrânețea , ce grea singurătatea ?

Și câte lacrimi le îngheață pe fețe obosite,

Copii lor n-au moștenit din bunătatea

Bătrânilor ce i-au crescut cu mâinile trudite.



Încovoiați de ani , de griji și de nevoi

Atât de singuri ne-au rămas bătrânii,

Și prin tăcerea așternută peste noi

Din când în când mai urlă câinii.



Atât de rar se bucură sărmanii,

Rugându-se în fiecare zi la Dumnezeu cel bun,

O clipă , Doamne mai întoarce anii

Să nu mai plângă singuri de Crăciun !



                                        Dorin DUMITRIU