Europa între Parlamentul European și Comisia Europeană

Scris de Nostradamus Dum Iun 22, 2014 9:09 am

Am urmărit campania electorală pentru Parlamentul European, în diferite țări europene. Prea puțin s-a discutat despre unitatea Uniunii, despre rolul acesteia și, prea puțin s-a dat dovadă de cunoașterea rolului instituțiilor europene.
Nici candidații, nici prezentatorii talk-show-urilor, nu au arătat că observă când ceilalți lansează enunțuri care nu au niciun fundament legal nici nu au spus că, pur și simplu, anumite reguli nu se pot impune la nivelul Uniunii, deoarece ar încălca principiul fundamental al liberei circulații a capitalurilor, persoanelor, etc. în întreaga UE. De exemplu, normele UE care reglementează ratele de impozitare – acestea variază de la o țară la alta, iar în afara de federaliști, nimeni nu vrea armonizarea ratelor de impozitare. Astfel, ar trebui să se aleagă: fie rate de impozitare diferite și companiile o vor alege în mod natural pe cea mai mică, fie armonizarea. (Rata de impozitare nu este singurul factor, dar este unul puternic).
O altă critică unanimă, folosită ca temă de campanie, a fost multiplicarea legislației privind standardele. În mod normal, acest lucru nu ar trebui să se întâmple, dar anumite țări continuă să devieze concurența prin impunerea de noi standarde, forțând Comisia Europeană să elaboreze directive de armonizare, care sunt ulterior aprobate de Parlamentul European și de Consiliu. Comisia Europeană poate propune, dar ea nu legiferează: Consiliul o face, sub rezerva că, după Tratatul de la Lisabona, cu aprobarea Parlamentului European.
Rar candidații au arătat ca dețin cunoștințe minime ale legislației UE și a competențelor diferitelor instituții ale UE: cum se așteptă cineva ca cetățenii de rând să înțeleagă ceva?
Eu cred că José Manuel Barroso nu a fost un președinte al Comisiei Europene rău. Cu ceva ani în urmă, Jacques Delors a avut o sarcină mai ușoară, în aceeași postură, el având de-a face cu 15 și nu 28 de țări, și venea din partea unuia dintre cei doi piloni ai UE, Franța, în timp ce Barroso provine dintr-o țară „mai mică”. Acesta s-a înțeles bine cu cei mai multi, dar nu și cu Margaret Thatcher, care credea că acesta are intenții federaliste și dorește crearea unui superstat european, punând astfel în pericol puterile Parlamentului britanic (în condițiile în care nicio țară din Europa nu are o tradiție parlamentară mai veche decât MareaBritanie).
Un președinte puternic la Președinția Comisiei Europene va trebui să se înțeleagă bine cu Germania și Franța (uneori aceste două țări nu sunt de acord, dar, din motive istorice, Germania nu va fi prea agresivă la adresa Franței niciodată), și nu prea prost cu Marea Britanie. Toate statele membre sunt egale cu privire la aspectele importante din UE, dar Germania și Franța sunt mai egale decât alții. În orice caz, nici un președinte al Comisiei nu va fi mult mai puternic decât Consiliul. De obicei, candidații care provin din alte țări decât cele treimenționate mai sus, pot, uneori, să devină mai importanți decât țara din care provin. Paul-Henri Spaak din Belgia este un exemplu interesant: el a fost succesiv de trei ori prim-ministru al Belgiei (1938-1939, 1946 și 1947-1949), primul președinte al Adunării Generale a Organizației Națiunilor Unite (1946-1947), primul președinte al Adunării Comune a Comunității Europene a Cărbunelui și Oțelului (1952-1954), strămoșul EEC/EC/EU-, primul președinte al Adunării Parlamentare a Consiliului Europei (1949-1950), și al doilea secretar general al NATO (1957-1961). Deși nu fără adversari, Jean-Claude Juncker de Luxemburg poate fi, de asemenea, un astfel de exemplu. În acest sens, Judy Dempsey[1] avea dreptate când spunea că personalitatea președintelui Comisiei este un factorimportant pentru alegerea lui in functie. În același timp, nici un președinte al Comisiei Europene nu-si poate impune voința în fata Germaniei și a Franței, atunci când acestea nu sunt de acord.
In ultima perioadă a avut loc o întreagă discuție pe marginea unei preluări in presa a unei interpretări greșite a ceea ce ar fi declarat David Cameron, cum că acesta ar fi amenintat cu posibila ieșire a tării pe care o reprezintă din Uniunea Europeană – menționez în acest sens articolul cu titlul „Un oficial din Marea Britanie neagă că Cameron a amenințat că Marea Britanie va ieși din UE dacă Juncker este ales”, de Andreas Rinke și Andrew Osborn, pentru The Sun, în iunie 2014[2]. Ceea ce a spus în realitate David Cameron a fost că ar fi nevoie de mai multe discuții înainte de a-i susține candidatura lui Juncker. Cu alte cuvinte, el vrea niște asigurări că Juncker va lua în considerare cererile Marii Britanii referitoare la anumite modificări în cadrul UE. Dar președintele Comisiei nu are nici o putere pentru a le aproba: acest lucru depinde în totalitate de Consiliul, și concesiile nu vor merge foarte departe. Cameron încearcă doar să-i convingă pe euro-scepticii din partidul său (nu cei din UKIP) de importanta pe care o are.
Juncker s-ar putea să fie ales sau nu, dar (nu l-am auzit pe William Haguediscutând foarte mult despre asta) perspectiva lui David Cameron despre ceea ce ar trebui să fie UE nu este sigur că va avea câștigat de cauză. Germania și Franța, fără de care Consiliul nu face nimic, se vor opune oricărei propuneri care ar conduce la slăbirea instituțiilor UE. Tot ceea ce Cameron poate spera este că acestea nu vor fi întărite și mai mult în direcția de centralizare.
S-a vehiculat în ultima perioada și un zvon cum ca Chrisitine Lagarde ar fi fost o opțiune pentru președinția Comisiei Europene. Au existat voci care spun căAngela Merkel, Cancelarul Germaniei ar prefera-o pe directorul general al FMI, Christine Lagarde, pe această poziție, în conditiile în care aceasta ar accepta. Deși este de centru-dreapta – ea a fost Ministru de Finanțe, în guvernarea Nicolas Sarkozy – Christine Lagarde, ar avea sprijinul francez pentru simplul motiv că este franțuzoaică, și cel mai probabil sprijinul britanic pentru opiniile sale despre piața liberă. Nu se știe dacă toți membrii Consiliului UE s-ar opune candidaturii ei și dacă ea ar fi aprobată de Parlamentul European. Socialiștii Europeni, cu toate acestea, ar fi puțin probabil să se opună unui candidat susținut de către socialiștii francezi, precum și de către grupul PPE de centru-dreapta. Cu toate acestea, este posibil ca atât extrema dreaptă cât și extrema stângă sau Verzii sa se opună candidaturii ei. Aparent, Christine Lagarde nu este interesată de poziția de Președinte al Comisiei Europene sau, cel puțin o preferă pe cea de la FMI, iar cancelarul Angela Merkel îl susține acum pe Jean-Claude Juncker al Luxemburgului, al cărui punct forte este o experiență vastă în UE, inclusiv în calitate de președinte al Euro

-grupului. Competitia va fi, în acest caz, între Juncker și Martin Schulz, din Germania.
Extrema dreaptă este de așteptat să il ajute pe Schulz să câștige, deoarece Juncker reprezintă pentru ei tot ceea ce urăsc mai mult: integrarea europeană și euro. Schulz, ale cărui puncte de vedere europene sunt departe de cele ale Juncker, este susținut de Alianța Progresistă a Socialiștilor și Democraților în timp ce Juncker ar trebui să obțină votul Conservatorilor și al Reformiștilor Europeni. Alianța Liberalilor și Democraților pentru Europa (ALDE) il va sprijini Guy Verhofstadt din Belgia, dar poate trece la Juncker în turul doi sau a trei, în timp ce Alianța Verzilor-Liberă Europeană (Greens-EFA), ar trebui să-l sprijine în cele din urmă pe Schulz.
Un aspect particular este acela ca Schulz nu este iubit in cadrul alianței euro

-atlantice datorită eforturilor sale din trecut pentru a sprijini un organism european de apărare separat de NATO. Dar cu evenimentele din Ucraina este puțin probabil să se ridice subiectul în viitorul apropiat și, în orice caz, Parlamentul European are puțină putere în acest sens el, în comparație cu Consiliul UE.
Deocamdată, as spune că principalul învingător în alegerile pentru PE nu a fost extrema dreapta, ci absenteismul. În alegerile naționale extrema-dreapta nu va mai avea asa un scor, chiar dacă această dimensiune va fi un pic mai mare decât înainte. Ceea ce va învinge extrema dreaptă (și extrema stângă, care a câștigat în Grecia) este redresarea economică a UE. Dar partidele pro-UE ar trebui să explice mai bine beneficiul unității UE și să se oprească din a da vina pe Bruxelles pentru propriile decizii.
Se pare că David Cameron este acum izolat, iar JC Juncker va primi postul. PPE îl susține pe Juncker, și este puțin probabil ca Angela Merkel sa meargă împotriva lor. S-ar putea spune că Martin Schultz iese din cursă căci, in 20 iunie, Angela Merkel a ajuns la un acord cu partenerii săi de coaliție. Susținătorii de centru-dreapta ai lui Merkel vor vota în Parlament pentru ca Schulz să rămână președinte al PE pentru un al doilea mandat, în timp ce Juncker va primi postul de la Comisia Europeană.
Social-democrații germani o vor sprijini pe Angela Merkel să-l numească Guenther Oettinger, un creștin-democrat, în calitate de comisar.
Angela Merkel a spus clar că-l va sprijini pe Juncker în fața opoziției feroce britanice.
“Cu siguranță nu vom ajunge la o decizie unanimă cu privire la acest subiect”, a spus Angela Merkel, “dar vrem să se opereze în spirit european și asta înseamnă că vom fi atenți la ceea ce spune Marea Britanie, în special cu privire in cadrul… programului de lucru al Comisiei. În cazul în care grupul Socialist din Parlamentul European îl nominalizează pe Martin Schulz pentru președinție, secțiunea germană a PPE îl va sprijini pe Schulz pentru această poziție. Pentru prima dată în acest an, PE va putea să-și propună candidatul la președinția Comisiei, dar Consiliul nu este obligat să accepte această alegere și ei vor să-și propună propriul candidat, probabil pe Juncker. Acesta din urmă va trebui ulterior să primească aprobarea Parlamentului European.”[3]
Săptămâna trecută a fost făcut un sondaj pan-european, de către Ipsos-Mori, care a arătat ca 60% dintre europenii cu vârsta de vot nu au auzit nici de Juncker nici de Schultz.[4]
Asa cum Yogi Berra spunea, “Nu s-a terminat, până nu s-a terminat.”