Nae Ionescu. Origini aromanesti?

Scris de **Admin** Dum Iun 01, 2014 11:23 am

Nae Ionescu e un personaj contradictoriu, ceea ce explică admiraţia şi repulsia pe care le-a stârnit. Pentru mine, el est întâi de toate emblematic pentru acest curios amestec de dezbatere publică de înaltă ţinută intelectuală, rafinată, nu însa şi neapărat consistentă, din perioada interbelica, şi un gust pronunţat pentru cacialma, emblematic pentru o anumită zăpăceală derutantă fiindcă greu de explicat numai prin lichelismul si arivismul unora dintre principalii protagonişti, în tot cazul cu consecinţe criminale dacă ne gândim la cei care au avut de suferit de pe urma extremei drepte româneşti.In lipsa unei reevaluari realiste a acestei perioade interbelice, trăim din decembrie 1989 încoace în umbra ei, pe urmele ei, cu speranţa lăuntrică că ea va reveni sub o formă sau alta, ceea ce mi se pare cu atât mai regretabil cu cât înalta ţinută intelectuală si rafinamentul de odinioara sunt din ce în ce mai greu de reperat în zilele noastre, în timp ce arivismul şi lichelismul conservă aceaşi vigoare.

Portretul lui Nae Ionescu schiţat de memorialistul Constantin Beldie e remarcabil nu numai prin informaţile inedite despre colegul şi prietenul său pe care ni le dă ci şi prin rezervele pe care le sugereaza în legătură cu acest « gazetar aventuros, filozof şi profet mincinos » [Constantin Beldie,Oamenii văzuţi de aproape, editie îngrijită de Dan Zamfirescu, Bucureşti : editura Roza vânturilor, 2005, p. 121].

Informaţile furnizate de aparatul de note redactat de editorul acestor memorii, Dan Zamfirescu , sunt nu mai puţin remarcabile prin erudiţia şi cercetările pe care le-a întreprins, chiar dacă interpretările propuse sunt discutabile.

Iată nota privitoare la aromâni la paginile 357-358 :

« Pentru strămoşii materni ai lui Nae Ionescu dispunem acum de investigaţile aprofundate ale doamnei Dora Mezdrea [Nae Ionescu. Biografia, Editura Muzeului Brăila, 2005], după care mama lui Nae Ionescu şi a celorlalţi trei copii ai cuplului Ionescu aparţinea spaţiului grecofon, ceea ce – după părerea subsemnatului – nu însemna automat şi grecesc. Familia Apostolu era venită din Epir – inima românimii sub-dunărene. Caracterul şi comportamentul lui Nae Ionescu, şi mai ales modul lui de a gândi şi a scrie ne arată mai degrabă o rădăcină aromânească decât grecească, şi rămâne ca participarea unor buni cunoscători ai acestei probleme să dea de urmele exacte ale acestor strămoşi. Până atunci trebuie notate cele găsite de doamna Dora Mezdrea : mama lui Nae Ionescu, Eugenia, născută în 1852 şi decedată în 1932, era ultima din cei 6 copii ai lui Nicolae Trifon şi ai Zamfirei Apostolu. Era un copil târziu (tatăl avea 45 de ani şi mama 37 la naşterea ei). Familia Apostoul descinsese în Brăila în 1830 din Meţora [Meţovo, Aminciu] Epirului, iar bunica lui Nae Ionescu, Zamfira, era născută în Grecia la 1819. Nicolae Trifon cu care s-a căsătorit la 13 octombrie 1835 era la a doua căsătorie (prima soţie murindu-i în 1833 sau 1834) şi era la rându-i venit în Brăila din acelaşi spaţiu elenofon. Ca negustor îşi ţinea corespondenţa şi registrul de afaceri în greceşte. Dacă Apostolii erau aromâni, cu siguranţă că a fost şi Trifon, cunoscută fiind rigoarea cu care această ramură a românităţii îşi păstrează coeziunea şi pe această cale.

S-ar putea ca atunci când Nae Ionescu a ţinut la Dalles conferinţa despre Imperialismul românesc, cu referire specială la rolul aromânilor din sudul Dunării, să fi dat curs şi unui “glas al sângelui”. »

Sincer, poveştile cu glasul sângelui nu îmi spun mare lucru în general si mai ales când e vorba de un personaj atât de ambiguu ca Nae Ionescu. Din păcate, n-am avut ocazia să dau de faimoasa conferinţă de la Dalles şi mulţumesc anticipat persoanei care va pune în circulaţie pe Web pasajul privind aromânii. Trebuie să fie reprezentativ pentru retorica naţionalistă română din acea perioadă, tot atât de pretenţioasă pe cât de păguboasă în ultimă analiză.

Câteva observaţii însă.

« Nimeni nu i-a cunoscut originile », scrie C. Beldie precizând că, ulterior, în 1938, a aflat că « pe taică-său l-ar fi chemat Stroe Ivaşcu, nume românizat desigur în Ionescu, el însuşi semnându-şi uneori articolele Nicolae Ivaşcu. Originea pare a fi aşadar bacanică, după cum l-arată chipul său fizic şi moral, maică-sa fiind, după înseşi spusele lui, grecoaică, naţiune sofistă din ţara minciunii, cu vânzători mari de vorbe, ceea ce îl îndemna să încerce a se pretinde (…) că s-ar trage tocmai din Bizanţ. » Un lucru pare a fi sigur, până la moarte, în 1940, Nae Ioescu nu s-a prezentat ca « macedonean ». Să reamintim că, chiar daca unii dintre ei îşi făcuseră un « nume » prin participarea lor la mişcarea legionară, aromânii nu căpătaseră încă faima de mari patrioţi români de care se vor bucura ani de-a rândul în România cu aşa un succes încât în zilele noastre unii dintre ei se înfioară la ideea ca aromânii ar putea fi alceva decât români, cel puţin la origine.

De reţinut mai ales, poate, faptul că persoanele de origine sub-dunăreană, nu neapărat aromână, au jucat un rol mai mare decât s-ar fi putut crede în istoria modernă a României.

Un detaliu, în fine : acel ascendent Trifon al filozofului nu cred că are vreo legătură cu familia omonimă din care provin, familie care se activa la Sofia şi Belgrad la acea vreme, oraşe în care comerţul era mai ales « ţinţar » în timp ce la Brăila şi Galaţi predominau grecii. (Tin să-i mulţumesc lui Matei Cazacu care mi-a indicat acest pasaj din memorile lui C. Beldie despre Nae Ionescu în ideea că am fi fost poate rude !)

Nicolas Trifon