SCITII , TRACII si DACII, "cei mai drepti si mai viteji dintre traci " -A) HERODOT

IV.1. După cucerirea Babilonului, însuşi Darius porni cu o expediţie împotriva sciţilor. Cum Asia era într-o stare înfloritoare, datorită numărului ei mare de locuitori şi se strânseseră acolo bogaţii numeroase, Darius a dorit mult să pedepsească pe sciţi, fiindcă ei cei dintâi călcaseră dreptatea: năvăliseră în Media şi biruiseră într-o luptă pe cei care trebuia să le ţină piept. După cum am mai spus-o, sciţii stăpâniseră Asia de Sus vreme de douăzeci şi opt de ani. Ca să-i urmărească pe cimerieni, ei au năvălit în Asia şi au pus capăt domniei mezilor. Într-adevăr, înainte de venirea sciţilor aceştia fuseseră stăpânii ei. Sciţii au lipsit de acasă douăzeci şi opt de ani şi când s-au întors după atâta vreme au dat peste un necaz tot atât de mare ca şi războiul cu mezii, găsind acolo o armată destul de numeroasă care li se împotrivea. Căci soţiile sciţilor, întrucât bărbaţii lor lipsiseră atâta timp, au trăit cu sclavii.

IV.2. Sciţii orbesc pe toţi sclavii lor, pentru a-i folosi la mulsul laptelui pe care îl beau. După ce l-au muls, îl toarnă în ciubere adânci de lemn, aşezându-i pe cei orbiţi în jurul vaselor, ca să bată laptele şi să scoată din el partea care se ridică deasupra şi pe care o preţuiesc mai mult; iar ce rămâne dedesubt e socotit mai puţin bun. Ca să îndeplinească această slujbă, sciţii îi orbesc pe toţi prinşii de război. Într-adevăr, ei nu sunt plugari, ci nomazi.
IV.10. Iar ea, când copiii pe care-i născuse au devenit bărbaţi, i-a numit pe unul din ei Agathyrsos, pe cel născut după acesta Gelonos, iar pe cel mai tânăr Scythes. Şi aducându-şi aminte de îndemnul lui Heracles, a îndeplinit cele cerute de el. Doi dintre tineri, Agathyrsos şi Gelonos neputând birui la întrecere au plecat din ţară alungaţi de mama lor. Fiul cel mai mic însă, Scythes, izbutind să îndeplinească ce i se poruncise, rămase în ţară. Din Scythes, fiul lui Heracles, au coborât toţi acei regi ai sciţilor care au urmat. Şi de la acea cupă [a lui Heracles] s-a statornicit la sciţi un obicei ce dăinuie încă şi în zilele noastre: obiceiul de a se purta la cingătoare o cupă. Numai atât a săvârşit pentru Scythes mama sa. Aşa spun grecii care locuiesc pe ţărmurile Pontului.
IV.11. Există şi o altă tradiţie pe care o voi înfăţişa mai jos şi eu mă alătur ei, întrucât este cea mai răspândită. Sciţii nomazi, care locuiau în Asia, copleşiţi de către masageţi, au plecat trecând peste raul Araxes (posibil Volga n.m.) în Cimeria (teritoriul dintre Don şi Dunăre n.m.) - ţara în care trăiesc în zilele noastre sciţii se zice că în vechime era a cimerienilor; iar cimerienii, la sosirea sciţilor, dându-şi seama că oştire multă îi atacă, ţinură sfat. Părerile lor se împărţiră: erau două păreri susţinute cu tărie, cea a regilor fiind mai bună. Mulţimea era de părere că ar fi fost mai potrivit ca ei să plece, decât să rămână în ţară şi să dea piept cu vrăjmaşi numeroşi, pe câtă vreme regii cereau să se pornească o bătălie înverşunată cu năvălitorii, ca să fie apărată neatârnarea ţării. Dar nici mulţimea nu dorea să asculte de regi şi nici regii nu au dorit să dea ascultare mulţimii. Atunci mulţimea hotărî să plece, lăsând fără luptă ţara în mâinile celor care năvăleau. Iar regii au luat hotărârea să moară în ţara lor luptând, decât să fugă împreună cu mulţimea. Se gândeau de câte bunătăţi avuseseră parte până atunci şi câte nenorociri îi aşteaptă fără doar şi poate dacă îşi vor părăsi patria. Cum s-au hotărât la acestea, ei [regii] s-au împărţit în două tabere, deopotrivă de mari şi au început să se bată unii cu alţii. Pe toţi aceştia, care şi-au dat moartea unul altuia, poporul cimerienilor i-a înmormântat lângă fluviul Tyras - se poate încă vedea mormântul lor; şi după ce i-au îngropat, cimerienii au ieşit din ţară. Iar când au sosit, au pus stăpânire pe o ţară pustie.
IV.17. După târgul boristeniţilor, primii locuitori sunt calipizii (carpizii? n.m.), care sunt scito-greci, iar deasupra lor un alt neam, numit alazoni. Aceştia şi calipizii se comportă în toate ca sciţii, grâul însă ei îl seamănă şi mănâncă, ca şi ceapa, usturoiul, lintea şi meiul. Deasupra alazonilor locuiesc sciţii plugari.
IV.33. Despre [hiperboreeni] spun delienii cu mult cele mai multe lucruri; ei povestesc cum că nişte ofrande, înfăşurate în paie de ajung de la hiperboreeni la sciţi, iar de la sciţi sunt duse mai departe purtate din vecin în vecin la toate neamurile, cât mai spre apus, până în Adriatică. De aici ofrandele sunt trecute spre miazăzi şi le primesc mai întâi grecii din Dodona. De la aceştia coboară apoi până la Golful Maliac, de unde trece în Eubeea, fiind trimise din oraş în oraş până la Carystos fără să mai ajungă la Andros, căci locuitorii din Carystos le poartă la Tenos, iar tenienii la Delos. Dar cum delegaţii lor nu se mai întorceau la ei în ţară, hiperboreenii au fost foarte necăjiţi, gândindu-se că li s-ar putea întâmpla că niciodată delegaţii lor să nu se întoarcă. De aceea au dus ofrandele învelite în paie de grâu până la hotare şi le-au încredinţat vecinilor cu rugămintea fierbinte să le trimită mai departe, la alt neam. Şi aceste daruri, trimise astfel mai departe, ajungeau după cum se spune la Delos. În ce mă priveşte, ştiu următorul obicei care seamănă foarte mult cu aceste ceremonii: femeile din Tracia şi din Peonia, când jertfesc zeiţei Artemis-Regina, îndeplinesc ritualul folosind totdeauna paie de grâu.

IV.46. Lângă Pontul Euxin, către care şi-a îndreptat Darius expediţia sa, locuiesc, în afară de sciţi, cele mai înapoiate neamuri din câte există în vreo ţară. Căci dintre neamurile de dincoace de Pont nu putem aminti pe nici unul care să fi dat dovadă de înţelepciune şi nu cunoaştem pe nici un învăţat, cu excepţia neamului scit şi a lui Anacharsis. Neamul scit, între toate neamurile pe care le cunoaştem, a descoperit, cu nespus de multă cuminţenie, cel mai însemnat lucru pentru viaţă bine orânduită a oamenilor. Celelalte descoperiri pe care le-au făcut sciţii nu le admir. Datorită acestui lucru foarte însemnat, aflat de ei, nici un năvălitor nu le scapă, iar când nu vor să mai fie găsiţi, este cu neputinţă ca vreun om să dea de ei. Căci sciţii nu au nici cetăţi, nici ziduri întărite, ci toţi îşi duc casele cu ei şi sunt arcaşi călări, trăind nu din agricultură, ci de pe urma dobitoacelor ce le au. Iar locuinţele lor sunt în căruţe. Şi atunci cum să nu fie de nebiruit aceşti oameni şi cum să te poţi apropia de dânşii?

IV.47. Au născocit acest mijloc de viaţă pentru că pământul le este prielnic, iar râurile le vin într-ajutor. La ei pământul este o câmpie, acoperită cu păşuni şi bine udată, iar cursurile de apă care o străbat sunt aproape tot atât de multe ca şi canalurile din Egipt. Voi pomeni doar pe cele care se bucură de renume şi pe cele navigabile, dacă un corăbier pătrunde în ele de pe mare: Istrul cel cu cinci guri, apoi Tyras (Nistru), Hypanis (Bug), Boristene (Nipru)... Iată amănunte în legătură cu felul în care curg.

IV.48. Istrul, care este cel mai mare dintre toate fluviile pe care le cunoaştem, curge mereu cu acelaşi debit, vara şi iarna. E cel dintâi fluviu din Sciţia venind dinspre apus; el ajunge fluviul cel mai mare, deoarece primeşte apele mai multor altor râuri. Printre acelea care îl fac să fie mare sunt cinci mari cursuri de apă care curg prin Sciţia; unul numit de sciţi Porata, iar de eleni Pyretos (Prut), apoi Tiarantos (Cris), Araros (Buzău), Naparis (Ialomiţa) şi Ordessos (Argeş). Cel dintâi amintit dintre aceste râuri e mare şi curgând el spre răsărit, îşi uneşte apele cu ale Istrului. Al doilea, căruia i se spune Tiarantos, curge mai spre apus, fiind şi mai mic. Araros, Naparis şi Ordessos curg între aceste două râuri, vărsându-se şi ele în Istru. Acestea sunt râurile care izvorăsc din Sciţia şi care îi sporesc apele. Răul Maris (Mureş) izvoraşte în ţara agatârşilor şi se varsă şi el în Istru.

IV.49. Alte trei mari râuri Atlas, Auras şi Tibisis coboară de pe culmile munţilor Haemus şi, luând-o spre miazănoapte, se varsă în Istru. Prin Tracia, pe la crobizi trece Athrys, Noes şi Artanes, care se varsă în Istru. Din ţinutul peonilor şi din munţii Rodope [vine] răul Scios care taie munţii Haemus pe la mijloc şi se varsă în Istru. Din părţile ilirilor curge spre miazănoapte raul Angros, iese în câmpia tribalilor şi se varsă în râul Brongos, iar Brongos în Istru. Astfel Istru primeşte amândouă aceste râuri mari. Izvorând din ţară aflată mai la nord de umbri, se varsă în el raul Carpis şi un altul, Alpis, acesta curgând spre miazănoapte. Deoarece Istrul izvorăşte din ţinuturile celţilor care sunt locuitorii cei mai dinspre apus ai Europei, după cineţi, el străbate toată Europa şi pătrunde în Sciţia printr-o latură a ei.

IV. 50. Prin unire cu apele râurilor amintite mai sus şi cu multe altele, Istrul ajunge cel mai de seamă dintre fluvii. Dar dacă îl asemuim pe el singur cu Nilul, acesta din urmă îl întrece ca mărime. Într-adevăr, în Nil nu se varsă nici un rău şi nici un izvor, care să-i sporească apele. Iar Istrul curge având mereu acelaşi debit vara şi iarna după părerea mea pentru motivul pe care-l voi arăta mai jos. În timpul iernii, are debitul lui obişnuit sau ajunge puţin mai mare decât este în chip firesc. Căci iarna ţinutul acesta are foarte puţin parte de apă de ploaie, însă atunci ninge fără încetare. Zăpada căzută iarna în cantităţi mari, se topeşte vara, iar apa rezultată din topire se varsă din toate părţile în Istru. Aceasta zăpadă [topită], ce se scurge în el, împreună cu ploile dese şi îmbelşugate, care se pornesc vara, îl fac să crească. Şi cu cât soarele îşi atrage mai multă apă vara decât iarna, pe atât apele ce se unesc cu ale Istrului sunt mai îmbelşugate în timpul verii decât iarna. De pe urma acestor acţiuni contrarii se iveşte o compensaţie, care face ca Istrul să pară totdeauna egal ca debit.

IV.59. [Sciţii] au din belşug lucrurile cele mai însemnate pentru existenţă. Apoi, iată care le sunt obiceiurile. Se închină numai la următorii zei: înainte de orice la Histia, apoi la Zeus şi la Geea, pe care o socotesc soţia lui Zeus; apoi la Apolo, Afrodita cerească, Heracles şi Ares. Pe aceşti zei îi recunosc toţi sciţii. Iar sciţii numiţi „regali” aduc sacrificii şi lui Poseidon. În limba scitică, Histia se spune Tabiti; Zeus poartă numele de Papaios, care, după socotinţa mea, i se potriveşte foarte bine. Geei i se zice Api, lui Apolo - Goitosyros, Afroditei cereşti – Argimpasa, Poseidon e Thagimasadas. Statui, altare şi temple nu au obiceiul să înalţe decât lui Ares; doar pentru el există acest obicei.
IV.60. La toţi sciţii, jertfa este la fel când este vorba de oricare dintre ceremonii. Ea se face cum vom arăta. Vita de jertfit stă în picioare, legată la picioarele de dinainte. Sacrificatorul, care se află în spatele victimei şi trage spre el de capătul unei frânghii, doboară la pământ vita. Când ea cade, el cheamă cu glas răsunător divinitatea în cinstea căreia aduce jertfă. Apoi, aruncă în jurul gâtului animalului un laţ; cu ajutorul unui băţ, pe care îl vâră şi-l răsuceşte în acel laţ, îl strânge până ce sugrumă vita. Nu se aprinde foc, nu se aduc ofrande premergătoare şi nici libaţii. După ce sugrumă şi jupoaie vita, se apucă să fiarbă carnea.

IV.61. Lemnul fiind nespus de rar în Sciţia, locuitorii ei au născocit următorul mijloc de a găti carnea. După ce jupoaie victimele, curăţă oasele de carne. Apoi aruncă bucăţile în nişte cazane, cum se fac prin partea locului, când le au, foarte asemănătoare cu craterele lesbiene, numai că sunt mai mari. În acestea aruncă bucăţile de carne, pe care le fierb, făcând foc dedesubt cu oasele animalului. Dacă n-au la îndemână un cazan, ei aruncă toate aceste cărnuri ale animalului sacrificat în burta lui şi, amestecându-le cu apă, dau foc oaselor dedesubt. Oasele ard de minune. În burtă încape uşor carnea care a fost desprinsă de pe oase, în aşa fel că un bou se fierbe singur; şi celelalte animale, la fel. După ce s-a pregătit carnea, sacrificatorul ia o parte din ea, ca şi din măruntaie, aruncându-le înaintea lui. Sciţii sacrifică şi alte animale, mai ales cai.

IV, 62. Iată, prin urmare, cum sacrifică celorlalţi zei şi care sunt animalele de jertfă. Lui Ares, însă, îi jertfesc cum vom arăta. În fiecare ţinut al domniilor pe care le au, este ridicat lui Ares un sanctuar în felul următor. Se strâng grămadă mănunchiuri de vreascuri, pe o suprafaţă cam de trei stadii lungime şi de aceeaşi lăţime, iar înălţimea este mai mică. Deasupra grămezii se află [un fel de] platforma pătrată, inaccesibilă din trei laturi, doar una fiind uşor de urcat. Îngrămădesc acolo, în fiecare an, încărcătura a o sută cincizeci de care de vreascuri, căci platforma se afundă mereu din pricina neajunsurilor pricinuite de iarnă. În vârful acestui morman, fiecare neam [scit] împlantă o sabie veche de fier. Aceasta înlocuieşte chipul lui Ares. Sabiei îi aduc anual jertfă cai şi alte animale, în mai mare număr decât celorlalţi zei. Pe prinşii de război îi jertfesc câte unul din fiecare sută de oameni, nu în felul în care sacrifică animalele, ci altcum. După ce-i stropesc cu vin pe cap, îi taie celui jertfit gâtul deasupra unui vas, pe care apoi îl duc pe grămada de lemne, iar sângele îl varsă peste sabie. Pe când sângele este adus pe grămadă sus, iată ce se întâmplă jos, lângă templu. Umărul drept al tuturor oamenilor jertfiţi este tăiat cu mână cu tot, fiind apoi aruncat în aer; după ce s-a isprăvit şi cu celelalte victime, ei se retrag. Mâna rămâne acolo unde a căzut, iar trupul zace în altă parte.

IV.63. Am văzut cum se aduc la sciţi jertfele. Dar aceştia nu întrebuinţează niciodată porci şi nu vor deloc să-i crească în ţara lor.
IV.64. Vom arăta acum în ce fel sunt orânduite lucrurile care privesc războiul. Când un scit ucide cel dintâi duşman al său, bea din sângele lui. El taie capul tuturor vrăjmaşilor pe care i-a omorât în luptă. Capetele le duce regelui, căci atunci i se dă o parte din prada pe care a făcut-o. Altminteri, n-are parte la pradă. Jupoaie capul astfel: scitul taie pielea de jur împrejur, pe după urechi, o apucă şi o smulge de pe ţeastă. Apoi o răzuie de carne, cu ajutorul unei coaste de bou. O frământă în mâini şi, după ce a izbutit să o înmoaie, face din ea un fel de ştergar. Scitul pune acest ştergar la frâul calului pe care-l încălecă şi se făleşte cu el. Cine are mai multe asemenea ştergare [de piele] e socotit omul cel mai viteaz. Numeroşi sciţi fac din atare piei chiar mantale, pentru îmbrăcat, veşminte pe care le cos în felul blănilor ciobăneşti. De pe leşul vrăjmaşilor mulţi jupoaie pielea mâinii drepte, cu unghii cu tot şi fac din ea un înveliş pentru tolbă. Iar pielea omului este groasă şi strălucitoare, fiind aproape cea mai albă şi mai strălucitoare dintre piei. Mulţi jupoaie întreg trupul duşmanului şi, întinzându-i pielea pe bucăţi de lemn, o poartă pe caii lor.

IV.65. Acestea le sunt obiceiurile. Iar cu capetele, nu ale tuturor, ci numai ale celor mai înverşunaţi duşmani, fac aşa: după ce taie [fiecare] cu fierăstrăul ţeasta mai jos de sprâncene, o curaţă. Săracii o învelesc numai cu o piele de bou neargasită, folosindu-se de ea chiar în felul acesta. Bogaţii, pe lângă acest înveliş de piele neargasită, mai poleiesc ţeasta şi cu aur pe dinăuntru şi o folosesc ca pe un pocal, ca să bea din ea. Tot aşa fac chiar şi cu ţestele rudelor, dacă se iscă între ei vreo ceartă şi dacă şi-au biruit potrivnicul în faţa regelui. Când vin străinii pe care-i cinstesc mult, le arată ţestele şi-i lămuresc cum că nişte rude apropiate s-au gâlcevit cu dânşii şi că i-au înfrânt pe oamenii aceia, numindu-şi ei isprava o faptă vitejească.

IV.66. 0 dată pe an, fiecare conducător de ţinut în ţinutul său, amestecă într-un crater vin cu apă şi din acest amestec beau acei sciţi care au ucis vrăjmaşi. Cei care n-au făptuit o asemenea ispravă nu gustă din vin, ci stau jos, deoparte, dispreţuiţi. Şi este pentru ei cea mai mare ocară! Iar dintre sciţi, cel care a ucis un foarte mare număr de duşmani are două cupe pe care le goleşte dintr-o înghiţitură, pe amândouă.

IV.67. Există la sciţi numeroşi proroci, care spun mai dinainte cele ce au să se întâmple. Pentru aceasta ei întrebuinţează mai multe nuiele de salcie, în următorul fel. Aduc legături mari de nuiele, le aşează jos şi le dezleagă; rostesc cuvinte care ajută la ghicit şi pun fiecare nuia una lângă alta. În vreme ce vorbesc, adună din nou nuielele, pentru ca iarăşi să le depună una câte una. Acest meşteşug al prezicerilor l-au moştenit din strămoşi. Enareii androgini spun că lor Afrodita le-a dat harul prorocitului. Prezicerile, aceştia le fac cu ajutorul scoarţei de tei. După ce despică în trei scoarţa, [ghicitorul] o înfăşoară pe degete, o desface şi apoi proroceşte.

IV.68. Când s-a îmbolnăvit regele sciţilor, trimite după trei ghicitori care sunt cei mai renumiţi. Aceştia prezic în felul arătat mai sus. Mai totdeauna spun despre cutare sau cutare că a jurat strâmb pe vatra regelui şi rostesc numele aceluia dintre cetăţeni despre care vor să vorbească. La sciţi este obiceiul să se facă jurăminte mai ales pe vetrele regelui, dacă scitul vrea să facă jurământul cel mai mare. Fiind prins îndată, acela care a jurat strâmb este adus în faţa regelui, unde prezicătorii îl învinuiesc, susţinând că li s-ar fi arătat, mulţumită meşteşugului lor de proroc, cum că omul jurase strâmb pe vatra regelui şi din care pricină regele este suferind. Învinuitul tăgăduieşte că ar fi jurat strâmb, protestează şi se plânge zgomotos. Dacă el spune că n-a săvârşit această faptă, regele cheamă alţi prezicători, un număr îndoit. Când şi aceştia, folosind mijloacele şi meşteşugul lor de proroc, îl dovedesc sperjur, primii trei ghicitori îi taie imediat capul şi îi împart averea. Iar dacă ghicitorii veniţi în urmă spun că este nevinovat, vin alţi prezicători şi din nou alţii. Dacă cei mai mulţi dintre ei îl găsesc pe om nevinovat, se ia hotărârea ca cei dintâi ghicitori să fie osândiţi la moarte.

IV.69. Iată acum în ce fel sunt omorâţi. După ce umplu un car cu vreascuri, înjugă la el boi. Vrăjitorii având piedici, mâinile legate la spate, iar în gură un căluş, sunt aşezaţi pe vreascuri. Dau apoi foc vreascurilor şi în felul acesta sperie boii, pe care-i pun astfel pe fugă. Adeseori boii ard împreună cu vrăjitorii, dar mulţi alţii scapă doar pârliţi, după ce flăcările au mistuit oiştea. În chipul arătat, sciţii îi ard pe ghicitori şi pentru alte pricini, numindu-i proroci mincinoşi. Regele nu cruţă nici pe copii celor osândiţi la moarte; ei ucid pe toţi băieţii, dar fetelor nu le fac nici un rău.

IV.70. Sciţii se leagă astfel prin jurământ, faţă de cei către care îl fac: varsă vin într-o cupă mare de lut, îl amestecă cu sângele celor ce fac jurământul înţepându-se cu o sulă sau făcându-şi cu un cuţit o mică tăietură. Apoi, moaie în vas o sabie, săgeţi, o secure şi o suliţă. Îndeplinind toate acestea, rostesc o rugăciune lungă şi, la urmă, beau din cupă atât cei care s-au legat prin jurământ, cât şi cei mai de vază dintre oamenii care îi însoţesc.

IV.71. Mormintele regilor se află în Ţara Gerilor (regiunea Poltavei) unde Boristene începe să fie navigabil. Acolo, când regele a murit, se sapă în pământ o mare groapă pătrată. După ce s-a isprăvit cu săpatul, oamenii transportă pe răposat, al cărui trup este acoperit cu un strat de ceară; iar pântecele leşului desfăcut şi curăţat e umplut cu căprişor tocat, cu tămâie, cu seminţe de ţelină sălbatică şi anason, fiind apoi cusut la loc. Ei îl duc pe mort într-un car la un alt neam. Cei care primesc cadavrul ce li s-a adus fac acelaşi lucru ca şi sciţii regali: îşi taie o bucăţică din ureche, îşi rad părul în jurul capului, îşi fac tăieturi la braţe, îşi zgârie fruntea şi nasul şi îşi străpung mâna stângă cu săgeţi. De aici, sciţii transportă în car trupul regelui la un alt neam dintre cele care le dau ascultare, iar pe mort îl urmează cei din neamul pe unde a trecut mai întâi. Ducându-l pe acesta şi trecând pe la toate popoarele, ajung în sfârşit la gerii cei din urmă asupra cărora îşi exercită ei autoritatea precum şi la mormintele amintite. Apoi, după ce aşează leşul în groapă, pe un aşternut de iarbă, înfig în jurul lui suliţe, deasupra acestora întind lemne şi le acoperă cu o împletitură de nuiele. În locul ce mai rămâne în mormânt ei îngroapă, după ce i-au sugrumat, pe una din concubinele lui, un paharnic, un bucătar, un rândaş la cai, un slujnic, un crainic, cai; cum şi câte ceva din tot ce avea regele şi, de asemenea, vase de aur. Nu folosesc nici argint şi nici aramă. Îndeplinind acestea, aruncă cu toţii faină multă şi, pe întrecute, se străduiesc să facă o movilă cât mai mare.

IV.72. Când s-a împlinit un an, iată ce mai fac ei. Iau dintre sclavii rămaşi pe cei mai folositori, sciţi localnici, fiindcă ei nu au robi cumpăraţi pe arginţi, ci slujesc ca robi cei cărora le porunceşte regele. Sugrumă cincizeci dintre ei şi cincizeci de cai deosebit de frumoşi, cărora le scot măruntaiele, le curăţă pântecele, le umplu cu paie şi le cos la loc. Apoi, aşează pe doi pari o jumătate de roată cu partea rotundă în jos, iar cealaltă jumătate a roţii pe alţi doi pari. După ce au înfipt în felul acesta un mare număr de pari, străpung caii cu pari în toată lungimea trupurilor, până la gât şi îi urcă pe aceste jumătăţi de roţi. Jumătăţile de roţi din faţă susţin partea de sus a picioarelor de dinainte ale cailor, iar cele din spate pântecele în dreptul coapselor. Şi în felul acesta picioarele, atât cele dinainte cât şi cele dinapoi rămân atârnate în aer. După ce au pus, apoi, cailor frâu şi zăbală, trag frâiele înainte şi apoi le leagă de nişte pari. Cât despre cei cincizeci de tineri sugrumaţi pe fiecare dintre aceştia îi urcă pe calul său, făcând aceasta după ce au străpuns vertical cadavrul cu o prăjină pe lângă şira spinării, până la gât. Partea de jos a parului, care rămâne afară, o vâră într-o gaură a părului ce străpunge calul. Ei aşează astfel pe călăreţii aceştia în cerc, în jurul mormântului. Apoi se îndepărtează.

IV.73. Iată, prin urmare, cum fac sciţii înmormântările regilor. Pe sciţii ceilalţi, după ce încetează din viaţă, rudele lor cele mai apropiate îi poartă culcaţi în care, pe la prieteni. Aceştia ospătează pe însoţitori şi pun înaintea mortului toate mâncărurile oferite şi celorlalţi. Oamenii de rând sunt plimbaţi în chipul acesta vreme de patruzeci de zile. Urmează înmormântarea. După ce-i îngroapă, sciţii se purifică în felul următor: cu o alifie îşi freacă şi îşi spală bine capul. Iar cu trupul procedează astfel: după ce înclină trei prăjini, sprijinindu-le una de alta, întind deasupra lor o pătură de lână şi acoperindu-le bine aşează o albie la mijloc, între prăjini şi sub pătură, albia în care aruncă apoi pietre înroşite în foc.

IV.74. În ţara lor creşte cânepă, care seamănă nespus cu inul, numai că este mai groasă şi mai înaltă. În această privinţă, întrece cu mult inul. Creşte şi de la sine şi semănată. Iar din ea tracii îşi fac îmbrăcăminte, foarte asemănătoare cu cea de în. Când nu eşti un bun cunoscător, nu poţi să-ţi dai seama dacă aceste haine sunt din in sau din cânepă. Omul care n-a văzut niciodată cânepă va crede că haina este făcută din in.

IV.75. Luând sciţii sămânţa acestei cânepe, intră sub corturile de pătură şi o aruncă pe pietrele înroşite în foc. Zvârlite, boabele scot fum şi răspândesc aburi atât de deşi că nici băile de aburi greceşti nu dau aburi mai puternici. Încântaţi de această baie de aburi sciţii scot, de plăcere, strigăte. Transpiraţia ţine loc de baie la dânşii, căci ei nu-şi spală trupul cu apă. Iar femeile sciţilor, după ce toarnă apă pe o piatră zgrunţuroasă, sfărâmă prin frecare pe ea lemn de chiparos, de cedru şi de tămâie. Apoi, făcând o pastă groasă, îşi ung cu ea tot trupul şi faţa. Aceasta le dă un miros plăcut şi în acelaşi timp, când de pe faţă iau cataplasma, a doua zi, pielea lor rămâne curată şi proaspătă.

IV.78. Foarte mulţi ani după aceea, Scyles, fiul lui Ariapeithes, avu parte de o soartă asemănătoare (cu a lui Anacharsis). Căci Ariapeithes, regele sciţilor, pe lângă alţi copii avea şi un fiu, Scyles cu numele, de la o femeie din Istria şi nu din partea locului. Mama îl învaţă ea însăşi pe băiatul ei limba şi literele greceşti. După câtva timp, Ariapeithes a murit, căci i-a curmat zilele printr-un vicleşug Spargapeithes, regele agatârşilor, iar Scyles a preluat domnia şi s-a căsătorit cu soţia tatălui său, pe nume Opoia. Aceasta Opoia era băştinaşă şi Ariapeithes a avut cu ea un fiu, Oricos. Deşi domnea peste sciţi, Scyles nu era mulţumit deloc cu felul de viaţă al sciţilor, ci, mai degrabă, datorită creşterii primite, era înclinat să urmeze obiceiuri greceşti. Şi iată ce a făcut Scyles. Ducea armata sciţilor la oraşul boristeniţilor, boristeniţii pretind că sunt milesieni şi obişnuia, cu acest prilej, s-o lase în împrejurimile oraşului. Iar după ce se afla înăuntrul zidurilor şi închidea porţile, dezbraca haina scitică şi punea
veşmânt grecesc şi, înveşmântat astfel, se înfăţişa în agora fără păzitori sau vreun alt însoţitor, aşezând strajă la porţi, ca să nu-l vadă sciţii cu asemenea îmbrăcăminte. Şi în celelalte privinţe el urma felul de viaţă al elenilor, oferind zeilor sacrificii cum cere la eleni datina. Apoi, după ce petrecuse o lună şi mai bine la boristeniţi, îmbraca iar haina scitică şi o pornea spre casă. Făcea lucrul acesta deseori şi îşi zidise chiar o casă la Boristene, aducându-şi nevasta acolo, o femeie din partea locului.

IV.79. Cum trebuia, însă, să i se întâmple o nenorocire, iată care a fost prilejul. Scyles voise să pătrundă şi el în misterele lui Dionysos-Bacchus şi, pe când era gata să purceadă la inţiere, o mare minune se petrecu. În oraşul boristeniţilor el avea un palat mare, pentru zidirea căruia se făcuse foarte multă cheltuială aşa cum am amintit cu puţin mai înainte. În jurul palatului se aflau sfincşi şi grifoni din marmură albă. Asupra acestui palat zeul aruncă o săgeată şi totul fu mistuit în flăcări. Dar Scyles, în ciuda înştiinţării pe care, în felul acesta o primise, a urmat ritualul iniţierii. Sciţii le aduc mustrări elenilor pentru cultul lui Bachus. Căci spun ei nu e lucru cuminte să-ţi închipui că este zeu acela care-i scoate din minţi pe oameni. După ce Scyles a pătruns în misterele lui Dionysos, unul din boristeniţi se duse în grabă la sciţi şi le spuse: „Râdeţi de noi, sciţilor, că prăznuim pe Bachus şi ne lăsăm stăpâniţi de el. Iată acum, însă, că zeul acesta îl are în puterea sa şi pe regele vostru, care i s-a dăruit. Şi zeul îl scoate acum din minţi. Dacă sunteţi neîncrezători, urmaţi-mă şi am să vi-l arăt”. L-au urmat fruntaşii sciţilor. Conducându-i, boristenitul i-a pus la pândă, în taină, pe un turn. Când Scyles trecu pe acolo cu ceata sa, sciţii îl văzură cuprins de nebunia lui Bacchus şi luară aceasta drept o foarte mare nenorocire. După ce ieşiră din oraş aduseră la cunoştinţa întregii oştiri cele ce văzuseră.

IV.80. Când mai apoi Scyles a plecat acasă, sciţii s-au răzvrătit împotriva lui, aşezând în locu-i pe fratele său, Octamasades, născut de fiica lui Teres. Cum află de această răscoală şi de pricină din care pornise, Scyles fugi în Tracia. Vestindu-i-se întâmplarea, Octamasades porni să se războiască în Tracia. Ajuns la Istru, l-au întâmpinat tracii. Trebuind să dea bătălia, Sitalces a trimis la Octamasades un crainic care a cuvântat astfel: „De ce trebuie să ne măsurăm puterile în luptă? Tu eşti fiul sorei mele şi îl ai în mâinile tale pe fratele meu. Dă-mi-l pe acesta şi eu îţi dau pe Scyles. Astfel nu ne vom pune, nici tu, nici eu, oștile în primejdie”. Iată ce-i propusese Sitalces prin crainicul pe care l-a trimis. Căci se afla la Octamasades un frate al lui Sitalces, care fugise de acesta. Octamasades primi învoiala şi, predând pe unchiul său după mama lui Sitalces, puse mâna pe fratele său Scyles. Când Sitalces l-a avut în puterea lui pe frate-său, s-a retras. Iar Octamasades taie pe loc capul lui Scyles. Aşa îşi apără sciţii datinile şi asemenea pedepse dau celor care îmbrăţişează obiceiuri străine.

IV.81. Despre mulţimea locuitorilor Sciţiei n-am putut să aflu lucruri precise, ci am auzit vorbindu-se în fel şi chip cu privire la numărul lor. Unii mi-au spus că există acolo o populaţie foarte numeroasă, iar alţii că sciţii propriu-zişi sunt puţini la număr.
IV.82. Această ţară nu înfăţişează lucruri care să trezească uimirea, afară doar de împrejurarea că sunt acolo râuri cu mult mai mari şi mai numeroase decât în altă parte. Dar, în afară de râuri şi câmpii foarte întinse, iată ce mai este vrednic de mirare... Pe o stâncă de lângă fluviul Tyras oamenii arată urma lui Heracles, urmă ce seamănă cu talpa piciorului unui om, dar este lungă de doi coţi. Aşa stau lucrurile în privinţa acestora. Acum mă voi întoarce la faptele despre care la început mi-am pus în gând să vorbesc.

IV.89. Rasplatindu-l pe Mandrocles, Darius trecu în Europa. El porunci ionienilor să-şi ducă navele în Pontul Euxin, până la fluviul Istru; iar de vor ajunge la Istru, el le cerea să-l aştepte acolo şi să dureze un pod peste fluviu. Flota o conduceau ionienii, eolienii şi helespontinii. Trecând printre Stâncile Cianee, corăbiile se îndreptară spre Istru. După ce au mers cale de două zile în susul fluviului, de la mare, oamenii au construit un pod peste fluviu, acolo unde se despart gurile Istrului, iar Darius, după ce a trecut Bosporul pe podul de vase, îşi croi drum prin Tracia, ajungând la izvoarele râului Tearos. Acolo el a făcut popas vreme de trei zile.

IV.92. Pornind de acolo, Darius sosi la un alt curs de apă, numit Artiscos, care curge prin Ţara Odrisilor...
IV.93. Înainte de-a ajunge la Istru, birui mai întâi pe geţi, care se cred nemuritori. Căci tracii, locuitorii din Salmydessos şi cei care ocupa ţinutul aşezat mai sus de oraşele Apolonia şi Mesembria, pe nume scirmiazi şi nipseeni, s-au predat lui Darius fără luptă. Geţii, însă, fiindcă s-au purtat nechibzuit, au fost îndată înrobiţi, măcar ea ei sunt cei mai viteji şi cei mai drepţi dintre traci.
IV.94. Iată cum se cred nemuritori geţii: ei cred că nu mor şi că acel care dispare din lumea noastră se duce la zeul Zalmoxis. Unii din ei îi mai spun şi Gebeleizis. Tot la al cincilea an ei trimit la Zalmoxis un sol, tras la sorţi, cu poruncă să-i facă cunoscute lucrurile de care de fiecare dată au nevoie. Iată cum îl trimit pe sol. Unii din ei primesc porunca să ţină trei suliţe [cu vârful în sus], iar alţii, apucând de mâini şi picioare pe cel ce urmează să fie trimis la Zalmoxis şi ridicându-l în sus, îl azvârle în suliţe. Dacă străpuns de suliţe acesta moare, geţii socot că zeul le este binevoitor. Iar dacă nu moare, aduc învinuiri solului, zicând că e un om ticălos şi, după învinuirile aduse, trimit un altul, căruia îi dau însărcinări încă fiind în viaţă. Aceiaşi traci, când tună şi fulgeră, trag cu săgeţile în sus, spre cer, şi ameninţa divinitatea, deoarece ei cred ea nu există un alt zeu în afară de al lor.

V.95. Aşa cum am aflat eu de la elenii care locuiesc pe ţărmurile Helespontului şi ale Pontului Euxin, Zalmoxis despre care vorbesc fiind doar un muritor a fost rob în Samos şi anume al lui Pitagora, care era fiul lui Mnesarchos. După aceea, ajungând liber, strânse bogaţii mari şi, după ce se îmbogăţi, se întoarse în patria lui. Întrucât tracii erau foarte nevoiaşi şi săraci cu duhul, Zalmoxis acesta, cunoscător al felului de viaţă ionian şi al unor deprinderi mai cumpănite decât cele trace, întrucât avusese legături cu grecii şi cu Pitagora, un însemnat gânditor al acestora, a clădit o casă pentru adunările bărbaţilor, în care [se spune] îi primea şi îi punea să benchetuiască pe fruntaşii ţării, învăţându-i că nici ei, nici oaspeţii săi şi nici unul din urmaşii acestora nu vor muri, ci vor merge, într-un anume loc unde vor trăi pururi şi vor avea parte de toate bunătăţile. În vreme ce săvârşea cele amintite şi spunea lucruri de felul acesta, el a poruncit să i se clădească o locuinţă subpământeană. Când a fost gata, [Zalmoxis] a dispărut din mijlocul tracilor şi, coborând el în locuinţa lui de sub pământ, a trăit acolo vreme de trei ani. Tracii doreau mult să-l aibă, jelindu-l ca pe un mort. În al patrulea an, el le-a apărut şi astfel, Zalmoxis făcu vrednice de crezare învăţăturile lui. Iată ce se povesteşte despre înfăptuirile lui.

IV.96. În privinţa lui Zalmoxis şi a locuinţei sale subpământene nici eu nu resping cele spuse, dar nici nu le dau crezare prea mult; mi se pare, însă, că el a trăit cu mulţi ani înainte de Pitagora. Fie Zalmoxis om ori vreo divinitate de-a băştinaşilor, să ne mulţumim cu cele înfăţişate. Aceşti [geţi], a căror fire era astfel, după ce au fost supuşi de perşi, au urmat restul armatei.
IV.97. După ce ajunse cu pedestrimea pe care o avea la Istru unde trecură cu toţii, Darius dădu porunca ionienilor să strice podul şi să-l însoţească pe el înlăuntrul ţării; el a poruncit să facă acelaşi lucru şi ostaşii de pe corăbii. Pe când ionienii se pregăteau să strice podul şi să îndeplinească porunca, Coes, fiul lui Erxandros care-i conducea pe mitilenieni, vorbi lui Darius cele ce urmează, încredinţându-se mai întâi că regele va primi cu plăcere părerea cuiva care doreşte să i-o înfăţişeze: „O, rege, spuse el, eşti gata să faci război pe un pământ unde nu ai să întâlneşti nici arătură, nici cetate locuită. De aceea, nu strica podul acesta, ci lasa ca păzitori ai lui pe cei care l-au durat. Astfel, dacă vom da piept cu sciţii aşa cum dorim, podul ne slujeşte la întoarcere, iar dacă nu vom putea să-i ajungem, ne este înlesnită o întoarcere fără primejdii. Nu mi-e teamă că vom fi învinşi de sciţi în luptă, ci mai degrabă că neputând să ne întâlnim cu ei vom avea de suferit în cutreierările noastre. S-ar crede că spun acestea pentru binele meu, ca să rămân aici. Dar, rege, îţi înfăţişez părerea ce mi s-a arătat mai folositoare decât toate. Eu, unul, te voi urma şi nu doresc să fiu lăsat aici”. Mult se bucură Darius de sfatul lui Coes şi îi răspunse astfel: „Străine din Lesbos, dacă voi ajunge teafăr şi nevătămat acasă, vino negreşit la mine, ca să răsplătesc cu binefaceri minunata-ţi povaţă”.

IV.98. Rostind aceste cuvinte, făcu şaizeci de noduri la o curea, chemă la sfat pe tiranii ionienilor şi le spuse următoarele: „Bărbaţi ionieni, să nu mai luăm în seamă părerea pe care v-am înfăţişat-o mai înainte, în privinţa podului. Luaţi această curea şi faceţi ce vă voi spune. De îndată ce vedeţi că am pornit împotriva sciţilor, începeţi să şi desfaceţi câte un nod în fiecare zi. Dacă nu sosesc în răstimpul acesta şi trec zilele câte sunt însemnate prin noduri, ridicaţi pânzele şi întoarceţi-vă în patria voastră. Dar până atunci, aşa este noua mea hotărâre, rămâneţi de strajă la pod. Daţi-vă toată osteneala ca să păstraţi nevătămat şi să păziţi podul. În felul acesta îmi veţi aduce mari foloase”. După ce le vorbi astfel, Darius porni la drum.

IV.99. În faţa pământului scit, spre mare, se întinde Tracia. Sciţia începe acolo de unde acest ţinut formează un golf. Istrul se varsă în mare, îndreptându-se spre sud-est. Voi înfăţişa ţărmul Sciţiei de la Istru în sus şi voi arăta cât de mare îi este întinderea. Îndată după Istru, vine Sciţia veche aşezată către miazăzi şi ajungând până la cetatea numită Carcinitis.
IV. 100. De la Istru în sus, spre lăuntrul continentului, Sciţia este mărginită mai întâi de agatârşi, după aceea de neuri, apoi de androfagi şi în cele din urmă de melanhleni.
IV.101. Sciţia, având forma unui pătrat cu două lături ce se întind de-a lungul mării, înaintează spre interiorul continentului pe o distanţă perfect egală cu întinderea sa la mare. Căci de la Istru până la Boristene este cale de zece zile; de la Boristene până la Lacul Meotic, cale de alte zece zile; iar de la ţărmul mării spre interiorul continentului până la melanhleni, care locuiesc la nord de sciţi, avem un drum de zece zile. Drumul de o zi îl socot cam de două sute de stadii. Astfel, în lăţime, Sciţia s-ar întinde pe o distanţă de patru mii de stadii; iar în lungime spre inima ţării ar avea tot atâtea stadii. Iată, aşadar, mărimea acestei ţări.

IV.102. Sciţii şi-au dat seama că ei singuri nu pot respinge în luptă deschisă oştirea lui Darius şi au trimis soli la vecini. Regii vecinilor se adunară şi ţinură sfat pentru a vedea ce trebuia făcut, deoarece se temeau de atacul unei armate numeroase. Regii care s-au strâns laolaltă erau aceia ai taurilor, ai agatârşilor, ai neurilor, ai androfagilor, ai melanhlenilor, ai gelonilor, ai budinilor şi ai sarmaţilor.
IV.104. Agatârşii sunt lipsiţi de energie şi foarte gingaşi. Ei poartă, cei mai mulţi, podoabe de aur. Au în devălmăşie nevestele, ca să fie fraţi cu toţii şi înrudindu-se, să nu mai existe la ei nici pizmuire, nici vrăjmăşie. Cât priveşte celelalte obiceiuri, se apropie de traci.

IV.118. Sosind la adunarea regilor din neamurile mai sus amintite, trimişii sciţilor le-au spus că Darius, după ce a subjugat toate neamurile de pe celălalt continent făcând un pod construit de el peste strâmtoarea Bosporului, a trecut pe celălalt continent şi, supunându-i pe traci, a durat alt pod şi peste Istru, în dorinţa de a-şi supune şi ţinutul tor. „Voi să nu priviţi deloc nepăsători, ziceau ei, stând deoparte, cum suntem nimiciţi, ci, uniţi în simţiri, să mergem împotriva năvălitorului. Dacă nu veţi face aşa şi va trebui ca noi, copleşiţi, ori să ne părăsim ţara, ori, rămânând pe loc, să primim condiţiile ce ni le va pune duşmanul. Într-adevăr, cum am putea să ieşim la capăt, dacă voi nu vreţi să ne veniţi în ajutor? Purtându-vă aşa, soarta nu vă va fi mai uşoară, întrucât regele perşilor nu merge cu nimic mai mult împotriva noastră decât împotriva voastră. După ce ne va nimici, n-are să fie mulţumit doar cu asta fără să se atingă de voi. Iată o dovadă hotărâtoare în sprijinul celor ce vă spun. Dacă regele perşilor venea doar împotriva noastră, dorind el să răzbune robia în care i-am ţinut neamul înainte vreme, atunci el trebuia să-i lase în pace pe toţi ceilalţi şi să meargă numai împotriva ţării noastre. Aşa stând lucrurile, ar fi arătat tuturora că face război sciţilor şi nu altora. De fapt, însă, o dată ce a pus piciorul pe acest continent, a subjugat rând pe rând toate neamurile care-i stăteau în cale. El are acum în puterea sa pe traci şi pe geţi, vecinii noştri”.

IV.119. După ce solii sciţilor făcură cunoscute aceste pretenţii, regii sosiţi de la diferite neamuri au stat să chibzuiască şi părerile s-au împărţit. Regele gelonilor, budinilor şi sarmaţilor, învoindu-se, au făgăduit să vină în ajutorul sciţilor. Dar regele agatârşilor, neurilor, androfagilor, al melanhlenilor şi al taurilor au răspuns în următoarele cuvinte: „Dacă n-aţi fi săvârşit voi cei dintâi o nedreptate şi n-aţi fi pornit cu război împotriva perşilor, am fi îndeplinit ceea ce ne cereţi; cererea voastră ni s-ar fi părut dreapta şi am fi lucrat mâna în mână cu voi. Dar năvălind în ţara lor fără ca noi să va fi sprijinit aţi fost stăpânitori atâta vreme cât v-a îngăduit zeul. Când tot el îi stârneşte acum pe aceia împotriva voastră, ei vă plătesc după merit. În ceea ce ne priveşte, noi atunci n-am vătămat pe oamenii aceia şi nici acum nu vom încerca să le facem noi, cei dintâi, vreun rău. Dacă însă, Darius ataca şi ţara noastră, pornind să ne facă război, atunci ne vom măsura şi noi puterile cu el, ca să-l respingem. Dar până ce nu vedem că ne atacă, rămânem la noi. Căci socotim că perşii nu se îndreaptă împotriva noastră, ci împotriva celor ce s-au făcut vinovaţi de o nedreptate.

IV.120. Când răspunsul acesta fu adus la cunoştinţă sciţilor, ei se hotărâră să nu dea o luptă deschisă, fiindcă nu-i aveau pe aceia aliaţi, ci să se retragă să dea mereu să astupe fântânile şi izvoarele pe unde ar trece perşii, să nimicească toată iarba de pe pământul [de acolo] şi să se despartă în două grupuri.
IV.121. Luând aceste hotărâri, sciţii întâmpinară oastea lui Darius şi repeziră înainte pe cei mai buni dintre călăreţii lor. Iar căruţele în care trăiau copiii şi toate femeile lor le trimiseră mai departe şi o dată cu acestea toate turmele, în afară de câte le erau de trebuinţă pentru a se hrăni, căci numai atâta şi-au păstrat. Şi le porunciră să se îndrepte mereu către miazănoapte.

IV.122. În timp ce căruţele erau duse [spre miazănoapte], sciţii care alergaseră înaintea [duşmanilor], de îndată ce au descoperit că perşii se află la o depărtare de trei zile de Istru, şi-au ţinut tabăra la o zi de marş în faţa perşilor, nimicind toate roadele pământului. Văzând că se iveşte călărimea sciţilor, perşii o urmară pas cu pas, în retragerea ei. În sfârşit, luându-se după o singură parte din oastea sciţilor, perşii i-au urmărit spre răsărit, drept spre Tanais. Sciţii trecură fluviul Tanais. Perşii trecură şi ei după aceştia, străbătând ţara sarmaţilor până ce au sosit în cea a budinilor.
IV.125. Tulburându-i [şi pe neuri], sciţii în retragerea lor se îndreptară spre agatârşi. Când agatârşii i-au văzut pe [neuri] vecini fugind înspăimântaţi din calea sciţilor, încă înainte să fi năvălit [aceştia] la ei, au trimis un crainic care să-i oprească de a pune piciorul pe pământul lor şi i-au prevenit că, dacă vor încerca să năvălească acolo, mai întâi vor avea de înfruntat o straşnică luptă cu ei. După ce le-au spus din capul locului acestea, agatârşii şi-au adus oastea la hotare, hotărâţi să-i respingă pe năvălitori. Iar sciţii n-au mai intrat în Ţara agatârşilor, deoarece aceştia nu le-au dat voie.

IV, 126. Fiindcă această stare de lucruri se prelungea multă vreme şi nu se mai termina, Darius trimise un călăreţ la regele sciţilor, anume Idanthyrsos şi îi spuse cele ce urmează: „Om de neînţeles, de ce tot fugi, când poţi face din două una. Dacă te socoţi îndeajuns de tare ca să te împotriveşti puterii mele, stai şi luptă-te, curmându-ţi rătăcirea. Dacă recunoşti însă că eşti mai slab, atunci încetează de a mai fugi; aducându-mi [mie], stăpânului tău, pământ şi apă ca daruri, vino să stăm de vorbă”.
IV.127. La acestea, Idanthyrsos, regele sciţilor, a răspuns: „Iată cum stau lucrurile cu mine, persanule! N-am fugit niciodată de frica vreunui om şi nici de tine nu fug acum. Nu săvârşesc nimic deosebit faţă de ceea ce obişnuiam să fac în vremea păcii. De ce nu dau îndată bătălia cu tine, îţi voi arăta şi aceasta. Noi nu avem nici cetăţi, nici pământuri cultivate pentru care să ne temem să nu fie cucerite ori nimicite şi să [ne vedem nevoiţi] a intra cât mai repede în luptă cu voi. Dacă vreţi cu tot dinadinsul şi în grabă să ajungeţi aici, avem mormintele strămoşilor noştri; mergeţi de le căutaţi şi, aflându-le, încercaţi să le răsturnaţi. Veţi şti atunci dacă vom da sau nu bătălia pentru a ne apăra mormintele. N-o să ne măsurăm puterile cu tine atâta vreme cât mintea noastră nu ne va hotărî s-o facem. În ce priveşte bătălia, mulţumeşte-te cu acest răspuns. Ca stăpâni, eu recunosc numai pe Zeus, strămoşul meu şi pe Histia, regina sciţilor. În loc de a-ţi trimite în dar pământ şi apă, îţi trimit darurile care se potriveşte să le primeşti. Şi la aceea că te-ai numit stăpânul meu îţi răspund că tu trebuie să plângi”. Aceasta este o vorbă a sciţilor.

IV.128. Crainicul se întoarse cu răspunsul acesta la Darius. Iar regii sciţilor, când auziră cuvântul de robie tare se mai maniară. Ei trimiseră acea parte a sarmaţilor asupra căreia domnea Scopasis rânduită alături de sarmaţi la ionienii care păzeau podul de peste Istru, având poruncă să intre în vorbă cu aceştia. Iar aceia din ei care rămăseseră găsiră de cuviinţă să nu-i mai lase pe perşi să tot rătăcească, ci să-i înfrunte, ori de câte ori vor merge după merinde. Deci când băgau de seamă că ostaşii lui Darius se duceau după provizii, făceau cum era hotărât. Iar călărimea sciţilor punea pe fugă mereu pe cea a perşilor, care fugea şi dădea peste pedestrimea lor; aceasta îi sprijinea întotdeauna. După ce respingeau cavaleria, sciţii se retrăgeau de frica pedestrimii. Asemenea atacuri ale sciţilor au avut loc şi în timpul nopţii.

IV.130. Văzând sciţii marea tulburare în care ajunseseră perşii pentru a-i face să zăbovească cât mai mult în Sciţia, fiind astfel chinuiţi prin lipsa tuturor celor de trebuinţă iată ce au făcut: părăseau treptat câte o parte din turmele lor de oi, cu păstori cu tot şi se retrăgeau într-altă regiune. Iar perşii, care veneau din urmă, luau turmele şi astfel prindeau inimă.

IV.131. Aceasta se întâmplase deseori şi până la urma Darius ajunsese foarte încurcat. Regii sciţilor îşi dădură seama cum stau lucrurile şi trimiseră un crainic care i-a adus daruri lui Darius o pasăre, un şoarece, o broască şi cinci săgeţi. Perşii îl întrebară pe cel care a adus darurile: ce înţeles au toate acestea? Iar trimisul răspunse că nu i s-a poruncit nimic altceva decât să le predea şi să plece cât mai repede. Dar i-a îndemnat să tălmăcească ei dacă sunt înţelepţi ce vor să spună aceste daruri. Auzind acestea perşii au stat la sfat.
IV.132. Părerea lui Darius era că sciţii se dăruiau pe sine, îi dăruiau pământul şi apa. El şi-a închipuit aceasta, deoarece şoarecele se naşte în pământ hrănindu-se cu aceleaşi roade ca şi omul, broasca în apă, iar pasărea seamănă foarte mult cu un cal. Prin săgeţi, credea regele, sciţii îşi predau puterea. Acesta tâlcuire fu înfăţişată de Darius. Dar i-a fost pusă împotrivă părerea lui Gobryas, unul din cei şapte care-l răsturnaseră pe mag. După socotinţa lui, darurile aveau următorul tâlc: „Perşilor, dacă nu vă veţi preface în păsări, ca să zburaţi în văzduh, dacă nu veţi ajunge şoareci, ca să vă ascundeţi în pământ sau prefăcându-vă în broaşte nu veţi sări în bălţi, atunci nu vă veţi mai întoarce în ţara voastră, ci veţi pieri de săgeţile noastre”.

IV.133. Iată, deci, cum au tălmăcit perşii darurile. Iar parte dintre sciţi, acei cărora le fusese încredinţată paza împrejurimilor Lacului Meotic şi cărora li se poruncise atunci să meargă la Istru, ca să stea de vorbă cu ionienii, îndată ce sosiră la pod, le-au grăit acestora aşa: „Bărbaţi ionieni, venim să vă aducem neatârnarea, dacă vreţi să vă plecaţi urechea la vorbele noastre. Am aflat că Darius v-a poruncit să păziţi podul numai şaizeci de zile, iar dacă el nu se iveşte până atunci, puteţi să mergeţi acasă. Săvârşind aceasta acum, veţi fi în afara oricărei învinuiri şi din partea lui şi din a noastră. Rămâneţi aici numărul de zile care s-a hotărât şi după aceea puteţi pleca”. Ionienii făgăduiră că vor face întocmai, iar sciţii se întoarseră în grabă la ai lor.

IV.134. După ce Darius primi darurile, sciţii rămaşi se aşezară în linie de bătaie în faţa perşilor şi pedestrimea şi călărimea, ca şi cum ar fi avut de gând să lupte. Pe când sciţii erau astfel rânduiţi, un iepure a sărit între cele două oştiri. Sciţii îl văzură şi începură cu toţii să-l urmărească. În vreme ce ei se învălmăşeau şi scoteau strigăte, Darius întrebă care este pricina neorânduielii de la vrăjmaşi. Aflând el că aceştia fug după un iepure, grai celor cu care obişnuia să stea de vorbă: „Oamenii aceştia au pentru noi un mare dispreţ. Îmi dau acum seama că Gobryas a tălmăcit bine darurile sciţilor. Şi, fiindcă aşa mi se pare că stau lucrurile, trebuie să luăm o hotărâre înţeleaptă, ca să ne putem retrage nevătămaţi. Auzind acestea, Gobryas spuse: „Rege, eu ştiam din auzite de sărăcia acestor oameni. Dar am început să cunosc mai bine lucurile când am venit aici şi am văzut cum îşi bat joc de noi. Cred că trebuie ca de îndată ce se va fi lăsat noaptea, să aprindem focurile aşa cum obişnuiam şi altădată, apoi să-i amăgim pe soldaţii care sunt cei mai slăbiţi şi nu mai pot să înfrunte greutăţile, să priponim toţi măgarii şi să plecăm mai înainte ca sciţii s-o pornească în grabă spre Istru şi să taie podul şi înainte ca să le vină ionienilor în gând că ar putea să ne aducă pieirea.

IV.135. Acestea au fost sfaturile lui Gobryas. După ce se făcu noapte, Darius urma povaţa lui. Lăsă acolo în tabără pe oamenii istoviţi şi pe aceia de a căror pierdere îi pasă cel mai puţin, precum şi toţi măgarii, pe care i-a priponit. Lăsase în tabără măgarii şi ostaşii slăbiţi, din următoarele pricini: măgarii să scoată răgete, iar oamenii fură părăsiţi din pricina slăbiciunii lor. Rostul era acesta: în împrejurarea că Darius, cu ceea ce rămăsese zdravăn din armată, ar fi atacat pe sciţi, ei vor trebui să păzească tabără. Lăsându-i acolo cu aceste lămuriri şi aprinzând focurile, Darius porni cât mai repede spre Istru. Măgarii părăsiţi de cea mai mare parte a oştirii răgeau şi mai tare. Iar sciţii, care auzeau răgetele măgarilor, îşi închipuiau că perşii sunt mereu în tabără.

IV.136. Când s-a luminat de ziuă, cei ce fuseseră lăsaţi în urmă, văzând că Darius îi trădase, întinseră mâinile către sciţi şi le spuseseră ceea ce se întâmplase. Îndată ce sciţii au aflat cum stau lucurile, cele două părţi ale sciţilor despre care am vorbit se uniră în grabă cu cea de-a treia, care se afla alături de sarmaţi şi, împreună cu budinii şi gelonii, îi urmăriră pe perşi, mergând drept spre Istru. Dar cea mai mare parte din oastea perşilor o alcătuiau pedestraşii care nu cunoşteau drumurile şi nimeni nu deschisese drumuri pe acolo. Sciţii erau călări şi se pricepeau să scurteze calea, pe când [perşii] se rătăciră, aşa încât sciţii ajunseră la pod cu mult înaintea lor. Aflând că perşii nu sosiseră încă, sciţii spuseră ionienilor, care se aflau în corăbii: „Bărbaţi ionieni, zilele în care trebuia să aşteptaţi s-au împlinit şi nu faceţi bine dacă mai zăboviţi. Dacă mai înainte aţi rămas aici de teamă, acum desfaceţi podul şi cât mai repede. Bucurându-vă de neatârnarea voastră, arătaţi-vă recunoştinţa faţă de zei şi faţă de sciţi. Cât despre cel care fusese mai înainte stăpânul vostru noi îl vom aduce în asemenea stare, încât să-i treacă pofta de a mai porni cu război împotriva cuiva.

IV.137. Cu privire la cele spuse, ionienii ţinură sfat. Părerea atenianului Miltiade, conducătorul şi tiranul chersonesitilor din Helespont, era să li se dea ascultare sciţilor şi Ionia să fie eliberată. Histiaios din Milet se împotrivi, acestei păreri. El susţinea că fiecare dintre dânşii se bucura de autoritatea sa în cetatea pe care o cârmuieşte datorită lui Darius. Iar dacă se va prăbuşi stăpânirea lui Darius, nici el nu va fi în stare să poruncească milesienilor şi nimeni nu are să mai fie stăpân undeva. Căci oricare cetate va dori să fie cârmuita în felul democraţiilor şi să nu mai fie supusă unui tiran. După ce Histiaios şi-a înfăţişat acest gând, toţi se alăturară de îndată părerii lui, cu toate că mai înainte erau pentru ceea ce propusese Militiade.

IV.139. Deci, după ce se alăturară părerii lui Histiaios, aceştia hotărâră astfel: să desfacă podul în partea dinspre sciţi, cât poate ajunge săgeata, arătând sciţilor că au săvârşit ceva, dar de fapt nu făceau nimic; [voiau ca] sciţii să nu încerce a pătrunde cu sila şi să treacă Istrul pe pod; dar să spună că, desfăcând partea podului dinspre Sciţia, fac în toate pe placul sciţilor. Acestea se mai adăugară la sfatul de mai înainte, apoi, în numele tuturor, Histiaios răspunse după cum urmează: „Sciţilor, aţi venit cu sfaturi bune şi vă grăbiţi la vreme potrivită. Ne arătaţi un drum cuminte, iar noi vă vom sluji cum nu se poate mai bine. Precum vedeţi, am şi început să desfacem podul şi ne vom da toată silinţa, căci vrem să fim neatârnaţi. Dar, în vreme ce noi desfacem podul, este nimerit lucru să-i căutaţi voi pe perşi şi, după ce veţi fi dat de ei, să-i pedepsiţi aşa cum trebuie, atât pentru binele nostru, cât şi pentru al vostru.

IV.140. Încredinţaţi pentru a doua oară că ionienii nu-i înşeală, sciţii se întoarseră să-i caute pe perşi, dar nu izbutiră câtuşi de puţin să afle drumul ce-l urmaseră aceia în retragerea lor. Vinovaţi au fost chiar sciţii, căci nimiciseră toate păşunile de acolo, trebuincioase călărimii, astupând şi toate fântânile. Dacă nu făceau asta, le era uşor, dacă voiau, să dea de urma perşilor. De fapt, chiar ceea ce li se păruse a fi hotărârea cea mai nimerită, fu pricina rătăcirii lor. Într-adevăr, sciţii îi căutau pe vrăjmaşi prin acele părţi ale Sciţiei unde erau păşuni pentru cai şi apă, încredinţaţi că pe acolo vor fugi aceia. Însă perşii se ţinură de urmele pe care le făcuseră la venire şi merseră pe acolo. Dar chiar şi în felul acesta de-abia nimeriră podul. Sosind noaptea şi găsind podul desfăcut, îi cuprinse o mare spaimă şi se gândeau ca nu cumva ionienii să-i fi părăsit.

IV.141. În preajma lui Darius era un egiptean, care avea dintre toţi oamenii cel mai răsunător glas. Aşezându-l pe malul Istrului, Darius îi porunci să strige pe Histiaios din Milet. Ceea ce el şi făcu. Dând el ascultare poruncii, Histiaios de la primul strigăt puse la îndemână toate corăbiile pentru trecerea trupelor şi legă podul la loc.
IV.142. Astfel scapara perşii. Iar sciţii, căutându-i, le-au pierdut urma pentru a doua oară.
V.2. După ce a cucerit Perintul, Megabazos îşi duse armata prin Tracia, aducând sub ascultarea regelui fiecare cetate şi fiecare neam care locuia în această ţară căci aşa îi poruncise Darius, să cucerească Tracia.
V.3. Neamul tracilor este cel mai numeros din lume, după acel al inzilor. Dacă ar avea un singur cârmuitor sau dacă tracii s-ar înţelege între ei, el ar fi de nebiruit şi cu mult mai puternic decât toate neamurile, după socotinţa mea. Dar acest lucru este cu neputinţă şi niciodată nu se va înfăptui. De aceea sunt aceştia slabi. Tracii au mai multe nume, după regiuni, dar obiceurile sunt cam aceleaşi la toţi, afară de geţi, trausi şi de acei care locuiesc la nord de crestonai.
V.4. Despre obiceiurile pe care le au geţii, care îşi spun nemuritori, am vorbit. La trausi găsim aceleaşi datini ca şi la restul tracilor în afara celor legate de naştere şi moarte, când ei fac ceea ce vom arăta. Rudele stau în jurul nou-născutului şi plâng nenorocirile pe care va trebui să le îndure nou-născutul, o dată ce a venit pe lume. Sunt pomenite atunci toate suferinţele omeneşti. Când moare cineva, trausii îl îngroapă glumind şi bucurându-se. Cu acest prilej ei amintesc nenorocirile de care scapă omul şi arată cât este el de fericit în toate privinţele.
V.5. Cei ce locuiesc mai sus de crestonai iată ce obiceiuri au. Fiecare ţine în căsătorie mai multe femei. Când unul din ei a murit, se iscă intre femeile [mortului] mari neînţelegeri, iar prietenii lui îşi dau toată osteneala şi arată o nespusă râvnă ca să afle pe care din neveste a iubit-o mai mult cel decedat. Femeia socotită vrednică să primească cinstirea este lăudată de bărbaţi şi de femei; apoi e înjunghiată de ruda ei cea mai apropiată. Şi după aceea trupul acesteia este înmormântat împreună cu cel al bărbatului ei. Celelalte femei socot o mare nenorocire aceasta, căci li se aduce astfel o foarte mare ocară.
V.6. Iată şi datinile celorlalţi traci. Îşi vând străinilor copiii, iar pe fete nu le păzesc, ci le dau voie să aibă legături trupeşti cu bărbaţii care le plac. Îşi păzesc însă nevestele cu străşnicie, cumpărându-le cu mulţi bani de la părinţi. Tatuajul este socotit semnul neamului ales, cel netatuat fiind considerat om de rând. În ochii lor, trândăvia trece drept cea mai mare cinste. A munci pământul e lucru cel mai de ruşine, iar când trăieşti de pe urma războiului şi a prădăciunilor, spun ei, faci un lucru cât se poate de bun. Acestea sunt obiceiurile lor cele mai vrednice de luare aminte.

V.7. Singurii zei pe care îi slăvesc sunt Ares, Dionysos şi Artemis. Dar regii lor, fără ceilalţi cetăţeni, cinstesc dintre zei îndeosebi pe Hermes şi jură numai pe el, susţinând că se trag din acesta.
V.8. Iată cum se fac înmormântările oamenilor bogaţi. Expun timp de trei zile cadavrul; apoi jertfesc tot felul de animale şi, după un mare ospăţ, înainte de care îl jelesc [pe mort], îl înmormântează pe cel răposat, fie arzându-l, fie îngropându-l. Ei ridică apoi o movilă şi statornicesc felurite întreceri, la care răsplăţile cele mai însemnate se dau luptelor în doi cum este şi firesc lucru. Aşa se fac înmormântările tracilor.
V.9. Cât priveşte partea dinspre miazănoapte a acestei ţări, nimeni n-ar putea spune cu exactitate ce oameni o locuiesc, căci ţinutul de dincolo de Istru se arată a fi pustiu şi de o întindere nesfârşită. Singurii oameni despre care am putut afla că trăiesc dincolo de Istru sunt un neam cu numele de sigini. Ei se folosesc de haine ca şi ale mezilor. Caii lor zice-se au pe tot corpul un păr des şi lung de cinci degete. Aceştia sunt mici şi cu bot scurt, nefiind în stare să poarte oameni. Înhămaţi însă la car, aleargă cât se poate de repede. De aceea băştinaşii călătoresc în care. Acest neam e răspândit până în regiunea enetilor, care locuiesc lângă Adriatică. Ei susţin că sunt colonişti mezi. Cum s-au aşezat aici mezii nu pot să-mi dau seama, dar într-un răstimp foarte îndelungat totul este cu putinţă. Ligurii, care locuiesc dincolo de Massalia, dau numele de sigini negustorilor cu amănuntul, iar ciprioţii lăncilor.

V.10. Tracii spun că ţinutul de dincolo de Istru e ocupat de albine şi din cauza lor nu se poate pătrunde mai departe. Cei care povestesc aşa ceva, după părerea mea, spun lucruri de necrezut. Căci se ştie că vietăţile acestea îndură greu frigul; iar eu sunt de părere că ţinuturile de sub constelaţia Ursei nu pot fi locuite din cauza frigului. Iată, prin urmare, ce se spune despre această ţară ale cărei coaste le-a supus perşilor Megabazos.
V.27. Iar pe alţi [eleni] Otanes i-a robit învinuindu-i că au pricinuit pagube oştirii lui Darius, pe când acesta se întorcea de la sciţi.

VI.40. Miltiade acesta, fiul lui Cimon, sosise de curând în Chersones şi abia sosit, fu copleşit de necazuri şi mai mari decât până atunci. Cu trei ani în urmă, trebuise să fugă în fata sciţilor. Căci sciţii nomazi, maniaţi de [venirea lui] Darius, îşi adunaseră toate puterile şi ajunseră până în Chersonesul din preajma noastră. Miltiade nu le-a ţinut piept celor care năvăleau, ci a părăsit Chersonesul până la retragerea sciţilor. Doloncii l-au adus înapoi. Acestea se petrecuseră cu trei ani înainte de împrejurările care s-au ivit atunci.
VI.84. Spartanii pretind că având legături cu sciţii, Cleomene ar fi deprins obiceiul să bea vin curat şi de aici i s-ar fi tras nebunia. Mai susţin că, după ce Darius le-a invadat ţara, sciţii nomazi doreau grozav să se răzbune, trimiţând la Sparta delegaţi ca să încheie o alianţă şi învoindu-se să urce pe lângă râul Phasis şi să pătrundă în Media, în vreme ce spartanii ar fi pornit din Efes; şi după ce ar fi înaintat în podişul Asiei urmau să-şi unească oștile cu aceia într-un anumit punct. Cleomene, povestesc [spartanii], când sciţii veniseră pentru încheierea tratatului, avu mult prea multe legături cu ei şi el, trecând peste cuvenita măsură, împrumută de la aceştia obiceiul să bea vinul neamestecat. Din această pricină spun spartanii ar fi înnebunit Cleomene. Tot atunci după câte mai spun ei, când vor să pună mai puţină ape în vin, zic „că toarnă ca la sciţi”!

VII.10. „Presupunerea pe care o fac nu se bizuie pe înţelepciunea mea, dar mă gândesc ce năpastă era să se abată asupră-ne odinioară, când tatăl tău unind malurile Bosporului tracic printr-un pod şi aruncând un alt pod peste Istru merse împotriva sciţilor. Atunci sciţii au făcut totul ca să-i înduplece pe ionienii ce se îngrijeau de podul Istrului, cerându-le să-l desfacă. Dacă Histiaios, tiranul din Milet, nu s-ar fi împotrivit părerii celorlalţi tirani, puterea perşilor se prăbuşea. Şi e un lucru groaznic chiar numai dacă-l auzi, ca puterea întreagă a regelui să atârne de voinţa unui singur om.

VII.75. Tracii luptau având pe cap căciuli din piele de vulpe, pe trupuri tunici şi deasupra mantale lungi, împestriţate. Purtau încălţăminte şi pulpare făcute din piele de căprioară. Erau înarmaţi cu suliţe, scuturi uşoare şi săbii mici. Aceştia au trecut în Asia şi s-au numit bitini. Mai înainte după câte spun ei purtau numele de strimoni, fiindcă locuiseră pe malurile Strimonului. Au fost scoşi, zic ei, din ţara lor de către teucrii şi misieni.
VII.111. [Satrii] sunt singurii dintre traci care până în zilele noastre şi-au păstrat libertatea. Ei au un oracol al lui Dionysos. Dintre satri, bessii sunt cei care tălmăcesc oracolele din acest templu. Oracolele le rosteşte o preoteasă mai mare, ca la Delfi.
IX.119. Tracii apsintieni, prinzându-l pe Oiobazos, care fugise în Tracia, îl jertfiră lui Pleistoros, un zeu local, aşa cum era la ei datina; iar tovarăşii lui au fost ucişi într-alt chip.
03.21.201419:36:16

Este o legendă cunoscută pretutindeni între români, a babei Dochia cu noră-sa. Am văzut-o până acum culeasă de vreo opt ori şi totdeauna absurd redată. Baba trimite pe nora sa – zice povestea – cu o lână neagră să i-o înălbească. Îi mai dă apoi să facă alte două lucruri cu neputinţă. Dar cu ajutorul unui sfânt, nora le face. Atunci baba îmbracă nouă cojoace, pleacă la munte cu oile, dar venind vremea rea, ea tot dezbracă rând pe rând câte un cojoc, până ce rămase în cămașa și îngheţă de frig. Toţi culegătorii simt în ei puterea de a explica legenda. Zic ei că Dochia – fie fata, fie ţara lui Decebal – că sfântul care ajută nurorii e Traian-împaratul şi aşa mai departe. Pe scurt, că legenda e o închipuire a cuceririi Daciei. Ferească Dumnezeu ! Legenda, cum o văd publicată, e absurdă. Explicarea ei – şi mai absurdă.

Întâi. E nefiresc lucrul spus de legendă. Când e vremea caldă pleci mai uşor îmbrăcat şi, dacă eşti cuminte, îţi iei cu tine o haină pentru vreme mai răcoroasă. Cine e nebunul să se-mbrace cu cojoace când e vremea caldă; iar când dă zăpada cu viscol şi ger, să se dezbrace aruncându-şi hainele ? Baba Dochia pleacă îmbrăcată cu nouă cojoace pe timp cald şi când o ajunse gerul îşi leapădă cojoacele. De ce ? Nu e aşa povestea; e nenatural aşa. Povestea cea adevărată spune tocmai dimpotrivă: baba, cu cât o răzbeşte gerul, cu atât se îmbrăca mai bine, tot luând un cojoc peste altul – şi totuşi îngheţă. Aşa ştiu eu povestea, nu numai auzită de la mama, ci aşa am citit-o că o spun litvanii, sârbii, bulgarii, ruşii, polonii şi chiar ungurii.

Al doilea. Povestea nu e românească – vreau să zic, nu e numai a românilor – şi, după cât e dovedit pân-acum, o cunosc mai toate popoarele din Europa. Litvanii o spun mai scurt aşa: baba, răutăcioasă, trimite pe noră-sa să-i facă neagră lana cea albă. Sf.Petru i-o face. O trimite apoi să-i toarcă fir alb din lâna neagră. Iarăşi îi ajută Sf. Petru. Îi dă apoi o creangă uscată s-o înverzească şi s-o înflorească. I-o aduce. Baba atunci pleacă cu oile, dar dă gerul, ea îmbracă pe rând nouă cojoace şi totuşi îngheaţă. Nu e bine să caute însuşi culegătorul a da explicaţii legendelor. A explica o legendă e lucru mai greu şi cere multă-multă înţelepciune şi multe cunoştinţe despre legendele altor popoare. Şi mai ales să nu ne silim să vedem în oricare legendă pe Traian şi pe nepoţii lui Romul(us). Noi tot români rămânem, chiar şi dacă mărturisim că cutare legendă e sârbească ori bulgărească; nu e nevoie să tragem câinele de coadă, ca să scoatem din fiecare legendă un obicei roman ori o tradiţie romană.

Să stăm la legenda noastră. Adică Dochia. Zor-nevoie să fie Dacia? Şi de ce? Pentru că vorbele astea cam aduc la sunet – ce mi-e Dachia, ce mi-e Dochia? Nu. N-au a face una cu alta, cum n-are de-a face sarea cu ochii, sânul cu gheaţa şi nuca cu peretele. Prea ar fi o poveste simplă povestea asta a Dochiei. Eu n-aş admira niciodată o legendă ca asta şi mi-aş face o idee proastă de poporul care ar spune două mii de ani o poveste aşa de banală şi fără nici o licărire de poezie. Dar vezi, legenda Dochiei e o poezie adâncă, are un rost uimitor de frumos şi de aceea toate popoarele Europei o spun, nu de două mii de ani, dar poate de 4-5.000 de ani, dacă nu aici, dar prin Asia de unde au pornit. Şi tocmai fiindcă o spun atâtea popoare, ea n-are de-a face cu Dacia şi cu Traian. Ce-or fi având de împărţit ungurii cu Traian? Legenda Dochiei exista, probabil şi la arabi şi la persani şi la popoarele de pe lângă Gange; ce-au avut ăştia cu Traian? Şi încă cum îi de ani înainte de-a fi Traian pe lume…

Legenda „Dochiei” e una dintre cele mai vechi poveşti ale lumii, nu a românilor şi una dintre cele mai vechi pretutindeni cunoscută. E o poveste solară. Poveştile solare se ocupă cu fenomenele naturii, cu ploile, cu vânturile, cu schimbările lunii, cu nourii, fulgerele, curcubeul, cu rotirea soarelui, cu anotimpurile, cu stelele etc. Lucrurile acestea au zăpăcit întâi pe oameni, iar ei şi le-au explicat în chip miraculos. Ţăranii tot aşa fac şi azi. Când se întunecă soarele, îl mănâncă vârcolacii, când tună, aleargă Sf. Ilie cu carul prin nouri, când se cutremură pământul, se mişcă peştii pe care stă pământul şi câte nenumărate! Toţi ştim lucruri de acestea măcar câte un leghion la număr. Ce sunt Sân Toaderii? Prorocul Ilie? Atanasie al Ciumii? Moşii? Haralambie cu aripi de foc? Alexia? Filipii? Martinii? Foca? Păliile? Ce sunt ielele, vântoasele, Făt-Frumos, Ileana Cosânzeana? Şi ce e în urmă baba Dochia? Toate acestea sunt întrupări ale fenomenelor din natură.

Credeţi că e întâmplare că de la Sf. Gheorghe până la Sf. Dumitru e tocmai atâta vreme ca de la Sf. Dumitru până la Sf. Gheorghe? Şi că Sf. Gheorghe e tânăr şi omoară balaurul, iar Sf. Dumitru e bătrân cu barbă albă şi-l ţin închis în Sân-Toaderii de toamnă? Sf. Gheorghe e tânăr, căci el începe primăvara, omoară balaurul întunericului iernii; Sf. Dumitru e bătrân, căci de la el începe toamna cea cu zăpezi, şi e închis cum e soarele peste iarnă. E întâmplare că începutul primăverii e tocmai în zilele babei Dochia? Că începutul toamnei e tocmai la Sf. Măria-mică? Nu. Toate sunt chibzuite şi potrivit aşezate şi au un rost solar.

Baba Dochia reprezintă timpul răutăcios şi veșnic schimbător de la începutul primăverii. Nora ei - care dealtfel poate să-i fie şi o fată vitregă, cum e într-unele poveşti - e însăşi natura ce se redeşteaptă din amorţeală, câmpia cu ierburile, codrii cu frunzişul etc. Ginerele poate să fie, ori să nu fie, în poveste el n-are a face. Sf. Petru e soarele. Restul poveștii e acesta: E iarnă. Pământul e acoperit cu zăpadă - ca şi cu o lână albă - cerul e acoperit de nouri negri, ca şi cu o lână neagră. Se apropie de martie. Baba cere nurorii sale să-i facă lâna cea albă, neagră. Ce adică? Să topească zăpada, ca să se vadă pământul care e negru. Nora (natura) nu poate face. O face însă soarele, care e Sf. Petru. Acum cere baba: să-i toarcă fir alb din caier negru. Ce e asta? Să dea deoparte nourii cei negri, ca să rămâie cerul senin, alb (seninul e înţeles ca alb, contrar negrului; aşa zice ţăranul: e senin ca laptele). Nora nu poate face, dar o face soarele. Acu baba, zăpada fiind topită şi cerul înseninat, cere nurorii să-i înverzească şi să-i înflorească creanga cea uscată. Sf. Petru i-o înverzeşte. Asta reprezintă înverzirea câmpiilor. Amăgite de căldură, răsar flori în martie; baba iese cu oile pe munte. Dar deodată vin „zilele babei” cu ger, cu viscol (lucru ce se întâmplă în fiecare an la începutul lui martie), florile pier, baba îngheaţă, deşi ia pe rând nouă cojoace. Ce sunt aceste nouă cojoace? De obicei timpul rău, la începutul primăverii, ţine 9 zile. Toţi vorbim de cele 9 babe. Acest timp rău e pricinuit de soare: tocmai într-aceste zile soarele trece peste ecuator, din partea nordului pe partea sudului. Aceste treceri ale soarelui (echinocţii), două pe an, primăvara şi toamna, aduc schimbări de vreme, vânturi şi ploi. Cele nouă cojoace sunt cele 9 zile răutăcioase.

De ce e vorba de o babă? Pentru că babele sunt de felul lor cicălitoare şi răutăcioase, baba e tipul vremii rele. De ce noră sau fată vitregă? Căci cerul într-adevăr se poartă cu câmpiile, la începutul primăverii, ca o mamă cu fata vitregă sau o soacră rea cu nora. Dar de ce pe baba o cheamă Dochia? La alte popoare o cheamă ca şi la români, iar pricina o puteţi găsi în calendar. Deschide-l: ce sfânt cade pe ziua de 1 martie, ziua întâi a lunii de primăvară? Sfânta muceniţă Evdochia. Apoi, cei ce au aşezat sfinţii în calendare, patriarhii de la Roma, de la Ţarigrad, sinoadele bisericii creştine, desigur nu s-au gândit la Dacia şi la Traian şi nici la români şi n-ar fi zis doar: hai să punem pe ziua de ieri pe Dochia, ca să se potrivească cu legenda babei. Nu. Întâmplarea a făcut că pe ziua de 1 martie, sinoadele au ales de patron pe Evdochia. Şi noi românii am luat-o că „babă” a legendei. Dacă o chema altfel, baba noastră nu s-ar fi numit Dochia şi nu ne-ar fi dat de lucru s-o asemănăm cu Dacia lui Traian.


de George Coşbuc