POLITICA STATULUI ROMÂN NU ARE NICI UN NUME

De douăzeci de ani în România se face politică, dar această politică nu are nici un nume. Și nici logică.
Este o politică în afara politicii. Ea nu poate fi încadrată nicăieri. Partidele din România mint atunci când zic că doctrina lor este de stânga sau de dreapta, fiindcă partidele românești nu au de fapt nici un fel de doctrină. Nici de stânga, nici de dreapta. Ca să vă convingeți, citiți statutele lor. Veți vedea că politica României nu poate fi denumită în nici un fel.
De la început a fost așa, din primul minut al Revoluției din 1989, când dl Ion Iliescu a declarat în mesajul transmis națiunii că l- a înlăturat pe fostul președinte Ceaușescu de la Putere ”fiindcă a întinat nobilele idelauri ale comunismului” și că România va merge mai departe pe drumul socialismului.
Totuși, în loc să facă asta, România a trecut la capitalism, iar nobilele idealuri ale socialismului au devenit ”crimele socialismului” și mai apoi ”crimele comunismului”.
Pentru a o ”rupe cu trecutul” am hotărât să desființăm pedeapsa cu moartea, dar trei zile mai târziu, în 25 decembrie 1989, i-am condamnat la moarte și i-am executat pe Ceaușești în ziua Nașterii Mântuitorului în timp ce cântam ipocriți colindul ”Auzit-am auzit/ Că s-a născut Domnul Sfânt/ În Iordan fu botezat/ De Ioan cel Preacurat ”.
Următoarea declarație a clasei noastre politice a fost că nu vom permite în vecii vecilor intrarea în țară a regelui Mihai și a foștilor boieri ori a urmașilor acestora, pentru că ei vor pământurile țării înapoi și nu vom accepta așa ceva niciodată. Dar până la urmă exact asta am făcut: i-am adus în țară și pe rege, și pe rudele lui, și pe foștii boieri sau pe urmașii. Și dacă tot i-am adus, le-am retrocedat și averile, inclusiv toate terenurile și pădurile.
După asta am luat o decizie radicală: ”Nu ne vindem țara!”. Dar am vândut-o. La străini. Pe nimic.
Ulterior ne-am hotărât să aderăm la Uniunea Europeană, dar ne-am pus sub protecția SUA și i-am chemat pe oamenii de afaceri americani să vină în România. Le-am spus cu umerii zguduiți de plâns: ”V-am așteptat 50 de ani să veniți și nu ați venit! Acum puteți veni la noi! De ce nu veniți? Noi vă așteptăm cu drag!”
Washingtonul nu s-a înghesuit să-și trimită forțele încoace, dar a trimis totuși câțiva oameni de afaceri să deschidă aici firme. Astăzi (vezi emisiunile Antenei 3) acuzăm Statele Unite că vor să ne exploateze și să ne ia bogățiile și-i ocărâm pe americani.
Suntem angajați într-un război pe viață și pe moarte împotriva terorismului, dar la noi nu au existat nici atentate și nici acte de terorism, în afara, bineînțeles, a celor săvârșite de politicieni precum dl Băsescu sau dna Rovana Plumb care au exterminat toată clasa de mijloc din România anilor 2000.
Declarăm că teritoriul României este indivizibil, dar ne pregătim să împărțim țara în șapte bucăți, adică în șapte țărișoare, fiecare cu președintele, parlamentul și capitala ei. Chestia asta o numim regionalizare. Nu uităm însă ca să cerem cu insistență alipirea Basarabiei, iar moldovenii de la Chișinău ne întreabă ironici la care țărișoară din cele șapte vrem noi să se alipească ei.
Condamnăm din tot sufletul nazismul, dar manipulăm manualele de istorie pe care învață copii noștri în școli în așa fel încât conținutul lor să se potrivească la fix ”vremurilor noi” de azi și să reflecte prietenia noastră ”istorică și sinceră” cu poporul german.
Vrem colaborare și relații cordiale cu Federația Rusă, dar la întâlnirile internaționale îi insultăm pe ruși și-i numim ocupanți. Ziarele noastre românești scriu că victoria rușilor asupra Germaniei lui Hitler a fost cea mai mare tragedie a istoriei moderne (vezi colecțiile ziarelor Ziua, Evenimentul Zilei, Adevărul etc. și articolele semnate de Victor Roncea, Dan Pavel și alți vreo sută de jurnaliști români).
Cum să numești o astfel de politică? În ce fel să o definești? Ce morală are ea? Vede cineva vreo logică în toată treaba asta?
Ce încercăm să demonstrăm în definitiv? Că suntem buricul Pământului, că avem ceva de spus pe plan mondial când noi nu mai avem nici măcar țară și existăm ca stat numai fiindcă așa cer (deocamdată) interesele UE?
Chiar nu înțelegem un lucru atât de simplu, anume că învingătorii și nu învinșii scriu istoria? Încă nu am înțeles că suntem niște învinși?
De ce, cuceriți fiind, nu știm să ne păstrăm totuși demnitatea, așa cum o fac popoare aflate în aceeași situație ca noi, precum Ungaria, Polonia sau Cehia? Există o măreție a celor învinși, care impune respect oricărui ocupant și oricărui cuceritor. Poți să ieși cu ștreangul de gât și să te predai celui care te-a învins, dar ținând fruntea sus. Așa cum s-au predat burghezii din Calais englezilor. De ce refuzăm aceasstă măreție și preferăm să fim niște târâturi care se tăvălesc la picioarele altora când nimeni (nici chiar Uniunea Europeană) nu ne cere asta?
Deși e o mare canalie simpatică și un mare fariseu, dl Becali, prin comportamentul său ne-a dat la toți un exemplu de demnitate: a recunoscut cinstit că a jucat și a pierdut și s-a împăcat cu soarta lui. A ieșit din scenă cu fruntea sus. Noi nu știm decât să stăm în genunchi și să ne târâm.
Toată politica noastră este o politică falimentară, perversă, o politică fără principii, o politică a erorii și a trădării! Nici măcar a compromisului! Ca să faci un compromis trebuie să fii inteligent. Cu mici excepții, politicienii noștri sunt lipsiți de inteligență, dar în același timp sunt perverși și fățarnici. Oricând sunt gata să schimbe partidul și tabăra în care sunt înregimentați și să treacă dincolo cu arme și bagaje. Și chiar o fac.
Interesant este că poporul care i-a votat nu-i urăște pentru asta ci îi simpatizează și mai tare. Îi alege mereu, tot pe ei. Se pupă și se îmbrățișează cu ei în băi de mulțime. Se recunoaște în ei.
Ce alt popor se poate comporta așa decât unul profund pervers și fățarnic? Faptul că românii nu se duc la vot decât în proporție de 40-50% mă face să sper că măcar jumătate dintre români sunt oameni demni, curajoși, inteligenți și cinstiți.
Dar pot să cred așa ceva când împotriva abuzurilor flagrante ale statului ies în stradă să protesteze anemic doar șapte sau opt inși, iar pentru sărbătorirea echipei de fotbal Steaua umplu bulevardele Capitalei o jumătate de milion de români voinici, bine hrăniți fluturând pe sus bannerele cunoscutului club din Ghencea și scoțând răgete tunătoare : ”Steaua! Steaua! Hai Steaua!” ?
Nici unul dintre acești inși nu a ieșit în stradă să protesteze atunci când Guvernul a tăiat salariile părinților lui și pensiile bunicilor lui. Dar dacă mâine echipa Steaua retrogradează în Liga a treia din cauza condamnării dlui Becali, zece milioane de români ar umple bulevardele orașelor să protesteze și ar lua cu asalt Guvernul și Parlamentul.
Dacă s-ar face un sondaj de opinie și cei zece milioane ar fi întrebați dacă este bine sau rău să se desființeze Uniunea Europeană, peste 80% dintre ei ar răspunde ”Nu știu, nu mă interesează!”.
Nicolae Iorga spunea că fiecare popor își merită conducătorii pe care îi are. A uitat să adauge însă că orice popor, imperiu, federație sau uniune își merită aliații pe care și-i face, mai ales atunci când politica unor astfel de aliați nu are nici un nume și, în general nici nu se poate numi politică.

Românii se plâng permanent de sărăcie.

Când te plângi, trebuie să o faci către cineva. Către cine se plâng românii ?

Către stat.

Plânsul național are drept motiv o judecată:

-Merităm mai mult și ni se oferă foarte puțin.

Românii se cred incapabili genetic de a fi săraci, uitând că popoare mai mari și mai pline de glorie trăiesc vremuri cu mult mai grele.

Să revenim însă la ținta jelaniei: statul.

Statul numit România este organizat de români cam în aceleași condiții în care celelalte state sunt organizate de popoarele lor. Se înțelege că această organizare este istorică, suferă influențe externe etc.

Aristotelic vorbind, noi suntem cauza situației în care ne aflăm. Noi, fiecare, luați individual.

Nu votăm, votăm fără să ne informăm, alegem greșit.

Organizarea greșită a statului pornește de la votul greșit.

Tot greșit ne organizăm: viața, studiile, familia, banii, educația copiilor.

România ocupă locul 55 din 60 de state prezente topul competitivității realizat de Institutul Internaţional pentru Managementul Dezvoltării (IMD) din Elveţia. În ultimul an, țara noastră a coborât cu 2 locuri, ajungând la minimumul ultimilor 11 ani.

Cauza ? Greșelile de mai sus.

Concluzia:

Suntem exact la fel de săraci sau de bogați pe cât merităm.

Să ne plângem, dar în oglindă !
GHEORGHE SMEOREANU

Un fel de singurătate
Ce ar trebui să se întîmple ca românii să se trezească pînă în octombrie ?
Dacă se trezesc (sau vor fi treziți prin evenimente din afara țării), metoda e simplă, cîteva sute de mii ieșiți pe străzi cu un mesaj la fel de simplu: “Ne modificăm constituția mai încolo, mai la vară, prin 2020, dacă va fi nevoie. Acum nu e nevoie.”. Rezolvare punctuală pentru o “problemă” inventată și prezentată în așa fel încît “soluția” să ne distrugă. Cum problema nu există, înseamnă că e rezolvată.
Se pot întîmpla multe în lume pînă în octombrie, se întîmplă acum, durerea noastră nu e ruptă de cea universală, partea proastă, după cum văd eu lucrurile, stă în totala amorțire a imaginației politice în plan intern.
Modelele ideologice forțate pe gîtul omenirii de 200 de ani și mai bine s-au epuizat. Gata ! Nu există nicio stîngă, nu există dreapta, nu există capitalism după descrierea lui Marx, nu există piața liberă a libertarienilor, nu există “știința” monetaristă a keynesienilor, nimic nu funcționează după cum e descris, nici planificarea nici libera inițiativă, nimic nu dă rezultatele prezise, dimpotrivă. Cu atît mai mică valoare au extrapolările în plan politic a bîjbîielilor economicului. N-are nimeni habar cum să integreze tehnologiile noi, singurul răspuns dorește să forțeze realitățile într-o continuă manipulare, într-o reprezentare artificială, despre care se știe bine că este artificială, dar, surpriză, apare o grozavă mirare atunci cînd crapă prin nepotrivire cu încăpățînarea complexă a realității obiective, aia neintegrabilă.
Oamenii au primit și au dezvoltat un instrument descris, fără a fi definit precis, ca bun simț. Un senzor al proporțiilor optime (sau măcar nepericuloase), al ritmurilor adecvate (sau măcar suportabile), o apreciere a mărimii sacului care poate fi cărat. Dumnezeu nu îți dă mai mult decît poți să duci, noi sîntem cei ce adaugă la povară.
Fără bun simț ne prostim. Credem orice minciună și devenim pasivi, “natural” neîncrezători în propriile puteri. Avem în noi cunoaștere momentelor în care trebuie să fim individualiști și a celor în care trebuie să ne strîngem laolaltă, cu tot cu criteriile după care te identifici și te asociezi cu alții, nu trebuie să share-uim nimic, reperele există în noi, limitele fericirii și nefericirii noastre nu vor fi schimbate de nimic din afara noastră, nici drog, nici hedonism, nici țel nici zel, nici ideologie nici poezie, nici datorie, nici meserie. Dacă ești bogat și nu-ți pasă de sărăcia altuia, ești bou. Dacă ești sărac, dar invidios pe bogăția altuia, ești fraier. Dacă nu înțelegi că nedreptatea are șanse să înceteze cînd, în mod voluntar, oricare dintre părți se va abține prima să recurgă la o nedreptate “reparatorie” ești un orgolios. Identifică și acceptă echilibrul din jur și încearcă să schimbi ceva doar trecînd prin alte stări de echilibru.
Nu e cazul nostru, al lumii în care trăim. Ne-am îndepărtat mult de o stare de echilibru. Cum să facem să revenim la echilibru, chiar brutal, eventual printr-o cădere controlată, cînd există și posibilitatea să devenim țăndări, tot un echilibru, un echilibru al morții, indezirabil, aș zice ?
Nu cred că-și bate multă lume capul cu chestii din astea. Poate că nu e bine.
O altă metodă de a restabili echilibrul poate suna cam așa: orice constituție de căcat poate fi anulată în primele 24 de ore de la înlăturarea regimului care a impus-o.
http://conumishu.wordpress.com/2013/06/05/un-fel-de-singuratate/