CAROLINEI , CEA CU SUFLET MARE , DE ROMÂN

Acest forum ( si site goole conex ) este dedicat prietenei noastre Dona Carolina , cea care mi -a si inspirat ideea deschiderii lui.Voi incerca , vom incerca sa ne aplecam atentia asupra unei pagini controversate a zbuciumatei noastre istorii , cea a miscarii legionare.REALIST spus, cercetarea istorica obiectiva referitoare la miscarea legionara este in grea suferinta , asta in conditiile in care , cu exceptia regretatului profesor Buzatu nu prea exista cercetari istorice obiective , bazate pe documente si interpretarea lor critica. Unii diabolizeaza miscarea legionara incercind in acelasi timp sa minimalizeze rolul ISTORIC real jucat de aceasta in perioada interbelica in timp ce altii exacerbeaza rolul miscarii legionare practicind  cultul capitanului si nicadorilor .

Carolina mi-a trimis un mail in care imi semnala un articol de pe blogul domnului profesor Coja : Mic tratat de infamologie despre infamia numită „jidanii făcuți carne cusher la Abator”! m articol pe care il puteti lectura accesind linkul
http://ioncoja.ro/doctrina-nationalista/mic-tratat-de-infamologie-despre-minciuna-jidaneasca-cu-abatorul/ si care se refera la scrierile inspirate ale unei mai vechi cunostinte de ale noastre .In cele ce urmeaza va ofer posibilitatea sa lecturati ceva interesant m nu trebuie sa fiti neaparat de acord cu opiniile autorului dar , cu certitudine,daca veti citi randurile de mai josm va veti pune intrebari si veti cauta raaspunsuri.
Cartea "Masacrul de la Abator – Anatomia unei abjectii " o puteti lectura in format PDF accesind linkul http://mizeriaistoriei.files.wordpress.com/2013/08/carte.pdf sau direct pe acest forum in forma de foileton deoarece o sa vi-o pun astfel la dispozitie. Din dorinta de a facilita eventuale discutii ulterioare, fiecare episod al foiletonului va fi plasat cu link distinct.

SINE IRA ET STUDIO - DESPRE MISCAREA LEGIONARA,ALTFEL

Acestea fiind zise ,va doresc in continuare lectura placuta .

FAT FRUMOS

de Tudor Arghezi


Unde-a plecat, cãlare, Fãt-Frumos,

De nu se mai zãreste nicãierea,

Oricât si-ar pune soarele puterea,

Oricât s-ar pogorî luna de jos?



Muntii pustii, cu piscurile catã

Mâhniti, din cer, în valea de granit,

Ca sã-l mai vadã, cel putin o datã,

Viu dacã-i viu, sau mort de-o fi murit.



Cântecul lui, de care tara toatã

Era învãluitã ca-ntr-un vis,

De sta si ochiul soimilor închis

În ascultare, s-a oprit deodatã.



S-a rupt din codri, s-a pierdut din ses

Si, goalã ca de suflet, tristã, tara

Nu mai gãseste parecã-nteles.

De ce e ziuã si se lasã seara.



Fluierul lui cânta si-n cingãtoare,

Si zeci de sate albe, fermecate,

Cu sute de feciori si de fecioare,

Îl ascultau doinind pe înnoptate.



Se desteptau cu doina lui în zori,

Se-ndrãgosteau la cântecele sale

Si se simteau logodnicii usori

Si mai frumosi, cãlcând în iarba moale.



Împrietenit cu cerbii si mistretii

Si nins cu fluturi jucãtori în cete,

Jivinele-l priveau ca niste fete

Si cu sfiala dulce-a tineretii.



Unde-a plecat cã n-are nimeni stire

Fãtul-Frumos, cu negre plete grele,

Cu ochi albastri, plini ca de mãrgele,

Si cu sprinceana-n jurul lor subtire?



A coborât din munti, pe stânci, cãlare,

Si patru nopti a scãpãrat pãmântul,

De subt copitele nerãbdãtoare

Ce s-au luptat cu cremenea si vântul.



Si luându-si fluier, însã si secure,

Si arme grele, -n mâna lui usoare,

Trecu, ca o sãgeatã prin pãdure,

Si ca un fulger purtãtor de soare.



El strãbãtu întreaga tarã,

Iar Dunãrea nevrând sã-i facã loc

O spintecã, sburdând, pe la mijloc

Cu pieptu-n unde si cu coifu-afarã



Si s-ar fi zis cã negrul armãsar,

Cu nãrile suflând la fata apei,

Pe Dumnezeu îl duce, sau mãcar,

Pe un trimis al lui Traian si-al Papei.



Neamul ursuz din tãrmul de sub lunã,

Neam trist, urât, si hâd si sângeros,

Amenintase doinele lui Fãt-Frumos,

Mândria lui si voia lui cea bunã.



Iar Fãt-Frumos, oprindu-se din cânt

Simtii, din sânge, flãcãri cã se-adunã,

Si-n glas, în vorbe, -n pâine si pãmânt,

Dogoarea cerului strãbunã.



Si o luminã nouã-n viata lui,

Si o chemare din Tãrii si noapte -

Si-n toate glasul nu stia al cui,

Si un îndemn de semne si de soapte



Nemaistiute, nemaiîncercate

Ce se iscau si se topeau în salbe,

Cã lua vãzduhul chipuri aripate

Si se-ngrosau într-însul forte albe.



Se ridicau talaze mari de mare,

Frunza suna ca zalele, si-o zare

Era ca o tipsie izbitã de sãgeti.

Murmur de fier si suier de urale,

Într-o urzire crâncenã de vieti,

De lãnci împiedecate în zãbale.



Acum s-a dus dusmanul sã-l rãpuie:

Ori sã-l înece-n sânge si-n vâltoare,

Ori bezna lui ziditã sã descuie -

În stare si de milã, dar si de necrutare -



Cum va voi, cãci vrednicul urmas

Al lui Stefan si Tepes împreunã,

Ridicã si altare din stei pentru vrãjmas,

Dar si tepoaie-nalte, cu protãpirea bunã.



Tu, Tarã, -asteaptã cântecele iar

Sã se strecoare-n ramuri linistit,

Din rãsãritul mare-n asfintit,

De la hotar pãnã-n hotar.