Minciunelele dlui Djuvara (23- 33)

Revenind la cele afirmate de către dl. Neagu Djuvara în cartea sa O scurtă istorie a românilor povestită celor tineri, voi relua citatul de la pag. 216. Deci:
Să revenim la soarta legionarilor în timpul dictaturii regale. Aici a făcut regele Carol un lucru absolut inadmisibil pentru un suveran — si chiar pentru orice guvernant —: s-a „dezbărat” de persoana „charismatică” a lui Codreanu prin asasinat. S-a montat (pe când regele era în vizită oficială la Hitler, în noiembrie 1938) o pretinsă evadare din închisoarea unde Codreanu fusese închis după un proces politic, si a fost sugrumat împreună cu toti cei care-i executaseră pe I. G. Duca si pe Stelescu. Suprimarea „Căpitanului” si arestarea principalilor fruntasi ai miscării au dus la dezorganizarea Legiunii si la propulsarea la rangul întâi a unui mediocru complotist, Horia Sima.
N-am înteles de ce cuvântul “charismatică” este pus între ghilimele? Chiar si cei mai înversunati dusmani ai legionarilor recunosc asta. Mă rog, marea majoritate a lor, pentru că mai sunt si exceptii. Bunăoară, dl. Adrian Cioroianu, care într-un penibil articol, intitulat Pe cînd un partid neo-legionar în Parlament?, afirma despre Căpitan că ar fi fost un mediocru vorbitor, gânditor sau scriitor politic, animat de o idee subtire si fixă. Sigur că da! Dl. Cioroianu n-are decât să aibă ce păreri doreste domnia sa, la fel cum poate să si le exprime public în stilul băscălios de maidan în care e scris articolul domniei sale. Opinia publică si istoricii seriosi l-au si sanctionat în consecintă. Fără a mai vorbi de atacul la pretinsul fundamentalism ortodox si asa-zisele pulsiuni anti-occidentale ale românilor. În fine, tot ce pot spune este că se poate lua de mână cu dl. Djuvara. Revenind la cele afirmate de ultimul, să facem observatia că nici măcar nu dă data la care s-a produs abominabila crimă. Totusi parcă era vorba despre istorie, fie ea si scurtă, dar orisice elev stie că istoria e grea pentru că trebuie să memoreze date – că de-aia e istorie. Cel mai important lucru însă este că dânsul nu pomeneste nimic despre motivul “dezbărării” de Căpitan. Nici măcar nu sugerează la modul ambiguu, pentru ca cititorul neavizat să nu mai înteleagă nimic, asa cum ne-a obisnuit deja. Nimic! Absolut nimic! De ce oare? Vă las pe Dvs. să ghiciti de ce, pentru că eu m-am lămurit deja. Păi dacă n-a lămurit-o Dl. Djuvara, să încercăm noi să deslusim putin lucrurile. Să facem precizarea că timp de vreo 45 de ani de zile, pe vremea comunistilor adică, s-a tot sustinut teza falsă a reactiei impulsive a lui Carol al II-lea în urma pretinsei cereri a lui Hitler de a-i aduce pe legionari la guvernare. Acest fals este dezvoltat si în lucrarea dlor Mihai Fătu si Ion Spălătelu – Garda de Fier – organizatie teroristă de tip fascist, la pag. 215-216, citez:
Germania nazistă îsi manifesta îngrijorarea, dat fiindcă hitleristii văzuseră în C.Z. Codreanu pe omul menit a deveni în România acel prim-ministru care se angajase public să asigure aderarea tării la politica Germaniei în numai 48 de ore de la preluarea puterii de către legionari. Acest lucru a fost recunoscut de însusi Adolf Hitler, care, la putină vreme de la evenimentele consemnate, cu ocazia întrevederii avute cu Carol al II-lea, la Berghoff, în ziua de 24 noiembrie 1938, îi cerea acestuia să aducă la putere Garda de Fier, iar C.Z. Codreanu să fie însărcinat cu formarea guvernului. [21]
[21] I. Mocsony Styrcea, Memorii, Arhiva I.S.I.S.P., fond nr.2, dosar nr.192, vol.3, fila 1001
Clar de tot! Să vedem cine este acest domn Ioan Mocsony-Stârcea. Pe scurt, nu o luăm de la plebicist. A fost unul din cei mai bogati oameni din România interbelică datorită unei mosteniri primite de la tatăl său adoptiv, baronul austriac Anton Mocsony de Foen. Tânărul aristocrat urcă apoi în diverse functii pe lângă casa regală, mai ales după ce vinde castelul de la Săvârsin la un pret modic regelui Mihai. În august 1944 îl regăsim în grupul de conspiratori din jurul regelui Mihai. Arestat în 1947, în procesul Maniu-Mihalache, va semna tot, va mărturisi tot, astfel că va primi doar doi ani de închisoare spre deosebire de restul lotului, ca răsplată pentru denuntarea “legăturilor lui Maniu cu americanii”. Nu apucă însă să-si termine pedeapsa, dat fiindcă anchetatorii erau extrem de multumiti de serviciile prestate, asa că va fi utilizat si în procesul “lotului Pătrăscanu”, unde iar va mărturisi tot, inclusiv complotul americani-Tito-Pătrăscanu (sic!). Socotind că stie prea multe despre înscenările juridice comuniste, nu a mai fost eliberat, asa cum i se promisese, fiind detinut până în 1964, dar cu regim privilegiat. Eliberat în 1964, a fost suit în avion si trimis în Elvetia, unde sotia sa reusise să se refugieze în 1946. În penitenciarul M.A.I., a scris, începând din anul 1962, un fel de memorii sub supravegherea organelor de anchetă, aceasta fiind o conditie pentru a iesi din închisoare, după cum afirma el însusi în anul 1990. Au rezultat 1793 de pagini scrise de mână, din care, dactilo­grafiate, au iesit peste 3000, fiecare filă dactilografiată fiind confirmată de autor cu textul: “sunt corecte în raport cu originalul”. Elocvent, nu? Acesta este baronul Mocsony – Stârcea. La asa om, asa memorii! După stiinta mea, aceste memorii n-au fost încă publicate. Manuscrisul original ar trebui să se găsească pe undeva. Poate vor apărea într-o zi, când se va re-scrie complet istoria noastră în spiritul corectitudinii politice (marxismului cultural care deja bate la portile României) Până atunci sunt puse bine la păstru, ca să zic asa. Bun! Acum că au avut sursa, trebuia fabricată o filieră credibilă, la cele spuse – mă rog, scrise de către baronul nostru, asa că istoricii nostri au traficat un document original, la care oricum nu aveam acces în vremea lui Ceausescu, respectiv lucrarea Les archives secrètes de la Wilhelmstrasse, vol. V, Livre 1, Paris, 1953, doc. 226. Falsul a fost descoperit de catre prof. Francisco Veiga, si este denuntat în lucrarea Istoria Gărzii de Fier 1919-1941 – Mistica ultranationalismului, Ed. Humanitas, 1994. Meritul de a fi demontat însă punct cu punct mitul Gărzii de Fier ca o coloană a 5-a germană în România, finantată cu generozitate de către nazisti, îi apartine istoricului german Armin Heinen. Acesta a demonstrat în extrem de documentata lucrare Legiunea Arhanghelului Mihail, Ed. Humanitas, 1999, inexistenta vreunei legături cât de cât concrete între Garda de Fier si Germania nazistă. Chiar si astăzi, la 27 de ani de la aparitie, această carte rămâne cea mai completă si mai documentată lucrare privind miscarea legionară. În plus, dl. Armin Heinen, fiind un intelectual de stânga, nu poate fi acuzat de părtinire, dat fiindcă priveste miscarea legionară ca pe o miscare teroristă cu un oarece specific românesc.
Este uluitor cum se poate falsifica istoria! Îmi amintesc si acum cum în paginile Magazinului Istoric era descrisă cu lux de amănunte convorbirea dintre Hitler si Carol al II-lea în care Hitler furios, vânăt de furie, îi cerea regelui să-l scoată imediat din închisoare pe “prietenul Germaniei” si să-l pună sef de guvern, la care Carol al II-lea, ca orice bun român, care nu se lasă el cu una, cu două, la fel de furios, pune mâna pe telefon si comandă suprimarea Căpitanului.
Si mai uluitor este faptul că aceste falsuri grosolane se perpetuează si după răsturnarea de situatie să-i zicem, din decembrie ’89. Iată ce scrie în Enciclopedia României (chipurile o enciclopedie online 100% românească – sic!), citez:
Hitler însusi ceruse aducerea legionarilor la putere [115], ceea ce ar fi însemnat pentru Carol sfârsitul regimului instaurat doar cu câteva luni înainte…
fiind citat acelasi document Les archives secrètes de la Wilhelmstrasse. Acest fals grosolan este multiplicat prin manualele de istorie, articole de presă si emisiuni TV, prin tot felul de mizerii gen referat.ro, astfel că se însurubează zdravăn în mentalul colectiv. Iar la această măreată lucrare contribuie cu prisosintă si dl. Djuvara, asa cum am văzut deja. La fel scrie pe net un anume Mr. Ion T. Ciobanu, cadru didactic la Academia Militară se pare, citez:
În termenul ultimativi Hitler i-a cerut „retragerea Romaniei din Societatea Natiunilor; denuntarea tuturor tratatelor oficiale si secrete, precum si a conventiilor militare, economico-comerciale, contrare spiritului si literei tratatului de alianta totala germano-roman, care ar fi urmat sa devina baza politicii interne si externe a Romaniei; aducerea Garzii de Fier la putere“.
Halal cadru didactic! Au răcanii de unde să se adăpeze la izvoarele istoriei. Dar omul nu a scris cu mânuta lui. A luat cu copy-paste. Aceeasi frază cretină o regăsim într-un articol intitulat Politica machiavelică a lui Carol al II-lea, articol apărut în Universul Românesc, semnat de venerabilul Cicerone Ioanitoiu. Orice comentariu e de prisos. Fără a mai vorbi de teoria fantasmagorică cu Armand Călinescu, agent al Intelligence Service, suprimat de legionari la sugestia lui Canaris si Moruzov, cu acordul lui Carol al II-lea, chestiune pe care o regăsim tot în Enciclopedia României. Această idee absurdă a fost emisă se pare, de un anume profesor universitar doctor Vergati(sau Vergatti), mărturisesc că n-am auzit de dânsul până acum (într-un final am aflat că a fost cadru didactic la Universitatea Valahia din Târgoviste), împreună cu un anume dr. Serban Milcoveanu. Acest domn Milcoveanu, fost sef al studentilor legionari, a emis de-a lungul timpului atâtea teorii fantasmagorice, că m-am plictisit deja să le demontez. Asa că m-am lămurit cum devine treaba. (va urma)

Revenind la nota ultimativă a guvernului sovietic privind Basarabia si Bucovina, mai fac o observatie. Dintr-o culegere de documente publicate recent la Chisinău, printre care se găseste si o notă-raport a generalului sovietic Melikov, rezultă că planul de operatii pentru trupele sovietice masate la granita României prevedea ca limită vestică Prutul, si nu Siretul, asa cum sustinuseră în Consiliul de Coroană, atât gen. Florea Tenescu, cât si Gh. Tătărescu, chestiune care pare să confirme ideea unui complot al regelui vizând dezinformarea consiliului. Si mai este un aspect care se poate deduce de aici. Faptul că planul de operatii prevedea ca limită vestică Prutul, dovedeste că sovieticii considerau riposta armată a românilor ca extrem de probabilă, lucru care nu s-a întâmplat în realitate datorită trădării regelui si anturajului său. Nici despre asta dl. Djuvara nu pomeneste un cuvânt, considerând probabil că pe români nu-i mai interesează cine poartă realmente răspunderea pentru pierderea Basarabiei si Bucovinei. Pentru că majoritatea românilor au acceptat teza falsă că rusii sunt de vină pentru tot ce a urmat. Sintagma stupidă rusii ne-au luat Basarabia este deja bine ancorată în mentalul colectiv. A câta oară să precizez că istoria este o stiintă exactă, sau asa ar trebui să fie? Rusii nu ne-au luat Basarabia, ci au luat Basarabia. Noi am dat-o si ei au luat-o. Mă rog, am dat-o, am cedat-o, cum vreti Dvs., ca să utilizez exact termenii notei ultimative, în urma deciziei unilaterale a regelui, în fapt, un act de înaltă trădare. Si încă un aspect, rar sesizat până acum, care agravează actul de trădare al regelui si camarilei sale. Faptul că am cedat fără luptă un străvechi teritoriu românesc, a făcut să crească pofta rusilor de a acapara si alte teritorii românesti. Deja precedentul fusese creat prin ocuparea abuzivă în timpul retragerii a Tinutului Herta, tinut care făcea parte din vechiul regat, chestiune asupra căreia dl. Djuvara tace precum pestele. Lipsa ripostei la ticălosiile bolsevicilor i-a încurajat pe acestia. Aveau să continue ulterior prin neîncetate provocări, mutarea hotarelor, ocuparea unor insule de pe Bratul Chilia, atacarea pichetelor de grăniceri, etc… Trebuie spus clar si răspicat, generatiile tinere trebuie să stie, că atunci, în vara lui 1940, am fost mai aproape ca oricând de desfiintarea României ca stat, datorită politicii externe nefaste duse de către Carol al II-lea & Co. Sigur că da, dl. Djuvara consideră în mod corect că trebuia să ne împotrivim atunci ultimatumului sovietic, că nu trebuia abandonată nici o bucată de pământ românesc fără luptă, că toate nenorocirile ulterioare de aici provin – perfect adevărat! Sunt pentru întâia dată 100% de acord cu dânsul. Din păcate însă, atunci când trebuie să explice cum s-a ajuns aici si cine este responsabil pentru toate nenorocirile ce au urmat, dânsul evită să se pronunte. Fără a mai vorbi de toate luările publice de pozitie ale dânsului, în emisiuni tv, interviuri, etc…, în care exclude categoric acea aliniere la Axă, asa cum o preconiza Căpitanul. Domnul Djuvara, desi nu asta este treaba istoricului, ne explică cu lux de amănunte ce ar fi presupus respingerea ultimatumului si riposta armată în fata sovieticilor, dar se fereste ca dracul de tămâie să evalueze ce ar fi însemnat nu neapărat o aderare la Axă, ci, asa cum am văzut, măcar o politică echidistantă fată de Berlin, si mai conformă cu interesele economice de atunci ale României. La fel cum evită să numească responsabilii. El spune atâta doar, citez: „după această triplă si umilitoare ciuntire a tării, regele Carol a trebuit să abdice si să fugă în străinătate…” Dar de ce Domnule Djuvara? De ce a trebuit nedemnul monarh să abdice si să fugă din tară? Asta dl. Djuvara nu ne mai spune, considerând probabil că noi am înteles că regele ar fi purtat măcar o parte din vină, sau asta presupuneau cei ce l-au alungat. Exact ce spuneam în episodul de deschidere, adevăruri spuse cu jumătate de gură, atenuare prin echivoc, imprecizie tendentioasă,… toate aceste procedee fac parte din arsenalul terorismului cultural, fiind mult mai nocive si mai greu de demontat decât falsurile grosolane din epoca de tristă amintire. De ce a făcut dânsul toate acestea? Nu stiu si nici nu mă interesează. Presupun, dacă e să mă iau după cele afirmate despre Carol al II-lea, pentru că acesta, până în ultima clipă a domniei sale, s-a situat de partea taberei anglo-americane, băietii buni, care va să zică, spre deosebire de legionari, situati de partea nemtilor, băietii răi. În acest fel, dl. Djuvara se dovedeste a fi adeptul unui maniheism dogmatic, tipic pentru marxismul cultural ce face ravagii în prezent în occident. Vom vedea cât de curând si cât de buni cu noi au fost anglo-americanii. Cu mare părere de rău trebuie să constat că nici un istoric “oficial” ca să zic asa, nu evaluează ce ar fi însemnat o politică externă, dacă nu alături de Axă, măcar echidistantă fată de Germania si conformă cu interesele economice de atunci ale României. Nici eu nu o voi face. Las cititorului latitudinea să decidă dacă ar fi fost mai bine sau mai rău. Istoria nu condamnă, ci explică. Sau ar trebui s-o facă, altfel s-ar rezuma doar la o simplă insiruire de evenimente probate de documente. Cum spuneam, nu mă voi hazarda în speculatii. N-a făcut-o dl. Djuvara, n-o voi face nici eu. Dar nu pot să nu constat rezultatele si să stabilesc implicatiile si responsabilitătile. Revin la părerea dlui Djuvara despre orientarea politicii externe a lui Carol al II-lea, politică pusă în practică de către Nicolae Titulescu si cei ce i-au urmat la conducerea ministerului de externe. Dânsul este de părere că politica externă alături de Anglia si Franta era corectă, cel putin până la prăbusirea acestora sub loviturile Wehrmacht-ului. Am demonstrat aici că această fidelitate fată de aceste două puteri în declin la acea vreme nu avea nici o justificare, nici economică, nici politică. Nu ne-a servit la nimic, nici atunci, nici după. Din punct de vedere economic cred că am adus destule argumente deja.

Hai să examinăm acum aspectul politic. Pentru început să vedem pozitia Frantei fată de Basarabia. Dintr-o telegramă cifrată, datând de pe la sfarsitul lui 1930, trimisă de către ambasadorul Frantei la Bucuresti, Gabriel Puaux, rezulta că pentru Franta, Basarabia era o “problema deschisă”, ceea ce demonstrează că tocmai Franta, principala noastră aliată, nu recunostea integritatea teritorială absolută a României, dreptul istoric asupra acestei provincii românesti ca rezultat al vointei poporului român, mergând în continuare pe ideea că Basarabia ar fi fost chipurile facută cadou de către puterile învingătoare la sfârsitul primului război mondial. Ca atare, rezultă din telegramă că teritoriile în litigiu cu Uniunea Sovietică, inclusiv Basarabia, ar putea constitui monedă de schimb, citez: “pot servi în momente grele drept compensatie pentru salvarea altor pozitii mai importante”. Ale Frantei, evident. Iată deci cu cine eram noi aliati multumită “genialului” diplomat. Franta, care în problema Basarabiei se comporta ca o autentică putere colonială, adică vezi-doamne, ea ne-a dat, ea ne poate lua oricând. Sunt tare curios ce o fi gândit marea primadonă a politicii externe românesti, despre Titulescu este vorba, atunci când Maxim Litvinov (Meir Henoch Mojszewicz Wallach-Finkelstein sau pe scurt Max Vallah), ministrul de externe bolsevic, i-a declarat franc în 1937, citez: vrem ca potentialul pe care îl reprezintă Basarabia să devină rus si nu german. De aceea, tin să vă comunic că vom încerca să reluăm Basarabia prin toate mijloacele juridice si militare care ne vor fi posibile. QED. Mai clar nici că se poate. Si cu banditii ăstia voia genialul să întretinem relatii de prietenie. Aliatul aliatilor nostri, cum numea dânsul eufemistic Uniunea Sovietică. Vai de capul lui si al nostru cu asa aliati. Banditi 100%. De altfel, nici azi nu cred că au renuntat la acest obiectiv. L-au amânat poate, pentru vremuri în care conjunctura internatională le va fi mai favorabilă. Acum, ca si atunci, ar fi cea mai falsă iluzie să ne amăgim că au renuntat definitiv la controlul asupra Basarabiei si Gurilor Dunării. Cât timp însă nu vom reusi să eliminăm din trupul tării agentii Moscovei, Basarabia, străvechi teritoriu romanesc, îsi va continua tragicul destin, ramânând o rană deschisă pentru orisice român si o grea problemă pentru generatiile ce vor veni. Sub conducerea lui Ion (Ilici) Iliescu, un presedinte neo-comunist, agent de influentă al Moscovei, dacă nu chiar KGB-ist cu acte în regulă, care în 1989 încă avea ochii sticliti spre Moscova si care nu a dorit să-i supere pe sefii săi cei mari si tari de la Kremlin, în 1991 s-a ratat un moment care putea deveni istoric. Adevărul e că întreaga istorie a României, începând din acea nefastă zi de 8 iunie 1930, data nenorocitei restauratii, în fapt, lovitura de stat dată de Carol al II-lea, si până în ziua de azi, cea în care scriu aceste rânduri, este un lung sir de ratări de momente istorice. Îmi este greu să o spun, dar ăsta este adevărul-adevărat. Imaginea de fată, îi apartine lui Willy Pragher, fotograf german, un bun prieten al României.(va urma)
http://mizeriaistoriei.wordpress.com/2013/12/01/minciunelele-dlui-djuvara-32/

Continuăm să discutăm si azi contextul în care, în vara lui 1940, România a pierdut aproape o treime din teritoriu fără să tragă un foc de armă. Să recapitulăm putin cele discutate până acum. În cartea sa, O scurtă istorie a românilor povestită celor tineri, dl. Neagu Djuvara lasă să se înteleagă că toate aceste pierderi teritoriale ar fi fost consecinta directă a victoriilor armatei germane din 1940 asupra aliatilor, pactului Ribbentrop-Molotov si dorintei lui Stalin de extindere a imperiului sovietic, părere însusită azi de către majoritatea istoricilor, mostenire a falsificărilor maniheiste si dogmatice din epoca comunistă. Vreme de aproape jumătate de secol, românii au fost îndoctrinati cu teza falsă privind neputinta autoritătilor de atunci în fata monstrului sovietic. Această teză, colportată prin numeroase lucrări actuale, cartea dlui Djuvara nu face nici ea exceptie de la regulă, însusită de politicieni cu o cultură precară, dar si de istorici ce par să deservească interese oculte, nu este decât rezultatul unei imense mistificări. Adevărul este că doar examinarea fără idei preconcepute a documentelor de arhivă, evaluarea la rece a deciziilor politice ale principalilor responsabili în lumina cadrului juridic si institutional în care au fost luate, ne poate dezvălui cu claritate atmosfera de abandon iresponsabil al unui străvechi teritoriu românesc. Cât despre asa-zisa luare prin surprindere a regelui, ea nu a fost decât o pantomimă ieftină pentru a se justifica în fata posteritătii. Este însă de înteles stupoarea regelui, a primului-ministru (Armand Călinescu) si a ministrului de externe (Grigore Gafencu) la auzul primelor vesti despre pactul Ribbentrop-Molotov. Toată teoria genialului diplomat (Nicolae Titulescu), privind conflictul ireductibil dintre Moscova si Berlin se dusese de râpă. Mi-i si închipui pe cei trei dând din colt în colt prin palat ca oile lovite de tignafes. Am arătat aici că realitatea a fost cu totul alta, cauza principală a acestor pierderi teritoriale fiind politica externă gresită a României alături de Franta si Anglia. Am demonstrat aici că această politică nu avea absolut nici o justificare economică, iar politică, nici atât. Dl. Djuvara nu poate în nici un fel admite posibilitatea vreunei apropieri de Germania, prezentând acordul de colaborare economică cu aceasta din 23 martie 1939 ca fiind oarecum impus României de expansiunea militară germană, insinuând si că ar fi fost oarecum în dauna intereselor românesti. Stiti bine cum spunea dânsul că si Codreanu dacă ar fi venit la putere făcea si el prostii…, discursul se găseste pe youtube. Am demontat anterior toate aceste asertiuni mizerabile. De asemenea, am arătat că responsabilitatea pentru cedarea Basarabiei si Bucovinei îi revine în proportie de 100% regelui Carol al II-lea, votul ministrilor si consilierilor regali în cele două consilii de coroană fiind strict consultativ. Chiar si Constitutia din 1938 îi dădea regelui acest drept, persoana acestuia fiind declarată inviolabilă si scutită de răspundere, în sensul că regele nu avea de dat nimănui socoteală pentru deciziile sale. Am arătat de asemenea că această capitulare în fata nerusinatelor pretentii sovietice apare azi ca un act de trădare, regele si camarila luând această decizie în ciuda dorintei armatei si populatiei de a rezista cu orice pret. Mai precizez încă o dată că toată politica ulterioară a României, până la capitularea neconditionată în fata aliatilor, în urma actului de înaltă trădare de la 23 august 1944, a avut drept cauză principală decizia regelui din 27 iunie 1940 de a da curs notei ultimative sovietice. Să adăugăm că răspunsul românesc la minciunile nerusinate sovietice privind unitatea seculară a Basarabiei cu Rusia, ca si privind popularea acesteia în majoritate cu ucraineni, nu a precizat în nici un fel drepturile istorice ale românilor asupra acestui teritoriu, dar nici compozitia etnică majoritar românească a populatiei acestei provincii, omisiune constituind ea însăsi un act de înaltă trădare. Dovada încă o dată, a incompetentei si iresponsabilitătii de care au făcut dovadă capii politicii externe românesti de atunci. Toti cei ce s-au perindat la conducerea externelor, Victor Antonescu, Grigore Gafencu, Petrescu-Comnen, infamul Visoianu, până la trădătorul Niculescu-Buzesti, toti au fost strigoi ai inegalabilului Titulescu, ducând aceeasi politică nenorocită si păguboasă orientată spre aliatii nostri traditionali. Cât despre părerea mea privind aceste acte de înaltă trădare, precizez că nu sunt doar vorbe mari, fără aceaste precizări din nota de răspuns, rusii au putut schimba mai apoi fără nici o retinere compozitia etnică a Basarabiei, prin deportarea, strămutarea si masacrarea românilor. Dacă am demonstrat aici că România nu a avut absolut nici un motiv economic să se găsească alături de Franta si Anglia, să vedem acum pozitia politică a aliatilor nostri firesti în privinta pretentiilor teritoriale ale vecinilor. Am văzut în episodul precedent cum ambasadorul Frantei considera Basarabia o problemă deschisă, ca si eventualitatea de a fi utilizata ca “monedă de schimb” în relatiile cu Rusia, în vederea satisfacerii unor interese zonale ale Frantei.

Să vedem acum pozitia Angliei în privinta pretentiilor nerusinate ale Ungariei. Să precizăm că în luna august 1939, o lună înainte ca războiul să izbucnească, guvernul român primea vesti nelinistitoare dinspre Londra, citez:

Ministrul Angliei a spus unei personalităti ungare de frunte că nu întelege amărăciunea poporului ungar fată de Anglia, deoarece guvernul britanic nu a garantat integritatea teritorială a României ci numai independenta ei… [30]

[30] Arh. M.A.E., fond 71 / Ungaria, vol.88, tel.nr.48660, 2 august 1939, semnată Bossy, f.110 (Legatia din Budapesta către M.A.E.) Este mai mult ca sigur că autorul notei este Raoul Bossy, diplomat de carieră acreditat pe atunci la Budapesta.

QED. Conciliatorismul englez în actiune. De altfel, asta nici măcar nu mă interesează. Problema este cu politica externă românească. Nu e nevoie să citim zeci de tomuri groase “ca pe mână”, vorba dlui Paul Goma, ca să vedem cum devine chestiunea. Care va să zică, aliata noastră firească, Anglia, prin vocea unui înalt membru al guvernului MS, încuraja fără echivoc pretentiile revizioniste maghiare, afirmând că, nu-i asa? Anglia nu a garantat decât independenta tării, nu si integritatea sa teritorială. Si atunci cum rămâne cu cele afirmate de către dl. Djuvara despre optiunile de politică externă ale lui Carol al II-lea care s-au dovedit mai târziu corecte? Dânsul nu ne spune exact când, poate ne va lămuri în editiile ce vor urma. Sau probabil a vrut să spună politic corecte. Pentru că dacă e asa, dânsul are dreptate. Optiunea lui Carol al II-lea a fost până în ultima clipă a domniei sale politic corectă, alături de băietii buni, cei care ne garantau doar independenta, nu si integritatea teritorială. S-ar putea spune, stai Dle! Poate nu era o declaratie oficială, o fi fost acolo, zic si eu, o discutie la o cafea si o tigară! Iată însă că 9 zile mai târziu, semnalele sunt deja oficiale, citez:

Însărcinatul cu Afaceri britanic mi-a remis azi o copie după memoriul maghiar referitor la minorităti, înaintat la Londra. Guvernul britanic ne cere stăruitor o destindere cu Ungaria […].Ni se aduce, de asemenea la cunostintă faptul uimitor că la o scrisoare a guvernului maghiar prin care se formulează anumite revendicări teritoriale îndreptate împotriva noastră, Guvernul britanic ar fi răspuns că ia act cu toată atentia de aceste cereri si că se gândeste să închidă ochii fată de importantele revendicări teritoriale ale Ungariei, dar că este de părere că asemenea revendicări nu pot fi dezlegate pe cale pasnică si prietenească între statele vecine. În ce ne priveste, am atras atentia guvernului britanic că românii nu înteleg să discute problemele teritoriale decât cu armele. [31]

[31] idem, telegrama nr.50432 din 11 august 1939, semnată Gafencu, către Ambasada României din Istanbul

Foarte frumos, însă în realitate s-a procedat exact invers. Tancurile românesti se vor retrage din Ardeal, făcând loc jandarmilor cu pene de cocos călări pe biciclete si înarmati cu flinte dinainte de primul război mondial. Din nou optiunile de politică externă ale regelui au fost corecte. Românii aveau să regrete amarnic uriasa greseală din 1919. Aveam atunci o primă ocazie nesperată de a transa definitiv si irevocabil conflictul de veacuri cu minoritatea maghiară. Atunci, în 1919, armata română, în loc să se ocupe cu aprovizionarea cu alimente a populatiei Budapestei, putea contribui foarte bine la stârpirea, fie ea si partială, a iredentismului maghiar. La fel cum altă ocazie nesperată de a rezolva definitiv si irevocabil problema maghiară s-a ivit în toamna lui 1944. Exact ce spuneam, întreaga noastră istorie, începând cu 8 iunie 1930, este un lung sir de ocazii istorice ratate. Cu privire la cele citate mai înainte, fac observatia că nu pare a fi decât o manifestare a perfidiei britanice, care urmărea deschiderea de noi focare de război în sud-estul Europei, pentru a diminua presiunea eventuală a Wehrmacht-ului asupra Angliei în cazul începerii războiului, prin dispersarea fortelor germane. Exact cum aveau să procedeze ulterior în Iugoslavia. Ăstia erau aliatii României, multumită lui Carol al II-lea si lui Nicolae Titulescu. Atunci când au avut interesul, au aplicat principiul “decât să moară mama, mai bine să moară mă-ta”. Spre deosebire de nemti, care, asa cum vom vedea, până la actul infam de înaltă trădare din 23 august 1944 si-au respectat cu strictete toate angajamentele. Aceasta a fost realitatea. Jocul politic al intereselor marilor puteri a sacrificat micile state din estul Europei, iar România, din păcate, nu s-a putut sustrage acestuia, trebuind să intre în război. În imagine, blindate sovietice intrând în Basarabia, 1940. Tancul din fată este un model T-26, un tanc usor si extrem de vulnerabil, modelul de bază al armatei sovietice, în spatele lui, vehicule blindate, un fel de TAB-uri, derivate din modelul Austin-Putilov md 1918. Desi echiparea anti-tanc a armatei romane era relativ precara, tunurile AT de care dispuneam puteau face tăndări aceste vehicule. Au demonstrat-o finlandezii, care în cursul războiului cu rusii au incendiat în doar câteva zile 80 de T-26, folosind simple sticle incendiare.(va urma)
http://mizeriaistoriei.wordpress.com/2013/12/07/minciunelele-dlui-djuvara-33/

Revenind la cele afirmate de către dl. Neagu Djuvara în cartea O scurtă istorie a românilor povestită celor tineri, voi relua citatul cu privire la ce trebuia să fi făcut în momentul primirii notei ultimative sovietice cu privire la cedarea Basarabiei si Bucovinei, citez:

Oare n-ar fi fost mai bine în ziua aceea să spunem că rezistăm? Pierdeam războiul în 8 zile, mureau câteva zeci de mii de oameni, dar nemtii ar fi intrat în tara noastră, pentru că n-ar fi admis — e un calcul pe care îl puteau face si oamenii politici de atunci — să-i lase pe rusi să pună mâna pe petrolul de la Ploiesti, din moment ce pregăteau un război împotriva URSS. Lucrul acesta se stia, îl scrisese Hitler în cartea lui, Mein Kampf, cu ani în urmă. […] Aceasta a fost, după părerea mea, marea eroare politică pe care am făcut-o în ultimii 50 de ani.

Perfect adevărat! Cu asta m-am declarat si eu de acord 100% cu dl. Djuvara. Numai că situatia era ceva mai complicată. Am văzut în episodul precedent cum Anglia, marea noastră aliată, pentru a micsora presiunea exercitată asupra ei în Vest, căuta să deschidă noi focare de conflict în est, pentru dispersarea fortelor germane, politică pe care au aplicat-o pe toată durata războiului. Multi istorici azi, în special din Basarabia, bazându-se pe analiza documentelor din arhivele sovietice, vorbesc astăzi despre abandonarea iresponsabilă a Basarabiei, străvechi teritoriu românesc, dar si despre eventualitatea de a fi respuns ultimatumul sovietic. Am arătat aici că realitatea nu era chiar asa dramatică precum o prezentase gen. Florea Tenescu în Consiliul de Coroană. Majoritatea istoricilor militari sunt de acord că se putea rezista. Raportul de forte era de cca. 2 la 1 în favoarea sovieticilor, ambele armate aveau echipare slabă din punct de vedere al echipamentului iar pregătirea de luptă era mediocră. Românii aveau însă în avantajul lor terenul, ca si faptul că se găseau în defensivă, chestiuni care ar fi putut să conducă într-o primă fază la respingerea atacului sovietic. Problema principală era cât se putea rezista si dacă în acest caz rusii aveau să se oprească la granita trasată pe harta atasată notei ultimative. Atunci hai să lămurim si aceste două probleme importante, despre care dl. Neagu Djuvara nu suflă o vorbă. Nu cred că este adevărat ce spune dânsul, vezi citatul anterior, că am fi pierdut războiul în doar 8 zile. Majoritatea expertilor militari afirmă că se putea rezista cel putin două săptămâni. Faptele demonstrează acest lucru. Trupele sovietice erau slab pregătite, extrem de putin motivate, si în plus, Comandamentul sovietic se astepta la o rezistentă îndârjită a armatei române. Apoi nu este cazul de război, pe care eventual l-am fi pierdut. În termenii tratatelor internationale în vigoare la acea dată, era vorba despre o agresiune fără declaratie de război. Agresiune sovietică si nu război, între cele două notiuni este o diferentă ca de la cer la pământ. Pentru că în ciuda opiniilor puterilor “garante” discutate anterior, apartenenta Basarabiei si Bucovinei la România era recunoscută de toate tratatele internationale în vigoare la acea dată, ca atare, cu atât mai importantă era rezistenta în fata agresorului, care nu ar mai fi putut fi contestată niciodată, chiar dacă ar fi urmat ocuparea acestor teritorii de către armata sovietică. Diferenta dintre agresor si agresat este ca de la cer la pământ. Exact ce spuneam anterior, nu Rusia ne-a luat Basarabia si Bucovina, ci noi le-am dat. Rusii le-au cerut, le-au revendicat, cum vreti Dvs, si noi le-am dat, le-am cedat de bunăvoie si nesiliti de nimeni, cel putin atunci în 1940, printr-un infam act de înaltă trădare. Chestia cu ocuparea eventuală a României este însă fabulatie pură. Sigur că da, este clar că nemtii nu aveau nici un interes să-i lase pe sovietici să pună mâna pe petrolul ronânesc. Problema este dacă rusii ar fi depăsit Prutul, încercând să ocupe Muntenia. Să precizăm că până în acel moment, rusii au respectat cu strictete termenii Pactului Ribbentrop-Molotov si toate acordurile cu germanii. Singura exceptie a fost revendicarea Bucovinei, care nu figura în acordurile ruso-germane. Aceasta l-a iritat la culme pe Hitler, dar pe moment s-a limitat să facă doar o remarcă privind Bucovina, care apărea oarecum neprevăzut, urmând ca să amâne rezolvarea acestei probleme pe mai târziu. Stalin, adeptul loviturilor prin surprindere, al deciziilor de ultimă oră, ca si Hitler de altfel, se astepta la un război lung între germani si aliati, un război în care ambele tabere să se epuizeze, urmând ca apoi să atace. Intentia era ca Uniunea Sovietică să aibă granită cu Italia (sic!), si nu, nu este o greseală, o va confirma Molotov după război. Victoria zdrobitoare a germanilor la Dunkerque si capitularea Frantei i-au stricat oarecum planurile. Victoria Germaniei a fost atât de categorică, încât Stalin a mers atunci pe principiul acum ori niciodată. Numai retinerea lui Hitler de a cauza pierderi prea masive Angliei a împiedicat o catastrofă. Trupele engleze au reusit să se retragă fără pierderi masive, lăsând totusi germanilor o cantitate uriasă de armament si material de război. Anglia va duce în următorii ani o asa lipsă de metal, încât gospodinele vor trebui să doneze până si crătitile din bucătărie pentru a se confectiona armament.

Nu se poate sub nici o formă accepta teza că regele si guvernul nu-si făcuseră si ei aceste socoteli. SSI avea agenti excelenti, iar documentele de arhivă confirmă aceste afirmatii. Se stia clar care erau intentiile sovieticilor încă din 23 august 1939, data semnării pactului ruso-german. Se pune acum problema cât de repede putea detasa Hitler cel putin 20 de divizii pentru a-i bloca preventiv pe rusi la Prut. Majoritatea specialistilor militari afirmă că ar fi trebuit cel putin trei săptămâni. Nu cred că trupele noastre ar fi putut rezista atâta, dar iară, sunt pure speculatii, deoarece este posibil ca si combativitatea sovieticilor să fi scăzut în momentul apropierii trupelor germane. Ceea ce este cert, este că sovieticii erau hotărâti în acel moment, indiferent de reactia românilor sau germanilor, să se oprească la Prut. Toate documentele de arhivă confirmă acest fapt. Ca atare, dezinformarea din Consiliul de Coroană a fost intentionată, ceea ce confirmă acuzatiile de înaltă trădare. Cât despre ocuparea eventuală de către Wehrmacht a României despre care vorbeste dl. Djuvara, sigur că da, ar fi fost de dorit, pentru că asta ne-ar fi scutit pe noi de multe si enorme sacrificii si pierderi ulterioare. Perfect adevărat! Numai că dl. Djuvara omite să ne mai spună si alte consecinte extrem de importante. Exact aici voiam să ajung, pentru că dânsul a trăit acele momente dramatice pentru toată suflarea românească, deci trebuia să stie ceea ce stia orisice român în acel moment. Dansul stie, dar ca de obicei, nu ne spune. Inutil să mai repet de ce. Este vorba de faptul că o ocupatie germană a României, eventual sub statutul de protectorat german, asa cum se întâmplase si în Belgia si Olanda, ar fi însemnat dacă nu detronarea si alungarea regelui, cel putin reducerea la zero a influentei lui si camarilei în politică si economie, dacă nu cumva ar fi fost pusi să si dea socoteală pentru toate ticălosiile. Asa trebuie interpretat actul infam de abandonare iresponsabilă a Basarabiei si Bucovinei. Restul sunt vorbe goale. Toate asa-zisele memorii ale lui Carol al II-lea, scoase de la neftalină de către domnii Cioroianu & Co, nu sunt decât niste minciuni ordinare, menite să acopere un act infam de înaltă trădare. În imagine, cadavre de români descoperite în sediul NKVD Chisinău, 1941. Nu putem uita, si nici ierta!(va urma)

Ne vom opri cât de curând cu comentarea falsurilor si inexactitătilor, adevărurilor spuse cu jumătate de gură, adesea minciuni grosolane, din cartea dlui Neagu Djuvara, O scurtă istorie a românilor povestită celor tineri. Ar mai fi încă multe de spus. După cum se stie, tot ceea ce a urmat, alianta cu germanii si intrarea României în război se datorează 100% actului de înaltă trădare din august 1940, deciziei regelui Carol al II-lea de a da curs pretentiilor sovietice si de a abandona fără să tragă un glont, Basarabia, străvechi teritoriu românesc. Aici sunt de acord cu dânsul. După cum se stie, în urma unui protest popular organizat de legionari, generalul Ion Antonescu îl determină pe Carol al II-lea să abdice, iar acesta preia puterea împreună cu legionarii. Citez:

A trebuit bineînteles să ne aliem cu germanii, chiar să le îngăduim să aducă trupe în România, chipurile pentru a ne instrui armata — de fapt, mai cu seamă, ca să pregătească de la noi invazia Balcanilor si războiul împotriva rusilor. Iar după foarte putine luni, generalul Antonescu nu s-a mai putut întelege cu legionarii, care s-au comportat inadmisibil, creând o politie politică paralelă; s-au dezlăntuit cu violentă împotriva evreilor si, sub pretextul românizării, au preluat averile lor si le-au împărtit între ei. Au omorât o serie întreagă de fosti ministri (60 de fosti ministri si demnitari ucisi la Jilava, în noiembrie 1940). Cel mai mult a impresionat uciderea marelui istoric Nicolae Iorga (noiembrie 1940), iar din clipa aceea a fost clar că generalul Antonescu a hotărât să se despartă de legionari. La sfârsitul lui ianuarie ’41 are loc un fel de război civil care durează două zile, în care armata, de partea lui Antonescu, îi învinge pe legionari. Aceasta o dată ce Antonescu se asigurase de neutralitatea nemtilor — care, după câteva luni de observare a situatiei interne de la noi, ajunseseră la concluzia că în ajunul declansării unui război în Rusia le era mai de folos disciplina militarului Antonescu decât haosul legionar. Unii legionari fug în Germania, restul sunt ori internati în lagăre, ori închisi, ori fisati pentru a fi, într-un fel sau altul, îndepărtati mai târziu, de pildă prin trimiterea în linia întâi pe front, când vom intra în război, ceea ce se va si întâmpla. Este sfârsitul dominatiei legionare la noi.

Din nou dl. Djuvara nu se poate abtine si recidivează, cum spune dânsul. Câte verbe, tot atâtea minciuni. Nu, dle Djuvara, trupele germane nu au venit chipurile să instruiască armata română, ci chiar pentru asta. Dar nu numai atât, au venit la cererea expresă a generalului Antonescu, în calitate de aliat cu drepturi depline al Germaniei, datorită incursiunilor repetate ale bolsevicilor pe teritoriul românesc, presiunii asupra Gurilor Dunării, provocărilor la granită, violării spatiului aerian, într-un cuvânt actiuni militare ostile fără declaratie de război pe teritoriul românesc. Inutil să mai spun că dânsul face exact ce fac toti istoricii corecti politic de azi, omite cu bună stiintă faptul că Ministrul de Externe legionar, printul Mihail Sturdza, a refuzat să semneze tratatul cu Germania, dat fiindcă generalul nu a cerut nici o garantie germanilor, acesta fiind principala cauză a conflictului cu Antonescu. Chestiunea cu politia paralelă este vrăjeală pură, există stenogramele, acest corp al politiei a fost creat pentru protectia familiei Antonescu. Că ulterior Antonescu a început să vină cu o grămadă de obiectii, căutând nod în papură, cum se zice, asta e altă mâncare de peste. Iar hotărârea lui Hitler de a ataca Uniunea Sovietică, fusese luată cu mult înainte, cu peste un an în urmă, în august 1940, atunci când rusii au cerut si Bucovina, locuită de numerosi germani, teritoriu care nu făcea obiectul protocolului aditional secret al Pactului Ribbentrop-Molotov. Hitler a înteles atunci cu claritate că bolsevicii nu se vor opri la granitele specificate în acel pact, asa că a decis să-i atace el primul, înainte să fie el atacat. De altfel, după război, Molotov însusi avea să recunoască că intentia lui Stalin era ca Uniunea Sovietică să aibă granită cu Italia (sic!), chestiuni extrem de importante, asupra cărora dl. Djuvara se face că plouă. Iar chestiunea cu jaful legionar, despre care am mai vorbit pe alocuri pe acest blog, o voi trata altă dată separat, atunci când voi analiza punct cu punct, leu cu leu, asa-zisul jaf legionar. Iar chestiunea cu asa-zisul război civil de două zile cu legionarii e de tot râsul. A fost o lovitură de stat în toată regula, soldată cu 236 de victime, majoritatea gură-cască ucisi de armată, ca să legitimeze lovitura de stat a generalului Antonescu. Despre cei 60 de asa-zisi ministri si demnitari ucisi la Jilava am mai discutat. Am arătat aici că doar 3-4 erau fosti demnitari, un fost prim-ministru, gen. Argesanu, un fost ministru, Victor Iamandi, fostul prefect al politiei, gen. Gavrilă Marinescu si Mihail Moruzov, directorul serviciilor secrete. Restul erau comisari de politie, ofiteri inferiori, jandarmi, agenti ai sigurantei, un student informator al sigurantei, calaii lui Codreanu, ai Nicadorilor si Decemvirilor – toti aveau numeroase crime sadice la activ, fiind responsabilii principali de uciderea cu cruzime inimaginabila a elitei conducătoare legionare. În orice stat normal, ar fi primit cu prisosintă de câteva ori peeapsa cu moartea. Dacă dl. Djuvara îi socoteste pe acestia demnitari, să fie sănătos! Nu erau decât niste criminali de cea mai joasă spetă. Ancheta citată la sfârsitul vol. I al lucrării Pe marginea prăpastiei, un fel de rechizitoriu al guvernării legionare, este elocventă. Mărturia plutonierului Sârbu, strangulatorul Căpitanului, este cutremurătoare. Ultimul mentionat, prof. Nicolae Iorga, era apăsat de păcate grele contra legionarilor si nu numai, am mai discutat aici si nu mai insist. Sigur că da! Nici o mie de crime nu pot justifica răzbunarea criminală, eu însă reprosez dlui Djuvara faptul că nu a precizat în nici un fel calibrul moral al celor ucisi la Jilava, nici motivatiile legionarilor, lăsând să se înteleagă, nu-i asa, că este vorba doar de furia oarbă a bestiilor legionare. Îi sunt totusi recunoscător că a avut decenta să nu vorbească despre celebrul deja masacru de la Abator, despre care am discutat deja pe larg aici. În imagine, soldati germani în Bucuresti, P-ta Universitătii 1940. Arhiva LIFE.(va urma)
http://mizeriaistoriei.wordpress.com/2013/12/16/minciunelele-dlui-djuvara-35/