Minciunelele dlui Djuvara (23- 33)

Scris de **Admin** Joi Oct 10, 2013 5:44 am

Minciunelele dlui Djuvara (23- 33) Cruce-nicadori-decemviri

Revenind la cele afirmate de către dl. Neagu Djuvara în cartea sa O scurtă istorie a românilor povestită celor tineri, voi relua citatul de la pag. 216. Deci:
Să revenim la soarta legionarilor în timpul dictaturii regale. Aici a făcut regele Carol un lucru absolut inadmisibil pentru un suveran — si chiar pentru orice guvernant —: s-a „dezbărat” de persoana „charismatică” a lui Codreanu prin asasinat. S-a montat (pe când regele era în vizită oficială la Hitler, în noiembrie 1938) o pretinsă evadare din închisoarea unde Codreanu fusese închis după un proces politic, si a fost sugrumat împreună cu toti cei care-i executaseră pe I. G. Duca si pe Stelescu. Suprimarea „Căpitanului” si arestarea principalilor fruntasi ai miscării au dus la dezorganizarea Legiunii si la propulsarea la rangul întâi a unui mediocru complotist, Horia Sima.
N-am înteles de ce cuvântul “charismatică” este pus între ghilimele? Chiar si cei mai înversunati dusmani ai legionarilor recunosc asta. Mă rog, marea majoritate a lor, pentru că mai sunt si exceptii. Bunăoară, dl. Adrian Cioroianu, care într-un penibil articol, intitulat Pe cînd un partid neo-legionar în Parlament?, afirma despre Căpitan că ar fi fost un mediocru vorbitor, gânditor sau scriitor politic, animat de o idee subtire si fixă. Sigur că da! Dl. Cioroianu n-are decât să aibă ce păreri doreste domnia sa, la fel cum poate să si le exprime public în stilul băscălios de maidan în care e scris articolul domniei sale. Opinia publică si istoricii seriosi l-au si sanctionat în consecintă. Fără a mai vorbi de atacul la pretinsul fundamentalism ortodox si asa-zisele pulsiuni anti-occidentale ale românilor. În fine, tot ce pot spune este că se poate lua de mână cu dl. Djuvara. Revenind la cele afirmate de ultimul, să facem observatia că nici măcar nu dă data la care s-a produs abominabila crimă. Totusi parcă era vorba despre istorie, fie ea si scurtă, dar orisice elev stie că istoria e grea pentru că trebuie să memoreze date – că de-aia e istorie. Cel mai important lucru însă este că dânsul nu pomeneste nimic despre motivul “dezbărării” de Căpitan. Nici măcar nu sugerează la modul ambiguu, pentru ca cititorul neavizat să nu mai înteleagă nimic, asa cum ne-a obisnuit deja. Nimic! Absolut nimic! De ce oare? Vă las pe Dvs. să ghiciti de ce, pentru că eu m-am lămurit deja. Păi dacă n-a lămurit-o Dl. Djuvara, să încercăm noi să deslusim putin lucrurile. Să facem precizarea că timp de vreo 45 de ani de zile, pe vremea comunistilor adică, s-a tot sustinut teza falsă a reactiei impulsive a lui Carol al II-lea în urma pretinsei cereri a lui Hitler de a-i aduce pe legionari la guvernare. Acest fals este dezvoltat si în lucrarea dlor Mihai Fătu si Ion Spălătelu – Garda de Fier – organizatie teroristă de tip fascist, la pag. 215-216, citez:
Germania nazistă îsi manifesta îngrijorarea, dat fiindcă hitleristii văzuseră în C.Z. Codreanu pe omul menit a deveni în România acel prim-ministru care se angajase public să asigure aderarea tării la politica Germaniei în numai 48 de ore de la preluarea puterii de către legionari. Acest lucru a fost recunoscut de însusi Adolf Hitler, care, la putină vreme de la evenimentele consemnate, cu ocazia întrevederii avute cu Carol al II-lea, la Berghoff, în ziua de 24 noiembrie 1938, îi cerea acestuia să aducă la putere Garda de Fier, iar C.Z. Codreanu să fie însărcinat cu formarea guvernului. [21]
[21] I. Mocsony Styrcea, Memorii, Arhiva I.S.I.S.P., fond nr.2, dosar nr.192, vol.3, fila 1001
Clar de tot! Să vedem cine este acest domn Ioan Mocsony-Stârcea. Pe scurt, nu o luăm de la plebicist. A fost unul din cei mai bogati oameni din România interbelică datorită unei mosteniri primite de la tatăl său adoptiv, baronul austriac Anton Mocsony de Foen. Tânărul aristocrat urcă apoi în diverse functii pe lângă casa regală, mai ales după ce vinde castelul de la Săvârsin la un pret modic regelui Mihai. În august 1944 îl regăsim în grupul de conspiratori din jurul regelui Mihai. Arestat în 1947, în procesul Maniu-Mihalache, va semna tot, va mărturisi tot, astfel că va primi doar doi ani de închisoare spre deosebire de restul lotului, ca răsplată pentru denuntarea “legăturilor lui Maniu cu americanii”. Nu apucă însă să-si termine pedeapsa, dat fiindcă anchetatorii erau extrem de multumiti de serviciile prestate, asa că va fi utilizat si în procesul “lotului Pătrăscanu”, unde iar va mărturisi tot, inclusiv complotul americani-Tito-Pătrăscanu (sic!). Socotind că stie prea multe despre înscenările juridice comuniste, nu a mai fost eliberat, asa cum i se promisese, fiind detinut până în 1964, dar cu regim privilegiat. Eliberat în 1964, a fost suit în avion si trimis în Elvetia, unde sotia sa reusise să se refugieze în 1946. În penitenciarul M.A.I., a scris, începând din anul 1962, un fel de memorii sub supravegherea organelor de anchetă, aceasta fiind o conditie pentru a iesi din închisoare, după cum afirma el însusi în anul 1990. Au rezultat 1793 de pagini scrise de mână, din care, dactilografiate, au iesit peste 3000, fiecare filă dactilografiată fiind confirmată de autor cu textul: “sunt corecte în raport cu originalul”. Elocvent, nu? Acesta este baronul Mocsony – Stârcea. La asa om, asa memorii! După stiinta mea, aceste memorii n-au fost încă publicate. Manuscrisul original ar trebui să se găsească pe undeva. Poate vor apărea într-o zi, când se va re-scrie complet istoria noastră în spiritul corectitudinii politice (marxismului cultural care deja bate la portile României) Până atunci sunt puse bine la păstru, ca să zic asa. Bun! Acum că au avut sursa, trebuia fabricată o filieră credibilă, la cele spuse – mă rog, scrise de către baronul nostru, asa că istoricii nostri au traficat un document original, la care oricum nu aveam acces în vremea lui Ceausescu, respectiv lucrarea Les archives secrètes de la Wilhelmstrasse, vol. V, Livre 1, Paris, 1953, doc. 226. Falsul a fost descoperit de catre prof. Francisco Veiga, si este denuntat în lucrarea Istoria Gărzii de Fier 1919-1941 – Mistica ultranationalismului, Ed. Humanitas, 1994. Meritul de a fi demontat însă punct cu punct mitul Gărzii de Fier ca o coloană a 5-a germană în România, finantată cu generozitate de către nazisti, îi apartine istoricului german Armin Heinen. Acesta a demonstrat în extrem de documentata lucrare Legiunea Arhanghelului Mihail, Ed. Humanitas, 1999, inexistenta vreunei legături cât de cât concrete între Garda de Fier si Germania nazistă. Chiar si astăzi, la 27 de ani de la aparitie, această carte rămâne cea mai completă si mai documentată lucrare privind miscarea legionară. În plus, dl. Armin Heinen, fiind un intelectual de stânga, nu poate fi acuzat de părtinire, dat fiindcă priveste miscarea legionară ca pe o miscare teroristă cu un oarece specific românesc.
Este uluitor cum se poate falsifica istoria! Îmi amintesc si acum cum în paginile Magazinului Istoric era descrisă cu lux de amănunte convorbirea dintre Hitler si Carol al II-lea în care Hitler furios, vânăt de furie, îi cerea regelui să-l scoată imediat din închisoare pe “prietenul Germaniei” si să-l pună sef de guvern, la care Carol al II-lea, ca orice bun român, care nu se lasă el cu una, cu două, la fel de furios, pune mâna pe telefon si comandă suprimarea Căpitanului.
Si mai uluitor este faptul că aceste falsuri grosolane se perpetuează si după răsturnarea de situatie să-i zicem, din decembrie ’89. Iată ce scrie în Enciclopedia României (chipurile o enciclopedie online 100% românească – sic!), citez:
Hitler însusi ceruse aducerea legionarilor la putere [115], ceea ce ar fi însemnat pentru Carol sfârsitul regimului instaurat doar cu câteva luni înainte…
fiind citat acelasi document Les archives secrètes de la Wilhelmstrasse. Acest fals grosolan este multiplicat prin manualele de istorie, articole de presă si emisiuni TV, prin tot felul de mizerii gen referat.ro, astfel că se însurubează zdravăn în mentalul colectiv. Iar la această măreată lucrare contribuie cu prisosintă si dl. Djuvara, asa cum am văzut deja. La fel scrie pe net un anume Mr. Ion T. Ciobanu, cadru didactic la Academia Militară se pare, citez:
În termenul ultimativi Hitler i-a cerut „retragerea Romaniei din Societatea Natiunilor; denuntarea tuturor tratatelor oficiale si secrete, precum si a conventiilor militare, economico-comerciale, contrare spiritului si literei tratatului de alianta totala germano-roman, care ar fi urmat sa devina baza politicii interne si externe a Romaniei; aducerea Garzii de Fier la putere“.
Halal cadru didactic! Au răcanii de unde să se adăpeze la izvoarele istoriei. Dar omul nu a scris cu mânuta lui. A luat cu copy-paste. Aceeasi frază cretină o regăsim într-un articol intitulat Politica machiavelică a lui Carol al II-lea, articol apărut în Universul Românesc, semnat de venerabilul Cicerone Ioanitoiu. Orice comentariu e de prisos. Fără a mai vorbi de teoria fantasmagorică cu Armand Călinescu, agent al Intelligence Service, suprimat de legionari la sugestia lui Canaris si Moruzov, cu acordul lui Carol al II-lea, chestiune pe care o regăsim tot în Enciclopedia României. Această idee absurdă a fost emisă se pare, de un anume profesor universitar doctor Vergati(sau Vergatti), mărturisesc că n-am auzit de dânsul până acum (într-un final am aflat că a fost cadru didactic la Universitatea Valahia din Târgoviste), împreună cu un anume dr. Serban Milcoveanu. Acest domn Milcoveanu, fost sef al studentilor legionari, a emis de-a lungul timpului atâtea teorii fantasmagorice, că m-am plictisit deja să le demontez. Asa că m-am lămurit cum devine treaba. (va urma)

Scris de MĂ DOARE IN PULA Joi Oct 10, 2013 5:35 pm

basinosul asta batrin ce pe ma- sa vrea ?

Scris de VANATOR_de_VAMPIRI Mar Oct 15, 2013 4:10 pm

Continuăm si azi să discutăm pe marginea motivelor reale ale asasinatului colectiv din noaptea de Sf. Andrei 1938, asasinat comandat de către Carol al II-lea, plănuit de către Armand Călinescu, ministru de interne la acea dată, si de către gen. Gabriel Marinescu, Prefect al Politiei Capitalei, motive despre care dl. Neagu Djuvara nu pomeneste absolut nimic în cartea domniei sale, O scurtă istorie a românilor povestită celor tineri. Am văzut în postul precedent cum în timpul comunistilor s-a sustinut teza falsă a reactiei impulsive a lui Carol al II-lea în urma pretinsei cereri a lui Hitler de a-i aduce pe legionari la guvernare. Dacă pentru acea epocă putem spune că ar exista o oarece justificare datorită cenzurii, persistenta actuală a acestei teze false, nu mai are absolut nici o justificare, cu atât mai mult cu cât accesul la arhive este liber, iar această mistificare a fost demontată cu aproape trei decenii în urmă. Dar nu numai românii persistă în a sustine acest fals, unul din multele puse în seama miscării legionare, dar si istoricii evrei persistă în a sustine această teză falsă, legată de cea a finantării miscării legionare de către nazisti. Motivele sunt cred eu, extrem de clare. Bunăoară, dl. Jean Ancel, un istoric care si-a dedicat întreaga viată studiului istoriei moderne a României în conexiune cu comunitatea evreiască, afirmă în lucrarea Contributii la istoria României, vol.1, pag 106, Ed. Hasefer, 2001, citez:

Potrivit mărturiei unei persoane din anturajul regelui, acesta ar fi dispus lichidarea lui Codreanu după ce a respins presiunile lui Hitler, în întâlnirea lor din noiembrie 1939 (sic! aici dl. Ancel încurcă datele, era vorba de 1938, nu 1939 – Rusinică!) de a forma un guvern în frunte cu “Căpitanul”, de a schimba politica externă a României si de a anula conventiile si tratatele cu puterile occidentale.[32]

[32] Musat si Ardeleanu, România, partea a 2-a, pag.873-874

Sigur că da! Păi atunci la ce să mai studiem documentele istorice, că doar avem istoria lui Roller, una si bună. Si mai avem una scurtă, povestită celor tineri, stiti Dvs despre ce istorie vorbesc. Dar nici cu românii nu mi-e rusine. Iată, un anume domn, pe numele lui, Stelian Tănase, scriitor, eseist, istoric, politolog, publicist, scenarist, regizor si analist politic, boss la concernul de presă al dlui SOV, afirma pe situl propriu, stelian-tanase.ro, într-un foileton de istorie să-i zicem, intitulat POVESTEA DINASTIEI, citez:

În România, comunistii practic nu există. Dar la extrema dreaptă, lucrurile iau o întorsatura tot mai amenintătoare. Sustinuti de Berlin legionarii cîstigă teren. (Bucuresti Strict Secret, 25 august 2011) pentru ca a doua zi să recidiveze, citez: a treia fortă politică era Garda de fier, stipendiată de Germania si Italia (Bucuresti Strict Secret, 26 august 2011) si peste încă cinci zile să afirme, citez: Presiunea la care era supus Carol nu era numai externă dar si interna. Legionarii, după succesul electoral din decembrie 1937, care îi făcuse a treia fortă politică, deveneau din ce în ce mai agresivi. Ascensiunea lui Hitler, ca si sprijinul direct al Berlinului erau decisive în acest joc pe muchie de cutit.

Sigur, treaba dânsului dacă-si închipuie că scrie istorie prin astfel de elucubratii ieftine de maidan, chestii care se discută între pensionari la coadă sau la o partidă de table. Problema e că dânsul este si profesor (sic!) la Facultatea de Stiinte Politice a Universitătii din Bucuresti. Cum presupun că dânsul nu poate sustine simultan două puncte de vedere diametral opuse, pot pune în discutie nocivitatea ideilor false pe care le predă studentilor. S-ar putea spune, stai D-le! este punctul omului de vedere. Ei bine, nu este chiar asa, pentru că afirmatiile mele se sprijină pe documente, în timp ce asertiunile dânsului se sprijină pe falsuri. Nu este vorba de interpretare a evenimentelor istorice, ci strict despre documente. Cum dl. Stelian Tănase a pierdut destul timp prin arhive, dat fiindcă a scos deja 14 cărti, majoritatea bazate pe documente de arhivă, o eroare este exclusă. Sau poate dânsul se simte exonerat de răspundere, dat fiindcă e cool & trendy să ataci miscarea legionară. Că nu se supără nimeni dacă legionarii vor fi acuzati de toate relele din lume, inclusiv încălzirea globală si disparitia dinozaurilor. Lăsând la o parte toate aceste consideratii, ce tin mai degrabă de probitatea profesională a domniei sale, faptul că dânsul este omni-prezent în emisiuni de televiziune, face tot felul de filmulete de montaj cu secvente de arhivă, tine cursuri la universitate, tine conferinte, etc…, toate acestea contribuie la o difuzare masivă a acestor asertiuni false despre istoria noastră modernă. Dacă ar fi despre istoria statului Vuanatu ne-ar durea fix în pix. Sigur, acum se pune problema ce interese deserveste dl. Stelian Tănase. Nu stiu si nici nu mă interesează acest aspect. Cert este că se poate lua de mână cu dl. Djuvara, ca si dl. Cioroianu de altfel.

Si totusi, iată că încet-încet, istoricii seriosi încep să spună lucrurilor pe nume, fără să tină seama de comandamentele terorismului cultural si a celor venite via Tel-Aviv sau Washington. Dl. acad. Ioan Scurtu, într-un articol intitulat Reorientarea politicii externe a României după pierderile teritoriale din 1940 începe prin a demonta această grosolană mistificare istorică, citez:

Semnificativ este momentul 16 noiembrie 1936, când fruntasul liberal Gheorghe Brătianu a avut o discutie cu Adolf Hitler la Berlin. Cu acel prilej, Führer-ul a afirmat că, dacă România „ar avea cu Germania relaţii economice bune”, atunci interesul Reich-ului „ar dori să vadă în acest colt al Europei o Românie independentă si puternică”. La întrebarea lui Gh. Brătianu: dacă, dezvoltând relatii economice cu Germania, aceasta ar sprijini România „împotriva revendicărilor revizioniste unguresti”, Hitler a răspuns: „As merge în cazul acesta foarte departe si as spune-o în mod public si oficial, la Roma si la Budapesta, si mai cu seamă la Budapesta”. La discutie a participat si un secretar de stat, căruia Hitler i-a cerut „să noteze cuvintele sale pentru încheierea unui eventual protocol care să rămână în Cancelaria Reich-ului”. Totodată, el l-a rugat pe Brătianu „să comunice regelui Carol al II-lea că nu are nici cea mai mică intentie să sustină Ungaria în actiunea ei revizionistă. Tot ce vă cerem este să nu adoptaţi o atitudine si o politică ostilă Germaniei”.

Trebuie mentionat că dl. Gheorghe Brătianu s-a deplasat la Berlin în urma insistentelor printului Mihail Sturdza, care descoperise masinatiile lui Titulescu pentru respingerea oricăror oferte din partea Berlinului. Pentru că aceeasi ofertă fusese făcută oficial mai înainte de către Hermann Göring, dar oamenii de încredere ai lui Titulescu ocultaseră această ofertă. Printul Mihail Sturza, diplomat de carieră cu experientă, comandant al Bunei Vestiri, cel mai înalt grad după Căpitan, denuntă toate aceste masinatii ale lui Titulescu, fapte de înaltă trădare 100% de fapt, în cartea România si sfârsitul Europei, Amintiri din tara pierdută, România anilor 1917-1947, o formidabilă mărturie istorică asupra acelei epoci, ca un om care a fost în miezul evenimentelor, care i-a cunoscut personal pe Mussolini, Ciano, Göring, Ribbentrop, etc…, carte apărută în 1968. Am discutat pe larg aceste aspecte în seria dedicată marelui Titulescu. Evident că majoritatea istoricilor se feresc ca dracul de tămâie să facă referintă la această lucrare, din motivele bine-cunoscute. In imagine, Carol al II-lea si Hitler. Intâlnire zadarnică, în acel moment, soarta României fusese deja hotarâtă pentru cel putin un secol.(va urma)
http://mizeriaistoriei.wordpress.com/2013/10/15/minciunelele-dlui-djuvara-24/

Scris de DORIANA-YOKO Mar Oct 22, 2013 6:20 pm

Am văzut în episodul precedent cum în data de 16 noiembrie 1936, dl. Gheorghe Brătianu s-a deplasat la Berlin, unde a avut o convorbire cu Hitler, care l-a asigurat de sprijinul total al Reich-ului cu privire la revizionismul unguresc, cu conditia ca România să nu adopte o atitudine ostilă fată de Germania. Adaug că Hitler a cerut ca aceste afirmatii ale sale să fie consemnate oficial, iar documentul există în arhivele germane. Mai adaug si eu că Hermann Göring ne-a propus o înarmare completă cu armament de ultimă oră, adăugând si asigurări oficiale privind granita de est a României. Mai adaug că asa-zisele garantii franceze si engleze, nu priveau decât independenta României, nu si integritatea sa teritorială, adică mai pe înteles, asigurau adăpost unui guvern în exil în cazul în care România ar fi fost stearsă de pe fata Europei, exact asa cum au procedat cu Polonia în 1939. Este bine de retinut, vom reveni asupra acestui aspect tinut sub pres de către marii calpuzani ai istoriei.

Si hai să vedem acum ce spune despre acest episod Enciclopedia României online, citez:

Folosind deplasările în scop stiintific în Germania si în scop politic, al fost primit de Adolf Hitler la 16 noiembrie 1936, căruia a încercat să îi explice pericolul revizionismului maghiar, încurajat de Mussolini, dar nu a obtinut nici un rezultat. (Enciclopedia României online)

Asa care vasăzică. Enciclopedia României online consideră că o convorbire cu Hitler, însotită de asigurări ferme privind garantarea integrală a frontierelor, consemnate oficial de către un secretar de stat al celui de-al treilea Reich, înseamnă nici un rezultat. Nu stiu cine este autorul acestei mizerabile asertiuni, dar scopul este cred eu, destul de clar. Am spus-o si altă dată si o repet, istoria noastă recentă este permanent re-scrisă în conformitate cu scopurile sioniste, maghiare si anti-românesti. Tinta predilectă sunt toate textele, articolele, etc… care pot avea impact semnificativ asupra populatiei, articole de presă, wikipedia, Enciclopedia României. Iar contributorii sunt în special cozi de topor autohtone, mizerabili trădători de tară, mai mult sau mai putin inconstienti, indivizi cu pretentii intelectuale, în realitate neridicându-se peste nivelul unei pastramagioaice cu SNSPA.

Citim mai departe în articolul dlui acad. Ioan Scurtu, citez:

Întors în ţară, Gh. Brătianu a informat factorii politici – rege, premier, sefii partidelor parlamentare – asupra discutiei avute cu Hitler. După consultări cu guvernele de la Paris si Londra, ministrul de externe Victor Antonescu a declarat public că România rămâne credincioasă aliantelor ei, ceea ce însemna respingerea ofertei cancelarului german. Nu stim dacă această ofertă era reală sau doar un balon de încercare, dar este cert că respingerea ei a avut un impact extrem de negativ la Berlin. Hitler a considerat că cei care i-au adus acest afront trebuiau pedepsiti, iar consecintele aveau să fie extrem de grave pentru soarta României.

Deci lucrurile încep să devină clare. Ca si responsabilitătile. Prăbusirea granitelor României Mari nu a fost o fatalitate, o urmare firească a situatiei internationale la un moment dat, ci consecinta logică a lamentabilei politici externe românesti. Se stiu si responsabilii, Carol al II-lea în calitate de comanditar, si Nicolae Titulescu, în calitate de executant, cel putin până în 1936, politică continuată identic de succesorii săi la cârma ministerului de externe, dintre care cei mai proeminenti au fost Victor Antonescu, Petrescu-Comnen si Grigore Gafencu, tustrei copii de suflet, strigoi ai lui Titulescu. Cum spuneam si altă dată, în politică nu mijloacele contează, ci rezultatele. Iar rezultatul se vede clar, atunci când comparăm harta României din 1919 cu cea din 1941. Si atunci, oare nu avea dreptate Căpitanul? Ba bine că nu! Si hai să vedem ce mai spune dl. acad. Ioan Scurtu în continuare, citez:

În ziua de 24 noiembrie,(1938) Carol al II-lea a avut o discutie cu Hitler, propunându-i extinderea relatiilor economice româno-germane. De această dată, Führerul s-a arătat rezervat. La stăruinta regelui de a cunoaste “pozitia Germaniei fată de aspiratiile revizioniste ale Ungariei fată de România”, Hitler a răspuns că „un conflict româno-ungar nu priveste direct Germania si în consecintă, ea nu are de ce să ia pozitie în acest caz”. Cu alte cuvinte, Germania nu mai era dispusă să dea României garantii privind mentinerea granitelor sale. Ca o consolare, la 13 aprilie 1939, guvernele de la Paris si Londra au dat asigurări României si Greciei că în cazul unei actiuni care „ar ameninta clar” independenta lor, iar guvernele respective ar decide să reziste, Franta si Marea Britanie se socoteau angajate să le dea „întreaga asistentă”. Aceste declaratii nu au fost urmate de un acord tehnic, de ordin militar, astfel că nu aveau nici o eficientă practică. În schimb au iritat Germania, care se simtea vizată si ca urmare si-a sporit ostilitatea fată de România si Grecia.

Din nou extrem de clar. Nu si pentru Enciclopedia României online, care afirmă, citez:

În toamna anului 1938, Carol al II-lea a făcut mai multe vizite la Londra si Paris, iar pe 24 noiembrie a avut întrevedere si cu Adolf Hitler. Acesta a încercat să îl intimideze pe regele României, adresându-i-se în termeni ultimativi. Fuhrerul cerea ca tara noastră să se retragă din Societatea Naţiunilor, să încheie un tratat de aliantă cu Germania si să-si reorienteze politica externă spre puterile Axei, iar Garda de Fier să fie adusă la putere. Carol nu a acceptat aceste cerinte.

Deci din nou aceleasi mizerabile fabulatii pornite de la dl. Mocsony-Stârcea. Nu stiu cine a scris aceste aberatii, Enciclopedia României online având un număr de cca. 20 colaboratori, majoritatea covârsitoare fiind jalnici indivizi obscuri si mediocri, răspânditi prin toată tara, dar nivelul lor intelectual cred că poate fi ilustrat foarte bine de unul din cei mai activi dintre ei, un anume Mihai (atât si nimic mai mult) care afirma pe blog-ul cioclopedicei, citez:

Până când acest fapt va fi acceptat de toată lumea, eu declar încă de pe acum că pentru mine Adrian Păunescu este poetul naţional al României.

Rog cititorul să mă scuze, am dat acest citat nu pentru a sublinia nivelul intelectual al autorului, care nici măcar nu mă interesează, atâta vreme cât pune pe Eminescu pe picior de egalitate cu un obscur versificator de profesie, ci pentru a sublinia un mod, un mecanism de gândire. Nu contează ce păreri avem noi ăstia ce citim elucubratiile sale mizerabile ce poluează mediul virtual, părerea lui este cea care contează, o declară sus si tare, evident, până când acest fapt va fi acceptat de toată lumea. Metode tipic teroriste, marxism cultural 100%. Nu degeaba individul nu-si dă pe nicăieri numele complet. De remarcat si tonul amenintător al specimenului. Din aceeasi categorie cu anonimii care împroască cu noroi zi de zi, istoria, cultura si civilizatia românilor, pe forumurile de discutii si în zona de comentarii a presei online.

Închei, spunând că initiativa dlui acad. Ioan Scurtu este mai mult decât lăudabilă, Academia Română este cea mai în măsură să pună ordine în toată această mizerie, pentru care francezii au o expresie extrem de plastică – ce bordel, afirmând clar si răspicat adevărul istoric asupra acestor evenimente controversate din istoria noastră recentă, pentru a nu-l lăsa la îndemâna unor propagandisti de calibrul unora precum domnii Stelian Tănase, Adrian Cioroianu & Co, indiferent dacă acesta deranjează anumite cercuri de la Budapesta, Tel-Aviv sau Washington. În fond, este un război ca oricare altul, mai putin violent, dar nu mai putin crâncen. Dl. Ioan Scurtu este doar o voce, ca si eu de altfel, din păcate, acoperită de corul teroristilor culturali. În imagine, Gheorghe Brătianu: în tinerete (stânga) si în închisoarea Sighet (dreapta). Comunistii nu-i vor ierta niciodată convorbirea avută cu Adolf Hitler.(va urma)

http://mizeriaistoriei.wordpress.com/2013/10/22/minciunelele-dlui-djuvara-25/

Scris de DOLFI , caporalul FUHRER Dum Oct 27, 2013 9:36 am

Dacă în ultimele două postări am conturat contextul în care atitudinea Germaniei fată de România a luat o turnură din ce în ce mai amenintătoare, în urma unei politici externe lamentabile, politică iresponsabilă dusă de către Nicolae Titulescu si de cei ce i-au urmat la cârma ministerului de externe, orientarea politicii externe fiind comandată direct de către Carol al II-lea, azi vom reveni la cartea dlui Neagu Djuvara, O scurtă istorie a românilor povestită celor tineri, să ne amintim că acesta afirmase despre Carol al II-lea la pag. 212, citez: omul era inteligent si cult, iar optiunile lui de politică externă s-au dovedit mai târziu corecte. Am constatat însă că între această afirmatie si faptele confirmate de documentele istorice există o uriasă discrepantă. Carol al II-lea a continuat aceeasi politică orientată spre Franta si Marea Britanie până în ultima clipă a domniei sale, în ciuda tuturor ofertelor generoase ale Germaniei, oferte făcute începând încă de la numirea în functia de cancelar a lui Adolf Hitler, re-înnoite cu fiecare ocazie si confirmate oficial de protocolul încheiat cu ocazia întrevederii cu dl. Gheorghe Brătianu, întrevedere pe care comunistii nu i-o vor ierta niciodată acestuia. Vom mai discuta despre toate acestea mai târziu, când vom veni si cu alte documente ce vor confirma politica iresponsabilă a monarhului României. S-ar putea spune, stai Dle! dl. Djuvara se referea poate la sfârsitul războiului si victoria aliatilor. Păi chiar si în acest caz, jalea este maximă! Cele două mari puteri “garante” n-au miscat nici un deget, nici atunci, nici mai apoi, lăsându-ne la cheremul Uniunii Sovietice, si asta până în ziua de azi. Suntem ultimii, noi si eterna Bulgarie cu care ne comparăm întotdeauna, pentru care urmează să se ridice restrictiile privind dreptul la muncă în Anglia, în timp ce Regatul Unit se umple an de an cu zeci si sute de mii de imigranti din tările lumii a III-a, majoritate candidati la ajutoare sociale, ca si compatriotii nostri oachesi proveniti si ei tot de pe acolo. Noi însă vom reveni la motivele asasinatului din noaptea de 29/30 noiembrie 1938, motive despre care dl. Djuvara nu spune un cuvânt. Atunci să vedem ce spune dânsul despre contextul international de atunci, pentru că acest asasinat este mentionat asa, ca un fapt divers, complet scos din context. Deci, despre contextul international, pentru că aici trebuie căutate motivele reale ale deciziei regelui de a se “dezbăra” de Căpitan, citez:

O dată cu instaurarea dictaturii regale, ne apropiam de izbucnirea celui de-al doilea război mondial, pe care omenirea îl vedea apropiindu-se din an în an de la venirea lui Hitler la putere, în 1933. În 1936 reocupase Renania, provincie germană de granită, pe care tratatul de la Versailles o decretase „demilitarizată”; în martie 1938 ocupase Austria (Anschluss), considerând-o germană; la 29 septembrie în acelaşi an, după o încordată criză politică între Axa Berlin-Roma pe de o parte si francezi si britanici pe de alta, acestia din urmă acceptaseră, prin acordul de la Munchen, dezmembrarea Cehoslovaciei, considerându-se încă nepregătiti pentru o confruntare militară (Germania anexează cam o treime din teritoriul Cehiei, zis al Muntilor Sudeti, cu densă populatie germană, Ungaria primeste sudul Slovaciei, iar Polonia regiunea Teschen); la 15 martie 1939, Hitler invadase si restul Cehoslovaciei. Cehia devenea protectorat german, iar Slovacia, amputată de partea ei de sud si de Rutenia subcarpatică, cedate Ungariei, devenea (teoretic) independentă. Nici de data asta anglo-francezii nu reactionează.

Nu voi comenta prea mult asupra celor afirmate de către dl. Djuvara, dânsul reflectă pozitia oficială actuală, ca să zic asa. Am spus-o si altă dată, o repet si acum, în câtiva ani, când ultimii supravietuitori ai războiului vor trece în lumea dreptilor, în momentul în care Germania va fi nu numai cea mai mare putere economică din Europa, pentru că este deja, ci în momentul în care se va situa la mare distantă de restul marilor puteri SH care sunt astăzi Franta si Marea Britanie, ea îsi va rescrie si istoria recentă, astfel că vom avea o imagine mult mai nuantată în ceea ce priveste vinovătiile privind declansarea celui de-al doilea război mondial. Momentan, încă mai are un oarece complex de vinovătie, din motivele stiute, potcovită de lobby-ul evreiesc, privind cele întâmplate atunci. În ceea ce mă priveste, părerea mea este clară, si nimeni nu mă poate împiedica să o afirm sus si tare, indiferent ce spun teroristii net-ului. Ca atare, sunt nevoit să-l contrazic pe dl. Djuvara, desi asta nu face obiectul discutiei noastre. În primul rând, Austria nu a fost considerată germană de către Hitler, chiar era si este germană. Apoi, populatia Austriei, cu o majoritate zdrobitoare, s-a declarat de acord cu acest act, în urma unui plebiscit organizat în 10 aprilie1938, în urma căruia populatia Austriei a votat în proportie de 99,7% unirea cu Germania. Teoria “oficială” cu ocuparea si anexarea Austriei de către cel de-al III-lea Reich este contrazisă categoric de imaginile si filmele din epocă, în care se vede clar cu ce sentimente au întâmpinat austriecii pe asa-zisii invadatori nazisti. Iar această minciună infamă încă mai este promovată pe canalele media anglo-americane. Din fericire, imaginile vorbesc de la sine, stiti cum se spune că o imagine spune mai mult decât o mie de cuvinte. Trebuie spus că puterile europene învingătoare în primul război, Anglia si Franta, nu vedeau cu ochi buni ascensiunea economică si militară a Germaniei, iar alipirea în urma unui plebiscit a Austriei la Germania a fost privită ca o anexare si o ocupatie, Austria fiind tratată după război ca tară eliberată “de sub jugul fascist” – nu? parcă asa se zicea? – în ciuda rezultatelor plebiscitului. Iar regiunea sudetă (Sudetenland) a fost din totdeauna germană, nu numai cu densă populatie germană, cum spune dl. Djuvara. Această regiune a fost atribuită după primul război mondial statului artificial creat de puterile învingătoare, Cehoslovacia, pentru a slăbi Germania, stat desfiintat de Hitler, re-înfiintat de aliati după al doilea război mondial, dar care nu a rezistat decât până în 1992. După capitularea Germaniei, aliatii au hotărât ca cele trei milioane de germani să părăsească definitiv regiunea sudetă, chestiune care azi se numeste crimă contra umanitătii. Toate proprietătile germane au fost confiscate de statul cehoslovac. Bandele de puscăriasi convertiti în “patrioti comunisti cehi” au comis adevărate masacre printre cei ce se refugiau, cel mai cunoscut fiind Brünner Todesmarsch – Marsul Mortii de la Brno. Sunt certe 24 de mii de cazuri de asasinat, ca si cifra de 62 de mii de dispăruti, un adevărat genocid, cu binecuvântarea aliatilor, crema-cremelor democratiei. Nu trebuie uitat! Dar nici iertat! Chiar dacă presedintele ceh Vaclav Havel si-a cerut scuze în 1993 pentru crimele de atunci, Germania sigur n-a uitat, si sper că nici nu a iertat nimic. Am văzut de curând un documentar NG despre cum a evoluat regiunea sudetă după expulzarea germanilor. S-a ales praful si pulberea dintr-o regiune altă dată cu economie înfloritoare. Pe locul unde altă dată erau ferme bogate, azi cresc doar bălării. Ca si la noi de altfel, în toate satele altă dată săsesti, azi pline de tigani. Să facem acum observatia că în 1938 Cehoslovacia era totusi un stat relativ dezvoltat, cu o puternică industrie militară, localizată cu precădere la Brno, azi în Republica Cehă. De asemenea, era principalul furnizor de armament greu al României. Am văzut că după convorbirea din 24 noiembrie 1938 dintre Carol al II-lea si Hitler, acesta din urmă a evitat în mod diplomatic să mai acorde vreo garantie României vis-à-vis de pretentiile revizioniste ale vecinilor săi, URSS, Ungaria, Bulgaria si Serbia, datorită evident, politicii duplicitare a monarhului. Anterior, Carol al II-lea făcuse vizite la Londra si Paris, unde oficialii l-au întâmpinat cu ridicări din umeri a neputintă, pentru că atât Anglia cât si Franta aveau propriile probleme cu înarmarea, asa că i-au dat de înteles că nu vor si nici nu au cum să se implice în sud-estul Europei. Un alt aspect, care nu se poate să nu fi fost remarcat de către suveran în convorbirea avută cu Hitler, este că acesta nici nu a adus vorba despre Garda de Fier, darămite despre Căpitan, condamnat si întemnitat în urma înscenării orchestrate de Armand Călinescu. Stenograma convorbirii avute cu Hitler confirmă acest fapt, iar penibilele elucubratii din Enciclopedia României & Co. sunt doar niste falsuri grosolane. De fapt, asa cum a fost tot timpul, Hitler era un pragmatic, nu avea de ce să se complice atâta vreme cât putea trata direct cu Carol al II-lea, care era deja încoltit din toate părtile. Să mai facem mentiunea că pe 29-30 septembrie 1938, cu nici două luni în urmă, liderii Germaniei, Italiei, Angliei si Frantei hotărâseră alipirea regiunii sudete, ai cărei locuitori erau în majoritate zdrobitoare de etnie germană, la Germania nazistă, fără a consulta Cehoslovacia, pe principiul noi v-am dat-o, noi v-am luat-o. Cehoslovacilor nici măcar nu li s-a permis să participe la negocieri, pe bună dreptate, zic eu – pentru că regiunea sudetă a fost din totdeauna teritoriu german, ea fiind atribuită abuziv statului artificial format, Cehoslovacia, în urma înfrângerii Germaniei din primul război mondial. Existenta acestui stat artificial avea să fie scurtă, datorită tensiunilor dintre cehi si slovaci, ca si celor dintre cehi si germani. Mai ales în regiunea sudetă, locuită de o populatie compactă germană, compusă în majoritate din fermieri înstăriti, cu o industrie dezvoltată, tensiunile cu guvernantii de la Praga erau uriase. Germanii din Sudetenland erau condusi de un lider charismatic, Konrad Henlein, care după alipirea la Germania a intrat în SS, devenind Reichsstatthalter. În ceea ce priveste echilibrul de forte de atunci, ca si faptul că s-a decis fără ca autoritătile cehoslovace să fie întrebate, se uită un aspect destul de important ce ar fi putut să influenteze în mod decisiv războiul ce avea să vină. Acest aspect este iară tinut sub pres de către marii calpuzani ai istoriei. Si anume faptul că Cehoslovacia dispunea de 34 de divizii, tot atâtea pe cât dispuneau si germanii, apoi faptul că cehii produceau în masă armament greu de foarte bună calitate. Apoi că superioritatea tehnică si tactică germană putea fi contra-balansată de faptul că cehii s-ar fi găsit în defensivă, având si avantajul terenului. Toate acestea ar fi presupus implicit un război greu si de durată, în cazul în care cehoslovacii s-ar fi decis să reziste. Nu am cunostintă însă despre motivarea trupelor cehoslovace, atâta vreme cât tensiunile dintre cehi si slovaci erau extrem de mari. Este posibil ca Anglia si Franta să fi luat în considerare acest fapt în momentul în care au decis soarta regiunii sudete. Un lucru este însă cert, si sunt convins că acest fapt era mai mult decât clar pentru Carol al II-lea. Dacă Anglia si Franta nu au miscat un deget în privinta Cehoslovaciei, înarmată până în dinti si cu o armată comparabilă cel putin numeric cu cea a Germaniei, cu atât mai putin nu vor misca un deget în cazul României. De altfel, îi si dăduseră de înteles acest lucru, asa cum am văzut deja. Ca atare, a înteles perfect că, pentru cel putin câtiva ani, Germania va fi puterea hegemonică în Europa. Desi convorbirea cu Hitler decursese pe un ton extrem de amabil, de data aceasta Hitler, cunoscând foarte bine politica externă română, si având în vedere afronturile anterioare ale României, nu a ezitat să ridice în fata suveranului problema revizionismului maghiar si bulgar. Pentru Carol era extrem de clar că asa-zisii nostri aliati, Anglia si Franta, nu vor misca un deget în cazul în care Ungaria si Bulgaria, sprijinite de Germania si Italia, vor ridica problema Ardealului si Cadrilaterului. Iar puterea Germaniei, în fata căreia nici Anglia, nici Franta nu miscau în front, îi dădea fiori pe sira spinării. În conditiile în care Germania avea mână liberă în Europa de sud-est, Codreanu putea foarte bine să devină un Henlein român, si stia prea bine că nazistii, pragmatici ca întotdeauna, nu vor ezita să încerce să-l utilizeze. Asta este motivul real pentru care a decis suprimarea Căpitanului, a Nicadorilor si a Decemvirilor. Stia foarte clar că dacă Germania ar înclina balanta spre Codreanu, în cazul în care acesta ar oferi mai mult, va trebui să dea socoteală pentru toate abuzurile, crimele si ticălosiile comise în cei nouă ani de domnie. Prin abominabila crimă din noaptea de Sf. Andrei 1938, a reusit doar să amâne cu nici doi ani acest scenariu implacabil. Cum spuneam într-un post anterior, singurul regret este că nu a fost pus să dea socoteală pentru tot ce a făcut. Soarta României era deja pecetluită. Si nu pentru câteva luni sau câtiva ani, ci pentru cel putin jumătate de secol, si asa a rămas până în ziua de azi, multumită lui Carol al II-lea,Titulescu & Co.(va urma)

http://mizeriaistoriei.wordpress.com/2013/10/27/minciunelele-dlui-djuvara-26/

Scris de DOLFI , caporalul FUHRER Dum Oct 27, 2013 9:38 am

Scris de **Admin** Joi Oct 31, 2013 7:09 pm

Minciunelele dlui Djuvara (23- 33) 1940-cedarea-basarabiei

Azi vom lua putin pe sărite omisiunile dlui Neagu Djuvara din cartea sa O scurtă istorie a românilor povestită celor tineri, pentru că as vrea să aprofundăm putin contextul, dar mai ales cauzele situatiei dramatice în care s-a găsit România în vara lui 1940, chestiuni despre care dânsul nu suflă un cuvânt. Voi începe ca de obicei cu citatul de rigoare. Deci:

Germania poate duce (sic?) un război-fulger în Polonia care, după o rezistentă eroică, atacată si de la răsărit de sovietici, e împărtită la 28 septembrie între cei doi agresori. Germania apare deodată ca o putere de neînvins. Ce ar fi trebuit să facem noi, românii, în această configuratie politică? Primiserăm si noi garantii din partea Frantei si a Marii Britanii, dar ce valoare mai aveau?

Tare de tot! Te apucă râsul, dacă nu ar fi de plâns. Nu stimabile! În acel moment, nu mai aveam nimic de făcut. Poate cel mult să luăm garantiile si să ne stergem undeva cu ele. Răul fusese deja făcut. Mai departe, citez:

La 10 mai 1940 porneste atacul Germaniei împotriva franco-britanicilor, ocolind fortificatiile franceze (Linia Maginot) prin violarea neutralitătii olandeze si traversarea Belgiei de la nord spre sud. Oarecum neprevăzut, Franta se prăbuseste în câteva săptămâni. [...în continuare dânsul vorbeste despre ultimatumul sovietic privind Basarabia si Bucovina, vom relua mai târziu subiectul.] după ce am cedat Basarabia si nordul Bucovinei rusilor, a trebuit să cedăm si nordul Transilvaniei. Au bătut cu pumnul în masă nemtii, iar noi am cedat jumătate din Transilvania ungurilor (Diktatul de la Viena) si Cadrilaterul bulgarilor, prin urmare am pierdut în câteva luni o treime din tară fără să tragem un foc de armă!

Am văzut deja cum dl. Djuvara omite în mod sistematic să mentioneze cauzele ce au dus la această situatie. Despre cât de corecte au fost optiunile de politică externă ale lui Carol al II-lea ne-am lămurit. Cât despre acele asa-zise garantii, dânsul nu suflă o vorbă. Vom discuta imediat si despre ele. Să facem mentiunea că de când lumea si pământul, o tară nu se apără cu tratate, cu petice de hârtie, ci cu o armată înarmată până în dinti si cu aliati puternici. În ceea ce priveste politica militară de apărare, Elvetia este un admirabil exemplu. Putini stiu că Elvetia nu a mai cunoscut nici o agresiune din vremea lui Napoleon din cauza formidabilei armate de rezervisti. Elvetia este o tară unde până si paraliticii fac armată la transmisiuni sau radiolocatie, rezervistii sunt lăsati la vatră cu armamentul din dotare, toate locuintele sunt pregătite în vederea unei agresiuni externe, fiind prevăzute cu puncte de tragere, cu rezerve de hrană si munitie, iar rezervistii sunt periodic antrenati pentru conditii de război. Până si Wehrmacht-ul s-a abtinut să invadeze tara cantoanelor, desi a existat un plan de invazie. Cât despre aliati, mai bine lipsă! Elvetia nu face parte nici din NATO, nici din UE. Să nu fi văzut toate astea Titulescu, pe când îsi savura la St. Moritz portia de icre negre cu sampanie frantuzească, din cea mai fină, aduse cu avionul, în timp ce-i sfătuia pe români să mănânce mămăligă cu ceapă? Greu de crezut. Am mai subliniat si cele comunicate oficial de Hitler în 16 noiembrie 1936 în cursul convorbirii avute cu Gheorghe Brătianu, si anume că acesta l-a rugat pe istoric „să comunice regelui Carol al II-lea că nu are nici cea mai mică intentie să sustină Ungaria în actiunea ei revizionistă. Tot ce vă cerem este să nu adoptaţi o atitudine si o politică ostilă Germaniei”. Mai clar de atâta nici că se poate. Să mai adăugăm că încercările de a se apropia de tara noastră au continuat, în ciuda politicii afisat ostile a lui Titulescu, ca si a celor ce i-au urmat la cârma ministerului de externe. Ultima încercare a germanilor a fost făcută în 18 aprilie 1939, cu ocazia vizitei făcute la Berlin de Grigore Gafencu. Ministrul de externe român nu a dat nici de această dată curs propunerilor germane, încrezător, ca si Carol al II-lea, în forta militară a Frantei si Angliei, dar si în garantiile franco-britanice, re-înnoite cu câteva zile mai înainte, care se vor dovedi iluzorii. Colac peste pupăză, Grigore Gafencu si-a jucat atât de prost rolul de a iscodi cu privire la intentiile Germaniei, pentru a le comunica ulterior la Paris si la Londra, încât germanii si-au dat seama de intentiile acestuia. Exact ca si penibila discutie dintre Petrescu-Comnen si Konstantin von Neurath pe care am relatat-o în seria dedicată marelui Titulescu. Legănându-se în iluzoria superioritate militară a Frantei si Angliei, în aprilie 1939 s-a solicitat acestora re-înnoirea acestor garantii, dorinta României fiind satisfăcută. Ribbentrop i-a spus lui Gafencu textual, citez: “dacă Romania se va lăsa antrenată si mai mult în această politică, partea germană nu va manifesta catusi de putin întelegere”. Iată cum de această dată Germania îsi pierduse răbdarea, ca atare avea să joace cartea maghiară, cea bulgară si cea sovietică. Atunci s-a decis destinul României pentru ceea ce avea să urmeze. Consecintele acelei politici iresponsabile fată de Germania le-am simtit după un an, apoi în cei patru ani de război, încă 45 de ani mai apoi, le re-simtim si acum, si probabil încă un secol de-aici încolo. Cine avea mai multă dreptate atunci, un Titulescu care agita petice de hârtie în fata Parlamentului, sau Căpitanul care afirma încă din 15 noiembrie 1936 în memoriul adresat regelui, oamenilor politici si tării, citez:

Nu există: Mică Întelegere, nici Întelegerea Balcanică. Cine crede în acestea, dovedeste că n’a înteles nimic. Fată în fată stau numai două lumi. Sub presiunea lor, în clipa războiului, toate combinatiile diplomatice se vor nărui ca niste castele de carton.
…socotim că omul acestora, Nicolae Titulescu, a făcut cea mai mare crimă fată de viitorul Statului Român.

QED. Si hai să vedem acum în ce constau acele celebre declaratii de garantie franco-britanice, despre care vorbeste dl. Neagu Djuvara. Iată-le, citez:

1.tările garante nu admit nicio schimbare a statu-quo prin fortă sau amenintare cu forta.
2.în consecintă, în cazul unei amenintări împotriva independentei României, la care am considera ca vital sa rezistăm cu toate fortele nationale, Marea Britanie si Franta ne vor da tot sprijinul care este în puterea lor.

Doar atât? Sprijin militar – canci! (din tig. kanç) Sprijin moral poate – exact ce spuneam, dar nici măcar atâta. Pentru că Anglia n-a catadixit să dea nici măcar o declaratie de protest cu ocazia ultimatumului sovietic privind Basarabia si Bucovina, guvernul britanic afirmând că va considera orice pierdere teritorială a românilor ca fiind temporară. Foarte temporară, de tine până în ziua de azi! Demn de retinut este faptul că doar turcii s-au oferit să atace Uniunea Sovietică în caz că respingem ultimatumul si ne decidem să înfruntăm Armata Rosie, chestiune despre care azi nu prea se pomeneste. Bravo turcilor! Un superb gest de solidaritate cu românii, indiferent de interesele Turciei în acel moment. În final, în urma insistentelor diplomatiei românesti, Londra a trebuit să admită caracterul limitativ al acestor garantii iluzorii. Se pune acum problema dacă Anglia si Franta erau constiente de acest fapt si dacă nu era mai bine să ne spună că nu pot si nu vor să se amestece în această parte a Europei. Eu cred că da. Anglia nu si-a urmărit decât interesele sale proprii, exact asa cum a făcut în cazul Iugoslaviei si Greciei. Iar acest fapt trebuia să fie extrem de clar pentru autoritătile românesti. Gafencu a fost primit în aprilie 1939 nu numai de Ribbentrop, dar si de Göring si Hitler, care i-au explicat extrem de transant situatia. Cu toate acestea, pe un ton linistit, dar ferm, dl. Grigore Gafencu i-a spus Führer-ului, citez: “nu am chemat pe nimeni să se bată pentru noi; pentru tara noastră si pentru independenta ei, ne batem noi insine…” Am văzut cum! halal să ne fie! totul începe să miroasă a trădare. Iar dl. Grigore Gafencu este socotit astăzi mare diplomat, demn urmas al lui Titulescu. Exact asa e! După chipul si asemănarea lui Titulescu. Exact ce spuneam, aschia nu sare departe de trunchi. În imagine, soldati si ofiteri ai Armatei Române, capturati în urma retragerii din Basarabia în urma ultimatumului sovietic din iunie 1940, batjocoriti si jefuiti de către un soldat bolsevic. Mii de multumiri lui Carol al II-lea, Camarilei, lui Titulescu & Co!(va urma)

http://mizeriaistoriei.wordpress.com/2013/10/31/minciunelele-dlui-djuvara-27/

Scris de **Admin** Mier Noi 13, 2013 8:38 pm

Minciunelele dlui Djuvara
(28)
Revenind la cele afirmate de către dl. Neagu Djuvara în cartea domniei sale O scurtă istorie a românilor povestită celor tineri, voi relua citatul de la pag.218 privind cedarea unei părti din Transilvania către Ungaria. Deci:

…după ce am cedat Basarabia si nordul Bucovinei rusilor, a trebuit să cedăm si nordul Transilvaniei. Au bătut cu pumnul în masă nemtii, iar noi am cedat jumătate din Transilvania ungurilor (Diktatul de la Viena) si Cadrilaterul bulgarilor, prin urmare am pierdut în câteva luni o treime din tară fără să tragem un foc de armă!

În realitate, situatia a fost mult mai nuantată. Să facem precizarea că nu a fost nici un dictat. Dl. Djuvara foloseste ortografia germană, diktat, pentru a accentua probabil rolul Germaniei, dar din păcate nu ne spune nimic despre cauze. De ce oare să fi sprijinit Germania o tară precum Ungaria, când este stiut că germanii din România îi detestau pe maghiari, din aceleasi motive ca si românii? Ei bine, dl. Djuvara nu suflă o vorbă. Să facem o paranteză ca să mentionăm că n-a fost vorba de nici un dictat, a fost un arbitraj, exact ca si cel ce s-a făcut în cazul regiunii sudete. Marile puteri în Europa de atunci erau Franta, Anglia, Germania si Italia. Si ele au hotărât să arbitreze diferendul fără să consulte Cehoslovacia. În 1940 primele două fuseseră deja scoase din cursă, rămânând doar Germania si Italia. Si ele au hotărât. Consultându-se în prealabil cu România, Bulgaria si Ungaria. În final, au dat câstig de cauză Ungariei si Bulgariei. A fost un arbitraj, nu un dictat, pe care regele si guvernul de atunci l-au acceptat fără discutie. Clar de tot. Arbitraj, nu dictat, sunt nevoit să repet. Nu am auzit de vreo rezistentă armată. Iar nemtii nu au bătut câtusi de putin cu pumnul în masă, desi aveau motive mai mult decât suficiente să ocupe toată România, asa cum vom vedea imediat. Asta a fost. Arbitraj. Nu a fost decât rezultatul previzibil al unei politici iresponsabile, rezultat anticipat de Căpitan încă din 1936, politică începută în acea nefastă zi de 8 iunie 1930, data nenorocitei restauratii prin care la cârma tării a fost adus Carol al II-lea. Nimic nu a fost întâmplător, pentru că istoria îsi are legile ei implacabile. Una din ele este că orice greseală politică se plăteste mai devreme sau mai târziu. De data aceasta a plătit poporul român. Inutil să mai spun că un parlament responsabil, asa cum rezultase în urma alegerilor din decembrie 1937, nu ar fi acceptat cedarea nici unei palme de pământ fără luptă. Chestia asta dl. Djuvara nu ne-o mai spune, o fi stiind dânsul de ce.

Si hai atunci să vedem ce motive de supărare aveau nemtii. Pentru că au fost motive concrete si extrem de palpabile. Asa cum am văzut deja, toti înaltii conducători ai celui de-al treilea Reich, în frunte cu Hitler, Göring si Ribbentrop, au făcut ultima ofertă României cu ocazia vizitei lui Grigore Gafencu la Berlin, ofertă declinată de către partea română. Pe scurt, conducătorii celui de-al treilea Reich au subliniat că au doar interese economice în România, fiind interesati de schimburi economice reciproc avantajoase. Au explicat că economiile României si Germaniei sunt complementare, Germania putând extrem de usor să modernizeze agricultura, industria si dotarea armatei, în schimbul petrolului, grânelor si altor materii prime de care avea neapărată nevoie. Să precizăm că România avea în acel moment mari rezerve de grâu pe care nu le cumpăra nimeni. Apoi, s-a subliniat că Germania nu doreste ca România să-si modifice aliantele, ci doar să nu adoptate o atitudine si o politică ostilă Germaniei. Clar de tot, desi, asa cum am văzut, Enciclopedia României, diversi propagandisti de ocazie, ca si marii calpuzani ai istoriei sunt de altă părere. Cauzele invocate îndeobste pentru prăbusirea României Mari sunt victoriile germane din 1940 asupra aliatilor nostri traditionali si Pactul Ribbentrop-Molotov. Sigur că victoriile germane în vestul Europei, în special rusinoasa înfrângere de la Dunkerque urmată de capitularea Frantei, au dat argumente mai mult decât suficiente Germaniei pentru a-si impune punctul de vedere în fata oricui. Iar pactul Ribbentrop-Molotov nu are ce căuta în această ecuatie. Pentru că nu interesul sovietelor pentru Basarabia ne interesează pe noi, pentru că acesta era clar încă din 1918, fiind afirmat de sovietici cu orisice ocazie, ci dezinteresul nazistilor fată de interesele Uniunii Sovietice în Basarabia. Asa trebuie interpretat pactul Ribbentrop-Molotov, mă rog, anexa secretă a acestuia, si nu altfel. Se foloseste în continuare sintagma cretină, că prăbusirea aliatilor traditionali ai României, împreună cu Pactul Ribbentrop-Molotov au lăsat la îndemâna poftelor cotropitoare ale Rusiei biata Românie. Dar dacă Germania iesea înfrântă în campania din 1940 împotriva Frantei? Cu ce s-ar fi schimbat situatia? Venea cumva un corp expeditionar franco-englez să elibereze Basarabia? Cum tot spera Carol al II-lea, ca si clasa politică românească? Aiurea-n tramvai! Cai verzi pe pereti! Făceau exact ce au făcut pentru Finlanda si pentru tările baltice. Canci de 24 de carate. Si încă mai aud această teorie cretină repetată cu orice ocazie, chiar si de către istorici cu pretentii.

Hai acum să încercăm să deslusim ce anume a iritat într-atâta Germania încât să fie nevoită să încline balanta înspre Ungaria si Bulgaria, tări fată de care nu avea vreun interes economic sau militar important. Să mentionăm pentru început, o face si dl. Djuvara, că la 23 martie 1939, între România si Germania a fost încheiat un important tratat economic, citez:

Mica întelegere (Cehoslovacia – România – Iugoslavia), care de la înfiintarea ei în 1920 nu ajunsese să fie niciodată o reală putere militară, era de-acum un vis al trecutului, iar tara noastră, în fata acestei înaintări nestăvilite a celui de-al III-lea Reich (titlul pe care îl luase Germania hitleristă, adică „al treilea imperiu”), se văzuse silită să semneze un tratat comercial care făcea din noi un client cvasiexclusiv al Germaniei.

Asa să fie oare? Din nou dl. Djuvara nu se poate abtine si “recidivează”, cum însusi afirmă. Din citatul de mai sus rezultă că România s-a trezit deodată, datorită victoriilor militare ale Germaniei presupun, într-o situatie fără iesire, asta se întelege, aceasta implicând si oarece presiuni din partea Germaniei, să încheie acel tratat bilateral, denumirea completă a lui fiind Tratatul asupra promovării raporturilor economice între Reich-ul German si Regatul României. Este clar că asta se întelege, ca si cum acest tratat ar fi fost impus României de către Germania. În fine, dânsul nu face decât să scoată de la naftalină vechea teză a jafului exercitat de Germania asupra României, temă predilectă pentru toti propagandistii marxisti de la procesul Marii Trădări Nationale încoace. Mă rog, dânsul doar insinuează, nu afirmă acest lucru, dar din cele scrise noi întelegem clar că România nu l-ar fi dorit, ca atare era implicit în dezavantajul nostru. Si acum un aspect destul de important, neglijat de majoritatea istoricilor. Să facem mentiunea că Franta, principalul nostru aliat interbelic, nu importa nimic din România. Absolut nimic. Pentru că nu avea nevoie. Franta a fost din totdeauna, si este si în continuare, una din cele mai mari puteri agricole din lume, detinând mai multe recorduri absolute, aproape imposibil de egalat. Chiar si azi, ea este al doilea exportator de produse agricole din lume. În domeniul industrial, Franta era pe atunci, ca si acum, una din cele mai dezvoltate tări, producând absolut orice, de la lenjerie fină de damă până la submarine de cea mai bună calitate. În privinta materiilor prime, cu exceptia petrolului, Franta producea orice mai mult si mai bine decât România, de la cărbune la piei de bovine. Iar petrolul îl putea cumpăra de oriunde, având uriase rezerve de aur si valută. Deci Franta nu avea ce cumpăra din România. Schimburile comerciale erau unisens, produse frantuzesti contra aur sau devize. La fel era situatia si cu Anglia, cu exceptia faptului că Anglia îsi completa necesarul de alimente si petrol din imperiul colonial. Iar noi aveam produse ne-prelucrate, minereuri, petrol, piei, cereale de care Germania avea absolută nevoie, iar produsele industriale si armamentul german erau cel putin la fel de bune, dacă nu mult mai bune si mai ieftine decât cele echivalente din Franta sau Anglia. Ca atare, insinuarea dlui Djuvara cu privire la tratatul economic româno-german nu-si are rostul, ca să nu spun că este tendentioasă de-a dreptul. În imagine, armata horthystă intrând într-un sat ardelean. Întâmpinată cu flori de fratii nostri maghiari. Trupele de blindate românesti se vor retrage să facă loc armatei de biciclisti înarmati cu flinte din primul război mondial. Acum stim cui să-i multumim pentru imensele suferinte ce vor urma în cei 4 ani de ocupașie maghiară.(va urma)

http://mizeriaistoriei.wordpress.com/2013/11/08/minciunelele-dlui-djuvara-28/

Minciunelele dlui Djuvara
(29)

Aceasta este realitatea, în ciuda minciunilor cu care am fost îmbroboditi mai bine de jumătate de secol, ba unii, după cum se vede, le sustin în continuare. Atunci, în 23 martie 1939, când s-a semnat Tratatul asupra promovarii raporturilor economice intre Reich-ul German si Regatul Romaniei, România nu avea cui să-si vândă grâul si petrolul altcuiva decât Germaniei. La toate necazurile, s-a adăugat si ocuparea Cehoslovaciei de către Germania, exact cu o săptămână în urmă, pe 15 martie 1939, ca atare, principalul furnizor de armament al României, uzinele Skoda, căzuseră în mâna Germaniei, care putea sau nu să continue contractele perfectate anterior. Iar Anglia si Franta nu mai puteau furniza armament României, deoarece ele însele se pregăteau de război. Aceasta era situatia. Mult prea usor se pun în cârca nazistilor toate relele, mult prea usor sunt desemnati bad guys, în timp ce Aliatii sunt prin definitie good guys. Să fim seriosi, desecretizarea chiar si partială a arhivelor a arătat că si unii si ceilalti au fost la fel de răi, fiecare mare putere si-a urmărit propriul interes. Uniunea Sovietică si Statele Unite în mod special, nu au urmărit decât extinderea sferelor de influentă, politică continuată până în prezent. Ceea ce bolsevicii numeau eliberarea popoarelor, acum se numeste democratizarea regimului, dar nu e decât aceeasi Mărie cu altă pălărie. În concluzie, tratatul româno-german nu numai că n-a fost impus câtusi de putin României, dar era si în avantajul nostru. Cât despre motivul real al supărării germanilor, acesta nu a fost, asa cum se crede îndeobste, pozitia anti-germană a lui Titulescu ca si a urmasilor săi la conducerea ministerului de externe sau pretinsele garantii franco-britanice, asa cum pretind falsificatorii istoriei de ieri si de azi. Hitler, extrem de pragmatic, stia foarte bine că aceste aspecte nu mai valorau în aprilie 1939 nici cât o ceapă degerată, iar discursul bombastic al lui Gafencu nu putea decât să le smulgă un zâmbet îngăduitor generalilor nazisti. Altceva l-a înfuriat pe Hitler, în legătură cu ceea ce-l durea cel mai tare, si anume petrolul românesc. Să mentionăm că în 1938 România deţinea 2,2% din productia mondială de titei brut, situându-se pe locul sase în lume si pe locul al doilea în Europa la productia de produse petroliere, după S.U.A, U.R.S.S, Venezuela, Iran-Bahrein si Indiile Olandeze. Mai facem precizarea că Anglia si Franta detineau împreună cca. 45% din actiunile marilor societăti petroliere românesti si controlau împreună cca. 75% din productia si exportul produselor petroliere, în timp ce Germania si Italia aveau ponderi nesemnificative în industria petrolieră românească. Este de înteles atunci temerea Foreign Office-ului ca Germania, nedispunând de resurse petroliere, să nu încerce să si le asigure din România. În consecintă Anglia s-a văzut obligată să ia măsuri de ordin informativ si militar pentru a împiedica Germania să pună mâna pe rezervele românesti de petrol. Acest fapt este de înteles în contextul în care avea să izbucnească în scurtă vreme războiul mondial. Era normal ca Anglia să ia măsuri din timp contra unui stat cu care urma să se găsească în câteva luni în stare de beligerantă. Ceea ce a înfuriat însă autoritătile naziste a fost cooperarea autoritătilor românesti. Să precizăm că în zilele care au precedat izbucnirea războiului, România îsi declarase neutralitatea printr-un comunicat dat în 6 septembrie 1939, publicat în Monitorul oficial, nr. 206, din 7 septembrie 1939. În plus, România nu aderase la nici una din taberele implicate în conflict. Întrebarea care se pune este dacă realmente România a respectat această declarată neutralitate. Să precizăm că Anglia, preventiv, încă din primăvara lui 1939, a propus autoritătilor românesti un plan de distrugere a tuturor instalatiilor petroliere, ca si a posibilelor linii de aprovizionare cu petrol a Gemaniei, fiind vizat în special cursul navigabil al Dunării ce urma să fie blocat. Carol al II-lea a fost de acord cu acest plan, cu conditia ca aceste distrugeri să fie compensate prin despăgubiri si livrare de armament. În consecintă, în luna iunie 1939, Anglia a trimis o echipă de trei specialisti în sabotaje, sub conducerea maiorului John Holland, ce urmau să pună în practică aceste planuri, în cooperare cu unităti militare românesti. Iată deci, chiar înainte de începerea războiului, România nu era câtusi de putin neutră, si nici nu intentiona să fie, asa cum declarau guvernantii. O notă datând din 8 august 1939, din jurnalul lui Armand Călinescu, prim-ministru la acea dată, ne precizează cu claritate intentiile lui Carol al II-lea, si implicit ale guvernului, citez:

România dacă va fi atacată spre a i se lua cu forta bogatiile ei, in special petrolul poate fi luat, apoi, atunci, România nu ezita să distrugă puturile ce le are.

Retineti, nu este vorba despre instalatiile petroliere, rafinării, conducte si depozite de carburanti, care oricum erau în proportie de 45% proprietate străină, ci despre distrugerea puturilor de petrol, proprietatea statului român, a poporului român în ultimă instantă, în fond averea tării. S-ar putea spune, stai Dle! neutralitatea României a fost declarată oficial de-abia în 7 septembrie, atunci când a apărut în Monitorul Oficial, nr.206, iar primul ministru scria toate astea cu o lună mai înainte! Nu este chiar asa. În mod normal, la acea dată, trebuia stopată orice actiune de sabotaj, iar agentii engleji trebuiau pusi în imposibilitate să mai actioneze. Iată însă că la 11-12 septembrie, la nici o săptămână de la declararea oficială a neutralitătii, regele Carol al II-lea are convorbiri cu primul-ministru Armand Călinescu privind distrugerea instalatiilor petroliere si a puturilor de petrol, în cazul unei invazii germane. Se poate argumenta că situatia se precipitase, dat fiindcă izbucnise conflictul dintre Polonia si Germania, în privinta coridorului Gdansk solicitat de partea germană. Nu, nu asta e problema ! Problema coridorului Gdansk fusese ridicată cu mult timp în urmă si era clar pentru toată lumea că de acolo va porni conflictul. Nu! Nici vorbă! Problema este că România s-a declarat oficial neutră, si în acelasi timp ce colabora cu serviciile secrete britanice contra Germaniei. În imagine, statie distributie benzină în Bucuresti, zona Universitate, 1940.(va urma)

http://mizeriaistoriei.wordpress.com/2013/11/13/minciunelele-dlui-djuvara-29/

Scris de ion pribeagu Lun Noi 18, 2013 8:37 pm

Evident că germanii aveau agenti infiltrati peste tot, astfel că au putut afla usor despre politica duplicitară a României. Astfel, într-o notă informativă a unui agent secret german din 15 septembrie 1939, înregistrată cu Nr. 127/39/I 4, acesta afirmă textual, citez:

Anglia intentionează să lezeze neutralitatea românească si să lanseze un atac aerian asupra portului Constanta si asupra zonei petroliere. Atacul trebuie să pornească din Turcia, având ca scop împiedicarea Germaniei de a-si aproviziona trupele cu benzina si petrolul din România. Seful coloniei franceze din Bucuresti, întors din Franta la mijlocul lui septembrie, a afirmat, de asemenea, că Anglia, în timp foarte scurt, va distruge porturile cu posibilităti de încărcare a petrolului si zona petrolieră din România, pentru a paraliza armata motorizată a Germaniei. La mijlocul lui septembrie toate rezervoarele uriase ale industriei petrolului au fost vopsite în culoarea gri-petrol si, în circumstantele acestei nervozităti, la fel au fost vopsite si tramvaiele si autobuzele.

Semnat I.A. – Doc. BA – MA, Wi I C4/76 vol. 2.

Să facem precizarea că germanii aveau de mult informatii despre planurile anglo-franceze, ca si despre intentia autoritătilor românesti de aruncare în aer a puturilor de petrol. Mai mult, atasatul militar francez, comunicase deja planul detailat al operatiunii, încă de la mijlocul lui septembrie, Marelui Stat Major al armatei. Deci nu era vorba de intentii declarate verbal de către autorităti sau despre o idee asa, într-o doară, a regelui, ci de un plan de operatii de sabotaj în toată regula, ceea ce înscrie această actiune în registrul operatiilor de război ostile Germaniei, cu toate că România se declarase oficial neutră. Catastrofa însă avea să se producă de-abia în anul următor, în timpul campaniei din Franta, când în cursul bătăliei decisive, în localitatea La-Charité-sur-Loire, soldatii germani capturează o bună parte din arhiva serviciilor secrete franceze. Analiza documentelor găsite a permis germanilor să afle toate detaliile operatiunii. Din documentele capturate a rezultat concursul acordat serviciilor secrete britanice si franceze de către autoritătile românesti pentru distrugerea câmpurilor petrolifere de pe Valea Prahovei. Documentele găsite probau indubitabil colaborarea lui Mihail Moruzov, seful SSI, cu Deuxième Bureau si cu Intelligence Service, desi în iarna lui 1939-40, acesta colaborase relativ bine cu Abwehr-ul pentru contracararea actiunilor sabotorilor britanici. Jocul dublu al lui Moruzov nu putea avea loc fără acordul regelui. Activitatea acestuia nu era de bun augur pentru germani, cu atât mai mult cu cât situatia din iunie 1940 nu mai era cea din iunie 1939. Războiul era deja în toi, Franta se pregătea să capituleze, Anglia îsi lingea rănile după Dunkerque, Polonia era desfiintată ca stat, iar Uniunea Sovietică ocupase tările baltice, terminase învingătoare războiul cu Finlanda si se pregătea să atace din nou în sud-estul Europei. Era clar că germanii nu mai puteau tolera politica duplicitară a autoritătilor românesti. Iar afirmatia că autoritătile române, regele în special, ar fi fost luate pe ne-pregătite de pretentiile sovietice, maghiare si bulgare sunt minciuni ordinare, minciună în falsch, cum bine zicea tovarăsul. Documentele de arhivă, în special rapoartele SSI, probează indubitabil că serviciile secrete deslususiseră cam ce se afla în spatele Pactului Ribbentrop-Molotov, ca si intentiile Ungariei si Bulgariei. Bunăoară, un raport SSI, datat 30 iunie 1940, la trei zile deci după primirea ultimatumului sovietic privind Basarabia, preciza fără nici un dubiu mesajul ce aveau germanii să-l transmită lui Carol al II-lea, citez:

„a sosit momentul decisiv: sau se ajunge la o aliantă efectivă cu Germania, sau partida integritătii României este definitiv pierdută…”

Clar de tot! Mai clar de atât nici că se poate! Soarta lui Moruzov era deja pecetluită. Bănuit de către seful sigurantei, Constantin Maimuca, dar si de către printul Mihail Sturdza, Ministrul de Externe din timpul celor 130 de zile ale guvernării legionare, drept spion sovietic, Moruzov va cădea sub gloantele legionarilor la Jilava, în noaptea de 26/27 noiembrie 1940, victimă a propriului său joc periculos, dar mai ales datorită implicării sale în afacerile murdare ale camarilei. Singurul care a sărit în apărarea lui, încercând să-i salveze viata, a fost seful Abwehr-ului, amiralul Wilhelm Canaris, si el bănuit să fi fost agent sovietic. Privitor la acest fapt, până acum nu au apărut dovezi concrete, dar nici de-secretizarea arhivelor sovietice nu s-a făcut încă complet. Este posibil să mai asteptăm încă mult si bine, poate chiar si un secol, până să aflăm adevărul. Ceea ce este însă cert, este că nazistii erau perfect informati asupra manevrelor lui Carol al II-lea încă din 1936 – asta este cauza a tot ce a urmat, ultimatumul sovietic, arbitrajul de la Viena si pierderea Cadrilaterului. Hitler era perfect edificat asupra orientării politice a lui Carol al II-lea după discutia avută cu Grigore Gafencu în 18 aprilie 1939, astfel că Ribbentrop a semnat fără nici o ezitare protocolul aditional secret al Pactului de ne-agresiune cu URSS din 23 august 1939, dată de două ori nefastă pentru România. Cum spuneam anterior, consecintele vor fi dramatice pentru România. Două zile mai târziu, în 25 august 1939, Hitler avea să-i comunice lui Mussolini, citez:

“prin acordurile încheiate, s-a asigurat atitudinea cea mai bine-voitoare Rusiei în cazul unui conflict si, înainte de toate, posibilitatea interventiei României în cazul unui astfel de conflict nu mai există! … Repet, încă o dată, că România nu se mai află în postura de a lua parte la vreun conflict împotriva Axei…”

Clar de tot. Ce-si face românul cu mâna lui, tot lucru manual se numeste! De fapt cu mâna lui Carol al II-lea, el este principalul responsabil. Iar dl. Djuvara ne spunea că optiunile sale de politică externă s-au dovedit mai târziu corecte… Halal! No comment! În imagine, Generalul Ion Antonescu la Roma, 12 -18 noiembrie 1940. De la stânga la dreapta, Contele Galeazzo Ciano, Ion Antonescu, Mussolini si Printul Mihail Sturdza.(va urma)

http://mizeriaistoriei.wordpress.com/2013/11/18/minciunelele-dlui-djuvara-30/

Scris de BEAU & BEAU Mar Noi 26, 2013 8:27 pm

Minciunelele dlui Djuvara (23- 33) Refugiatii

http://mizeriaistoriei.wordpress.com/2013/11/26/minciunelele-dlui-djuvara-31/

site
https://sites.google.com/site/cronicigeruliene/minciunelele-dlui-djuvara-31

Scris de crescatorul de girafe Joi Dec 05, 2013 8:49 pm

Revenind la nota ultimativă a guvernului sovietic privind Basarabia si Bucovina, mai fac o observatie. Dintr-o culegere de documente publicate recent la Chisinău, printre care se găseste si o notă-raport a generalului sovietic Melikov, rezultă că planul de operatii pentru trupele sovietice masate la granita României prevedea ca limită vestică Prutul, si nu Siretul, asa cum sustinuseră în Consiliul de Coroană, atât gen. Florea Tenescu, cât si Gh. Tătărescu, chestiune care pare să confirme ideea unui complot al regelui vizând dezinformarea consiliului. Si mai este un aspect care se poate deduce de aici. Faptul că planul de operatii prevedea ca limită vestică Prutul, dovedeste că sovieticii considerau riposta armată a românilor ca extrem de probabilă, lucru care nu s-a întâmplat în realitate datorită trădării regelui si anturajului său. Nici despre asta dl. Djuvara nu pomeneste un cuvânt, considerând probabil că pe români nu-i mai interesează cine poartă realmente răspunderea pentru pierderea Basarabiei si Bucovinei. Pentru că majoritatea românilor au acceptat teza falsă că rusii sunt de vină pentru tot ce a urmat. Sintagma stupidă rusii ne-au luat Basarabia este deja bine ancorată în mentalul colectiv. A câta oară să precizez că istoria este o stiintă exactă, sau asa ar trebui să fie? Rusii nu ne-au luat Basarabia, ci au luat Basarabia. Noi am dat-o si ei au luat-o. Mă rog, am dat-o, am cedat-o, cum vreti Dvs., ca să utilizez exact termenii notei ultimative, în urma deciziei unilaterale a regelui, în fapt, un act de înaltă trădare. Si încă un aspect, rar sesizat până acum, care agravează actul de trădare al regelui si camarilei sale. Faptul că am cedat fără luptă un străvechi teritoriu românesc, a făcut să crească pofta rusilor de a acapara si alte teritorii românesti. Deja precedentul fusese creat prin ocuparea abuzivă în timpul retragerii a Tinutului Herta, tinut care făcea parte din vechiul regat, chestiune asupra căreia dl. Djuvara tace precum pestele. Lipsa ripostei la ticălosiile bolsevicilor i-a încurajat pe acestia. Aveau să continue ulterior prin neîncetate provocări, mutarea hotarelor, ocuparea unor insule de pe Bratul Chilia, atacarea pichetelor de grăniceri, etc… Trebuie spus clar si răspicat, generatiile tinere trebuie să stie, că atunci, în vara lui 1940, am fost mai aproape ca oricând de desfiintarea României ca stat, datorită politicii externe nefaste duse de către Carol al II-lea & Co. Sigur că da, dl. Djuvara consideră în mod corect că trebuia să ne împotrivim atunci ultimatumului sovietic, că nu trebuia abandonată nici o bucată de pământ românesc fără luptă, că toate nenorocirile ulterioare de aici provin – perfect adevărat! Sunt pentru întâia dată 100% de acord cu dânsul. Din păcate însă, atunci când trebuie să explice cum s-a ajuns aici si cine este responsabil pentru toate nenorocirile ce au urmat, dânsul evită să se pronunte. Fără a mai vorbi de toate luările publice de pozitie ale dânsului, în emisiuni tv, interviuri, etc…, în care exclude categoric acea aliniere la Axă, asa cum o preconiza Căpitanul. Domnul Djuvara, desi nu asta este treaba istoricului, ne explică cu lux de amănunte ce ar fi presupus respingerea ultimatumului si riposta armată în fata sovieticilor, dar se fereste ca dracul de tămâie să evalueze ce ar fi însemnat nu neapărat o aderare la Axă, ci, asa cum am văzut, măcar o politică echidistantă fată de Berlin, si mai conformă cu interesele economice de atunci ale României. La fel cum evită să numească responsabilii. El spune atâta doar, citez: „după această triplă si umilitoare ciuntire a tării, regele Carol a trebuit să abdice si să fugă în străinătate…” Dar de ce Domnule Djuvara? De ce a trebuit nedemnul monarh să abdice si să fugă din tară? Asta dl. Djuvara nu ne mai spune, considerând probabil că noi am înteles că regele ar fi purtat măcar o parte din vină, sau asta presupuneau cei ce l-au alungat. Exact ce spuneam în episodul de deschidere, adevăruri spuse cu jumătate de gură, atenuare prin echivoc, imprecizie tendentioasă,… toate aceste procedee fac parte din arsenalul terorismului cultural, fiind mult mai nocive si mai greu de demontat decât falsurile grosolane din epoca de tristă amintire. De ce a făcut dânsul toate acestea? Nu stiu si nici nu mă interesează. Presupun, dacă e să mă iau după cele afirmate despre Carol al II-lea, pentru că acesta, până în ultima clipă a domniei sale, s-a situat de partea taberei anglo-americane, băietii buni, care va să zică, spre deosebire de legionari, situati de partea nemtilor, băietii răi. În acest fel, dl. Djuvara se dovedeste a fi adeptul unui maniheism dogmatic, tipic pentru marxismul cultural ce face ravagii în prezent în occident. Vom vedea cât de curând si cât de buni cu noi au fost anglo-americanii. Cu mare părere de rău trebuie să constat că nici un istoric “oficial” ca să zic asa, nu evaluează ce ar fi însemnat o politică externă, dacă nu alături de Axă, măcar echidistantă fată de Germania si conformă cu interesele economice de atunci ale României. Nici eu nu o voi face. Las cititorului latitudinea să decidă dacă ar fi fost mai bine sau mai rău. Istoria nu condamnă, ci explică. Sau ar trebui s-o facă, altfel s-ar rezuma doar la o simplă insiruire de evenimente probate de documente. Cum spuneam, nu mă voi hazarda în speculatii. N-a făcut-o dl. Djuvara, n-o voi face nici eu. Dar nu pot să nu constat rezultatele si să stabilesc implicatiile si responsabilitătile. Revin la părerea dlui Djuvara despre orientarea politicii externe a lui Carol al II-lea, politică pusă în practică de către Nicolae Titulescu si cei ce i-au urmat la conducerea ministerului de externe. Dânsul este de părere că politica externă alături de Anglia si Franta era corectă, cel putin până la prăbusirea acestora sub loviturile Wehrmacht-ului. Am demonstrat aici că această fidelitate fată de aceste două puteri în declin la acea vreme nu avea nici o justificare, nici economică, nici politică. Nu ne-a servit la nimic, nici atunci, nici după. Din punct de vedere economic cred că am adus destule argumente deja.

Hai să examinăm acum aspectul politic. Pentru început să vedem pozitia Frantei fată de Basarabia. Dintr-o telegramă cifrată, datând de pe la sfarsitul lui 1930, trimisă de către ambasadorul Frantei la Bucuresti, Gabriel Puaux, rezulta că pentru Franta, Basarabia era o “problema deschisă”, ceea ce demonstrează că tocmai Franta, principala noastră aliată, nu recunostea integritatea teritorială absolută a României, dreptul istoric asupra acestei provincii românesti ca rezultat al vointei poporului român, mergând în continuare pe ideea că Basarabia ar fi fost chipurile facută cadou de către puterile învingătoare la sfârsitul primului război mondial. Ca atare, rezultă din telegramă că teritoriile în litigiu cu Uniunea Sovietică, inclusiv Basarabia, ar putea constitui monedă de schimb, citez: “pot servi în momente grele drept compensatie pentru salvarea altor pozitii mai importante”. Ale Frantei, evident. Iată deci cu cine eram noi aliati multumită “genialului” diplomat. Franta, care în problema Basarabiei se comporta ca o autentică putere colonială, adică vezi-doamne, ea ne-a dat, ea ne poate lua oricând. Sunt tare curios ce o fi gândit marea primadonă a politicii externe românesti, despre Titulescu este vorba, atunci când Maxim Litvinov (Meir Henoch Mojszewicz Wallach-Finkelstein sau pe scurt Max Vallah), ministrul de externe bolsevic, i-a declarat franc în 1937, citez: vrem ca potentialul pe care îl reprezintă Basarabia să devină rus si nu german. De aceea, tin să vă comunic că vom încerca să reluăm Basarabia prin toate mijloacele juridice si militare care ne vor fi posibile. QED. Mai clar nici că se poate. Si cu banditii ăstia voia genialul să întretinem relatii de prietenie. Aliatul aliatilor nostri, cum numea dânsul eufemistic Uniunea Sovietică. Vai de capul lui si al nostru cu asa aliati. Banditi 100%. De altfel, nici azi nu cred că au renuntat la acest obiectiv. L-au amânat poate, pentru vremuri în care conjunctura internatională le va fi mai favorabilă. Acum, ca si atunci, ar fi cea mai falsă iluzie să ne amăgim că au renuntat definitiv la controlul asupra Basarabiei si Gurilor Dunării. Cât timp însă nu vom reusi să eliminăm din trupul tării agentii Moscovei, Basarabia, străvechi teritoriu romanesc, îsi va continua tragicul destin, ramânând o rană deschisă pentru orisice român si o grea problemă pentru generatiile ce vor veni. Sub conducerea lui Ion (Ilici) Iliescu, un presedinte neo-comunist, agent de influentă al Moscovei, dacă nu chiar KGB-ist cu acte în regulă, care în 1989 încă avea ochii sticliti spre Moscova si care nu a dorit să-i supere pe sefii săi cei mari si tari de la Kremlin, în 1991 s-a ratat un moment care putea deveni istoric. Adevărul e că întreaga istorie a României, începând din acea nefastă zi de 8 iunie 1930, data nenorocitei restauratii, în fapt, lovitura de stat dată de Carol al II-lea, si până în ziua de azi, cea în care scriu aceste rânduri, este un lung sir de ratări de momente istorice. Îmi este greu să o spun, dar ăsta este adevărul-adevărat. Imaginea de fată, îi apartine lui Willy Pragher, fotograf german, un bun prieten al României.(va urma)
http://mizeriaistoriei.wordpress.com/2013/12/01/minciunelele-dlui-djuvara-32/

Scris de **Admin** Sam Dec 07, 2013 4:56 pm

Continuăm să discutăm si azi contextul în care, în vara lui 1940, România a pierdut aproape o treime din teritoriu fără să tragă un foc de armă. Să recapitulăm putin cele discutate până acum. În cartea sa, O scurtă istorie a românilor povestită celor tineri, dl. Neagu Djuvara lasă să se înteleagă că toate aceste pierderi teritoriale ar fi fost consecinta directă a victoriilor armatei germane din 1940 asupra aliatilor, pactului Ribbentrop-Molotov si dorintei lui Stalin de extindere a imperiului sovietic, părere însusită azi de către majoritatea istoricilor, mostenire a falsificărilor maniheiste si dogmatice din epoca comunistă. Vreme de aproape jumătate de secol, românii au fost îndoctrinati cu teza falsă privind neputinta autoritătilor de atunci în fata monstrului sovietic. Această teză, colportată prin numeroase lucrări actuale, cartea dlui Djuvara nu face nici ea exceptie de la regulă, însusită de politicieni cu o cultură precară, dar si de istorici ce par să deservească interese oculte, nu este decât rezultatul unei imense mistificări. Adevărul este că doar examinarea fără idei preconcepute a documentelor de arhivă, evaluarea la rece a deciziilor politice ale principalilor responsabili în lumina cadrului juridic si institutional în care au fost luate, ne poate dezvălui cu claritate atmosfera de abandon iresponsabil al unui străvechi teritoriu românesc. Cât despre asa-zisa luare prin surprindere a regelui, ea nu a fost decât o pantomimă ieftină pentru a se justifica în fata posteritătii. Este însă de înteles stupoarea regelui, a primului-ministru (Armand Călinescu) si a ministrului de externe (Grigore Gafencu) la auzul primelor vesti despre pactul Ribbentrop-Molotov. Toată teoria genialului diplomat (Nicolae Titulescu), privind conflictul ireductibil dintre Moscova si Berlin se dusese de râpă. Mi-i si închipui pe cei trei dând din colt în colt prin palat ca oile lovite de tignafes. Am arătat aici că realitatea a fost cu totul alta, cauza principală a acestor pierderi teritoriale fiind politica externă gresită a României alături de Franta si Anglia. Am demonstrat aici că această politică nu avea absolut nici o justificare economică, iar politică, nici atât. Dl. Djuvara nu poate în nici un fel admite posibilitatea vreunei apropieri de Germania, prezentând acordul de colaborare economică cu aceasta din 23 martie 1939 ca fiind oarecum impus României de expansiunea militară germană, insinuând si că ar fi fost oarecum în dauna intereselor românesti. Stiti bine cum spunea dânsul că si Codreanu dacă ar fi venit la putere făcea si el prostii…, discursul se găseste pe youtube. Am demontat anterior toate aceste asertiuni mizerabile. De asemenea, am arătat că responsabilitatea pentru cedarea Basarabiei si Bucovinei îi revine în proportie de 100% regelui Carol al II-lea, votul ministrilor si consilierilor regali în cele două consilii de coroană fiind strict consultativ. Chiar si Constitutia din 1938 îi dădea regelui acest drept, persoana acestuia fiind declarată inviolabilă si scutită de răspundere, în sensul că regele nu avea de dat nimănui socoteală pentru deciziile sale. Am arătat de asemenea că această capitulare în fata nerusinatelor pretentii sovietice apare azi ca un act de trădare, regele si camarila luând această decizie în ciuda dorintei armatei si populatiei de a rezista cu orice pret. Mai precizez încă o dată că toată politica ulterioară a României, până la capitularea neconditionată în fata aliatilor, în urma actului de înaltă trădare de la 23 august 1944, a avut drept cauză principală decizia regelui din 27 iunie 1940 de a da curs notei ultimative sovietice. Să adăugăm că răspunsul românesc la minciunile nerusinate sovietice privind unitatea seculară a Basarabiei cu Rusia, ca si privind popularea acesteia în majoritate cu ucraineni, nu a precizat în nici un fel drepturile istorice ale românilor asupra acestui teritoriu, dar nici compozitia etnică majoritar românească a populatiei acestei provincii, omisiune constituind ea însăsi un act de înaltă trădare. Dovada încă o dată, a incompetentei si iresponsabilitătii de care au făcut dovadă capii politicii externe românesti de atunci. Toti cei ce s-au perindat la conducerea externelor, Victor Antonescu, Grigore Gafencu, Petrescu-Comnen, infamul Visoianu, până la trădătorul Niculescu-Buzesti, toti au fost strigoi ai inegalabilului Titulescu, ducând aceeasi politică nenorocită si păguboasă orientată spre aliatii nostri traditionali. Cât despre părerea mea privind aceste acte de înaltă trădare, precizez că nu sunt doar vorbe mari, fără aceaste precizări din nota de răspuns, rusii au putut schimba mai apoi fără nici o retinere compozitia etnică a Basarabiei, prin deportarea, strămutarea si masacrarea românilor. Dacă am demonstrat aici că România nu a avut absolut nici un motiv economic să se găsească alături de Franta si Anglia, să vedem acum pozitia politică a aliatilor nostri firesti în privinta pretentiilor teritoriale ale vecinilor. Am văzut în episodul precedent cum ambasadorul Frantei considera Basarabia o problemă deschisă, ca si eventualitatea de a fi utilizata ca “monedă de schimb” în relatiile cu Rusia, în vederea satisfacerii unor interese zonale ale Frantei.

Să vedem acum pozitia Angliei în privinta pretentiilor nerusinate ale Ungariei. Să precizăm că în luna august 1939, o lună înainte ca războiul să izbucnească, guvernul român primea vesti nelinistitoare dinspre Londra, citez:

Ministrul Angliei a spus unei personalităti ungare de frunte că nu întelege amărăciunea poporului ungar fată de Anglia, deoarece guvernul britanic nu a garantat integritatea teritorială a României ci numai independenta ei… [30]

[30] Arh. M.A.E., fond 71 / Ungaria, vol.88, tel.nr.48660, 2 august 1939, semnată Bossy, f.110 (Legatia din Budapesta către M.A.E.) Este mai mult ca sigur că autorul notei este Raoul Bossy, diplomat de carieră acreditat pe atunci la Budapesta.

QED. Conciliatorismul englez în actiune. De altfel, asta nici măcar nu mă interesează. Problema este cu politica externă românească. Nu e nevoie să citim zeci de tomuri groase “ca pe mână”, vorba dlui Paul Goma, ca să vedem cum devine chestiunea. Care va să zică, aliata noastră firească, Anglia, prin vocea unui înalt membru al guvernului MS, încuraja fără echivoc pretentiile revizioniste maghiare, afirmând că, nu-i asa? Anglia nu a garantat decât independenta tării, nu si integritatea sa teritorială. Si atunci cum rămâne cu cele afirmate de către dl. Djuvara despre optiunile de politică externă ale lui Carol al II-lea care s-au dovedit mai târziu corecte? Dânsul nu ne spune exact când, poate ne va lămuri în editiile ce vor urma. Sau probabil a vrut să spună politic corecte. Pentru că dacă e asa, dânsul are dreptate. Optiunea lui Carol al II-lea a fost până în ultima clipă a domniei sale politic corectă, alături de băietii buni, cei care ne garantau doar independenta, nu si integritatea teritorială. S-ar putea spune, stai Dle! Poate nu era o declaratie oficială, o fi fost acolo, zic si eu, o discutie la o cafea si o tigară! Iată însă că 9 zile mai târziu, semnalele sunt deja oficiale, citez:

Însărcinatul cu Afaceri britanic mi-a remis azi o copie după memoriul maghiar referitor la minorităti, înaintat la Londra. Guvernul britanic ne cere stăruitor o destindere cu Ungaria […].Ni se aduce, de asemenea la cunostintă faptul uimitor că la o scrisoare a guvernului maghiar prin care se formulează anumite revendicări teritoriale îndreptate împotriva noastră, Guvernul britanic ar fi răspuns că ia act cu toată atentia de aceste cereri si că se gândeste să închidă ochii fată de importantele revendicări teritoriale ale Ungariei, dar că este de părere că asemenea revendicări nu pot fi dezlegate pe cale pasnică si prietenească între statele vecine. În ce ne priveste, am atras atentia guvernului britanic că românii nu înteleg să discute problemele teritoriale decât cu armele. [31]

[31] idem, telegrama nr.50432 din 11 august 1939, semnată Gafencu, către Ambasada României din Istanbul

Foarte frumos, însă în realitate s-a procedat exact invers. Tancurile românesti se vor retrage din Ardeal, făcând loc jandarmilor cu pene de cocos călări pe biciclete si înarmati cu flinte dinainte de primul război mondial. Din nou optiunile de politică externă ale regelui au fost corecte. Românii aveau să regrete amarnic uriasa greseală din 1919. Aveam atunci o primă ocazie nesperată de a transa definitiv si irevocabil conflictul de veacuri cu minoritatea maghiară. Atunci, în 1919, armata română, în loc să se ocupe cu aprovizionarea cu alimente a populatiei Budapestei, putea contribui foarte bine la stârpirea, fie ea si partială, a iredentismului maghiar. La fel cum altă ocazie nesperată de a rezolva definitiv si irevocabil problema maghiară s-a ivit în toamna lui 1944. Exact ce spuneam, întreaga noastră istorie, începând cu 8 iunie 1930, este un lung sir de ocazii istorice ratate. Cu privire la cele citate mai înainte, fac observatia că nu pare a fi decât o manifestare a perfidiei britanice, care urmărea deschiderea de noi focare de război în sud-estul Europei, pentru a diminua presiunea eventuală a Wehrmacht-ului asupra Angliei în cazul începerii războiului, prin dispersarea fortelor germane. Exact cum aveau să procedeze ulterior în Iugoslavia. Ăstia erau aliatii României, multumită lui Carol al II-lea si lui Nicolae Titulescu. Atunci când au avut interesul, au aplicat principiul “decât să moară mama, mai bine să moară mă-ta”. Spre deosebire de nemti, care, asa cum vom vedea, până la actul infam de înaltă trădare din 23 august 1944 si-au respectat cu strictete toate angajamentele. Aceasta a fost realitatea. Jocul politic al intereselor marilor puteri a sacrificat micile state din estul Europei, iar România, din păcate, nu s-a putut sustrage acestuia, trebuind să intre în război. În imagine, blindate sovietice intrând în Basarabia, 1940. Tancul din fată este un model T-26, un tanc usor si extrem de vulnerabil, modelul de bază al armatei sovietice, în spatele lui, vehicule blindate, un fel de TAB-uri, derivate din modelul Austin-Putilov md 1918. Desi echiparea anti-tanc a armatei romane era relativ precara, tunurile AT de care dispuneam puteau face tăndări aceste vehicule. Au demonstrat-o finlandezii, care în cursul războiului cu rusii au incendiat în doar câteva zile 80 de T-26, folosind simple sticle incendiare.(va urma)
http://mizeriaistoriei.wordpress.com/2013/12/07/minciunelele-dlui-djuvara-33/

Scris de Joker2009 Mier Dec 11, 2013 8:56 pm

Revenind la cele afirmate de către dl. Neagu Djuvara în cartea O scurtă istorie a românilor povestită celor tineri, voi relua citatul cu privire la ce trebuia să fi făcut în momentul primirii notei ultimative sovietice cu privire la cedarea Basarabiei si Bucovinei, citez:

Oare n-ar fi fost mai bine în ziua aceea să spunem că rezistăm? Pierdeam războiul în 8 zile, mureau câteva zeci de mii de oameni, dar nemtii ar fi intrat în tara noastră, pentru că n-ar fi admis — e un calcul pe care îl puteau face si oamenii politici de atunci — să-i lase pe rusi să pună mâna pe petrolul de la Ploiesti, din moment ce pregăteau un război împotriva URSS. Lucrul acesta se stia, îl scrisese Hitler în cartea lui, Mein Kampf, cu ani în urmă. […] Aceasta a fost, după părerea mea, marea eroare politică pe care am făcut-o în ultimii 50 de ani.

Perfect adevărat! Cu asta m-am declarat si eu de acord 100% cu dl. Djuvara. Numai că situatia era ceva mai complicată. Am văzut în episodul precedent cum Anglia, marea noastră aliată, pentru a micsora presiunea exercitată asupra ei în Vest, căuta să deschidă noi focare de conflict în est, pentru dispersarea fortelor germane, politică pe care au aplicat-o pe toată durata războiului. Multi istorici azi, în special din Basarabia, bazându-se pe analiza documentelor din arhivele sovietice, vorbesc astăzi despre abandonarea iresponsabilă a Basarabiei, străvechi teritoriu românesc, dar si despre eventualitatea de a fi respuns ultimatumul sovietic. Am arătat aici că realitatea nu era chiar asa dramatică precum o prezentase gen. Florea Tenescu în Consiliul de Coroană. Majoritatea istoricilor militari sunt de acord că se putea rezista. Raportul de forte era de cca. 2 la 1 în favoarea sovieticilor, ambele armate aveau echipare slabă din punct de vedere al echipamentului iar pregătirea de luptă era mediocră. Românii aveau însă în avantajul lor terenul, ca si faptul că se găseau în defensivă, chestiuni care ar fi putut să conducă într-o primă fază la respingerea atacului sovietic. Problema principală era cât se putea rezista si dacă în acest caz rusii aveau să se oprească la granita trasată pe harta atasată notei ultimative. Atunci hai să lămurim si aceste două probleme importante, despre care dl. Neagu Djuvara nu suflă o vorbă. Nu cred că este adevărat ce spune dânsul, vezi citatul anterior, că am fi pierdut războiul în doar 8 zile. Majoritatea expertilor militari afirmă că se putea rezista cel putin două săptămâni. Faptele demonstrează acest lucru. Trupele sovietice erau slab pregătite, extrem de putin motivate, si în plus, Comandamentul sovietic se astepta la o rezistentă îndârjită a armatei române. Apoi nu este cazul de război, pe care eventual l-am fi pierdut. În termenii tratatelor internationale în vigoare la acea dată, era vorba despre o agresiune fără declaratie de război. Agresiune sovietică si nu război, între cele două notiuni este o diferentă ca de la cer la pământ. Pentru că în ciuda opiniilor puterilor “garante” discutate anterior, apartenenta Basarabiei si Bucovinei la România era recunoscută de toate tratatele internationale în vigoare la acea dată, ca atare, cu atât mai importantă era rezistenta în fata agresorului, care nu ar mai fi putut fi contestată niciodată, chiar dacă ar fi urmat ocuparea acestor teritorii de către armata sovietică. Diferenta dintre agresor si agresat este ca de la cer la pământ. Exact ce spuneam anterior, nu Rusia ne-a luat Basarabia si Bucovina, ci noi le-am dat. Rusii le-au cerut, le-au revendicat, cum vreti Dvs, si noi le-am dat, le-am cedat de bunăvoie si nesiliti de nimeni, cel putin atunci în 1940, printr-un infam act de înaltă trădare. Chestia cu ocuparea eventuală a României este însă fabulatie pură. Sigur că da, este clar că nemtii nu aveau nici un interes să-i lase pe sovietici să pună mâna pe petrolul ronânesc. Problema este dacă rusii ar fi depăsit Prutul, încercând să ocupe Muntenia. Să precizăm că până în acel moment, rusii au respectat cu strictete termenii Pactului Ribbentrop-Molotov si toate acordurile cu germanii. Singura exceptie a fost revendicarea Bucovinei, care nu figura în acordurile ruso-germane. Aceasta l-a iritat la culme pe Hitler, dar pe moment s-a limitat să facă doar o remarcă privind Bucovina, care apărea oarecum neprevăzut, urmând ca să amâne rezolvarea acestei probleme pe mai târziu. Stalin, adeptul loviturilor prin surprindere, al deciziilor de ultimă oră, ca si Hitler de altfel, se astepta la un război lung între germani si aliati, un război în care ambele tabere să se epuizeze, urmând ca apoi să atace. Intentia era ca Uniunea Sovietică să aibă granită cu Italia (sic!), si nu, nu este o greseală, o va confirma Molotov după război. Victoria zdrobitoare a germanilor la Dunkerque si capitularea Frantei i-au stricat oarecum planurile. Victoria Germaniei a fost atât de categorică, încât Stalin a mers atunci pe principiul acum ori niciodată. Numai retinerea lui Hitler de a cauza pierderi prea masive Angliei a împiedicat o catastrofă. Trupele engleze au reusit să se retragă fără pierderi masive, lăsând totusi germanilor o cantitate uriasă de armament si material de război. Anglia va duce în următorii ani o asa lipsă de metal, încât gospodinele vor trebui să doneze până si crătitile din bucătărie pentru a se confectiona armament.

Nu se poate sub nici o formă accepta teza că regele si guvernul nu-si făcuseră si ei aceste socoteli. SSI avea agenti excelenti, iar documentele de arhivă confirmă aceste afirmatii. Se stia clar care erau intentiile sovieticilor încă din 23 august 1939, data semnării pactului ruso-german. Se pune acum problema cât de repede putea detasa Hitler cel putin 20 de divizii pentru a-i bloca preventiv pe rusi la Prut. Majoritatea specialistilor militari afirmă că ar fi trebuit cel putin trei săptămâni. Nu cred că trupele noastre ar fi putut rezista atâta, dar iară, sunt pure speculatii, deoarece este posibil ca si combativitatea sovieticilor să fi scăzut în momentul apropierii trupelor germane. Ceea ce este cert, este că sovieticii erau hotărâti în acel moment, indiferent de reactia românilor sau germanilor, să se oprească la Prut. Toate documentele de arhivă confirmă acest fapt. Ca atare, dezinformarea din Consiliul de Coroană a fost intentionată, ceea ce confirmă acuzatiile de înaltă trădare. Cât despre ocuparea eventuală de către Wehrmacht a României despre care vorbeste dl. Djuvara, sigur că da, ar fi fost de dorit, pentru că asta ne-ar fi scutit pe noi de multe si enorme sacrificii si pierderi ulterioare. Perfect adevărat! Numai că dl. Djuvara omite să ne mai spună si alte consecinte extrem de importante. Exact aici voiam să ajung, pentru că dânsul a trăit acele momente dramatice pentru toată suflarea românească, deci trebuia să stie ceea ce stia orisice român în acel moment. Dansul stie, dar ca de obicei, nu ne spune. Inutil să mai repet de ce. Este vorba de faptul că o ocupatie germană a României, eventual sub statutul de protectorat german, asa cum se întâmplase si în Belgia si Olanda, ar fi însemnat dacă nu detronarea si alungarea regelui, cel putin reducerea la zero a influentei lui si camarilei în politică si economie, dacă nu cumva ar fi fost pusi să si dea socoteală pentru toate ticălosiile. Asa trebuie interpretat actul infam de abandonare iresponsabilă a Basarabiei si Bucovinei. Restul sunt vorbe goale. Toate asa-zisele memorii ale lui Carol al II-lea, scoase de la neftalină de către domnii Cioroianu & Co, nu sunt decât niste minciuni ordinare, menite să acopere un act infam de înaltă trădare. În imagine, cadavre de români descoperite în sediul NKVD Chisinău, 1941. Nu putem uita, si nici ierta!(va urma)

http://mizeriaistoriei.wordpress.com/2013/12/11/minciunelele-dlui-djuvara-34/

Scris de DOLFI , caporalul FUHRER Lun Dec 30, 2013 12:31 pm

Ne vom opri cât de curând cu comentarea falsurilor si inexactitătilor, adevărurilor spuse cu jumătate de gură, adesea minciuni grosolane, din cartea dlui Neagu Djuvara, O scurtă istorie a românilor povestită celor tineri. Ar mai fi încă multe de spus. După cum se stie, tot ceea ce a urmat, alianta cu germanii si intrarea României în război se datorează 100% actului de înaltă trădare din august 1940, deciziei regelui Carol al II-lea de a da curs pretentiilor sovietice si de a abandona fără să tragă un glont, Basarabia, străvechi teritoriu românesc. Aici sunt de acord cu dânsul. După cum se stie, în urma unui protest popular organizat de legionari, generalul Ion Antonescu îl determină pe Carol al II-lea să abdice, iar acesta preia puterea împreună cu legionarii. Citez:

A trebuit bineînteles să ne aliem cu germanii, chiar să le îngăduim să aducă trupe în România, chipurile pentru a ne instrui armata — de fapt, mai cu seamă, ca să pregătească de la noi invazia Balcanilor si războiul împotriva rusilor. Iar după foarte putine luni, generalul Antonescu nu s-a mai putut întelege cu legionarii, care s-au comportat inadmisibil, creând o politie politică paralelă; s-au dezlăntuit cu violentă împotriva evreilor si, sub pretextul românizării, au preluat averile lor si le-au împărtit între ei. Au omorât o serie întreagă de fosti ministri (60 de fosti ministri si demnitari ucisi la Jilava, în noiembrie 1940). Cel mai mult a impresionat uciderea marelui istoric Nicolae Iorga (noiembrie 1940), iar din clipa aceea a fost clar că generalul Antonescu a hotărât să se despartă de legionari. La sfârsitul lui ianuarie ’41 are loc un fel de război civil care durează două zile, în care armata, de partea lui Antonescu, îi învinge pe legionari. Aceasta o dată ce Antonescu se asigurase de neutralitatea nemtilor — care, după câteva luni de observare a situatiei interne de la noi, ajunseseră la concluzia că în ajunul declansării unui război în Rusia le era mai de folos disciplina militarului Antonescu decât haosul legionar. Unii legionari fug în Germania, restul sunt ori internati în lagăre, ori închisi, ori fisati pentru a fi, într-un fel sau altul, îndepărtati mai târziu, de pildă prin trimiterea în linia întâi pe front, când vom intra în război, ceea ce se va si întâmpla. Este sfârsitul dominatiei legionare la noi.

Din nou dl. Djuvara nu se poate abtine si recidivează, cum spune dânsul. Câte verbe, tot atâtea minciuni. Nu, dle Djuvara, trupele germane nu au venit chipurile să instruiască armata română, ci chiar pentru asta. Dar nu numai atât, au venit la cererea expresă a generalului Antonescu, în calitate de aliat cu drepturi depline al Germaniei, datorită incursiunilor repetate ale bolsevicilor pe teritoriul românesc, presiunii asupra Gurilor Dunării, provocărilor la granită, violării spatiului aerian, într-un cuvânt actiuni militare ostile fără declaratie de război pe teritoriul românesc. Inutil să mai spun că dânsul face exact ce fac toti istoricii corecti politic de azi, omite cu bună stiintă faptul că Ministrul de Externe legionar, printul Mihail Sturdza, a refuzat să semneze tratatul cu Germania, dat fiindcă generalul nu a cerut nici o garantie germanilor, acesta fiind principala cauză a conflictului cu Antonescu. Chestiunea cu politia paralelă este vrăjeală pură, există stenogramele, acest corp al politiei a fost creat pentru protectia familiei Antonescu. Că ulterior Antonescu a început să vină cu o grămadă de obiectii, căutând nod în papură, cum se zice, asta e altă mâncare de peste. Iar hotărârea lui Hitler de a ataca Uniunea Sovietică, fusese luată cu mult înainte, cu peste un an în urmă, în august 1940, atunci când rusii au cerut si Bucovina, locuită de numerosi germani, teritoriu care nu făcea obiectul protocolului aditional secret al Pactului Ribbentrop-Molotov. Hitler a înteles atunci cu claritate că bolsevicii nu se vor opri la granitele specificate în acel pact, asa că a decis să-i atace el primul, înainte să fie el atacat. De altfel, după război, Molotov însusi avea să recunoască că intentia lui Stalin era ca Uniunea Sovietică să aibă granită cu Italia (sic!), chestiuni extrem de importante, asupra cărora dl. Djuvara se face că plouă. Iar chestiunea cu jaful legionar, despre care am mai vorbit pe alocuri pe acest blog, o voi trata altă dată separat, atunci când voi analiza punct cu punct, leu cu leu, asa-zisul jaf legionar. Iar chestiunea cu asa-zisul război civil de două zile cu legionarii e de tot râsul. A fost o lovitură de stat în toată regula, soldată cu 236 de victime, majoritatea gură-cască ucisi de armată, ca să legitimeze lovitura de stat a generalului Antonescu. Despre cei 60 de asa-zisi ministri si demnitari ucisi la Jilava am mai discutat. Am arătat aici că doar 3-4 erau fosti demnitari, un fost prim-ministru, gen. Argesanu, un fost ministru, Victor Iamandi, fostul prefect al politiei, gen. Gavrilă Marinescu si Mihail Moruzov, directorul serviciilor secrete. Restul erau comisari de politie, ofiteri inferiori, jandarmi, agenti ai sigurantei, un student informator al sigurantei, calaii lui Codreanu, ai Nicadorilor si Decemvirilor – toti aveau numeroase crime sadice la activ, fiind responsabilii principali de uciderea cu cruzime inimaginabila a elitei conducătoare legionare. În orice stat normal, ar fi primit cu prisosintă de câteva ori peeapsa cu moartea. Dacă dl. Djuvara îi socoteste pe acestia demnitari, să fie sănătos! Nu erau decât niste criminali de cea mai joasă spetă. Ancheta citată la sfârsitul vol. I al lucrării Pe marginea prăpastiei, un fel de rechizitoriu al guvernării legionare, este elocventă. Mărturia plutonierului Sârbu, strangulatorul Căpitanului, este cutremurătoare. Ultimul mentionat, prof. Nicolae Iorga, era apăsat de păcate grele contra legionarilor si nu numai, am mai discutat aici si nu mai insist. Sigur că da! Nici o mie de crime nu pot justifica răzbunarea criminală, eu însă reprosez dlui Djuvara faptul că nu a precizat în nici un fel calibrul moral al celor ucisi la Jilava, nici motivatiile legionarilor, lăsând să se înteleagă, nu-i asa, că este vorba doar de furia oarbă a bestiilor legionare. Îi sunt totusi recunoscător că a avut decenta să nu vorbească despre celebrul deja masacru de la Abator, despre care am discutat deja pe larg aici. În imagine, soldati germani în Bucuresti, P-ta Universitătii 1940. Arhiva LIFE.(va urma)
http://mizeriaistoriei.wordpress.com/2013/12/16/minciunelele-dlui-djuvara-35/

Scris de DOLFI , caporalul FUHRER Lun Dec 30, 2013 12:35 pm

Punem capăt aici discutiei despre cartea dlui Neagu Djuvara, O scurtă istorie a românilor povestită celor tineri. Ar mai fi încă multe de spus. Să încheiem cu un ultim citat din cartea dânsului despre regimul Maresalului Ion Antonescu, citez:

Dictatura lui Antonescu s-a arătat şi mai nemiloasă faţă de alte categorii politice, sociale sau etnice. După începerea războiului împotriva Uniunii Sovietice, sub cuvânt că evreimea din Basarabia şi Bucovina de nord se arătase în general favorabilă ocupaţiei sovietice şi avuseseră loc chiar acţiuni criminale împotriva armatei române, Antonescu a luat hotărârea să deporteze toată populaţia evreiască din Basarabia şi Bucovina dincolo de Nistru. La care s-au adăugat, fără explicaţii, unele grupuri de evrei din restul ţării şi un număr însemnat — care nu-i bine lămurit nici azi — de ţigani, în total, această deportare în masă e evaluată la circa 150 000 de oameni, aruncaţi literalmente în pustiu, fără structuri de primire prevăzute. Fiind zonă de război şi cunoscând purtarea brutală a armatei germane în înaintarea ei, evaluarea definitivă a numărului morţilor şi dispăruţilor e cvasi-imposibilă. Această teribilă măsură e astăzi imputată ca o crimă nu numai lui Antonescu şi guvernului său, întregii noastre naţiuni. Eu unul pot mărturisi că n-am avut pe atunci nici cea mai mică cunoştinţă despre această tragedie.

Câteva observatii acum. Nu stiu la care categorii sociale fată de care s-a arătat nemiloasă “dictatura” antonesciană. Poate ne lămureste dânsul în editiile viitoare ale cărtii domniei sale. Nici măcar fată de comunisti. Cu exceptia grupului Paneth, compus în principal din evrei (4 evrei + o unguroaică), care s-au dedat la actiuni teroriste în vreme de război si a lui Filimon Sârbu, toti condamnati la moarte si executati, în total 6 persoane, nici un comunist nu a fost executat. Putinii comunisti din tară, nici măcar n-au fost trimisi în linia întâi, asa cum s-a întâmplat cu legionarii în batalioanele de la Sărata, trimisi în misiuni sinucigase. Comunistii au stat bine-mersi în Lagărul de la Tg. Jiu, jucând septic si asteptând trupele sovietice eliberatoare. Lucretiu Pătrăscanu, bunăoară, a avut domiciliu fortat în vila familiei din Poiana Tapului, unde a scris Sub trei dictaturi. Cât despre tigani, doar câteva mii au fost deportati, împreună cu numeroasele lor familii, am arătat anterior si de ce, în special cei ce furau din case după bombardamente. În mod normal, astfel de hiene necrofage sunt împuscate fără milă în orice tara civilizată. Dar poporul nostru este milos, n-au fost împuscati nici atunci, nici la cutremurul din ’77, nici la lovilutia din ’89, unde iarăsi au furat la greu. În fine, nu numai ei, acum nici nu mai contează. Cât despre evreii din restul tării, este vorba despre cei intrati ilegal în tară, care se apucaseră de trafic de valută si alte operatii ilegale, un număr extrem de mic, câteva zeci doar, fiind deportati datorită sustragerii de la asa-zisa contributie în muncă. Cât despre afirmatia cum că n-a stiut nimic, mă îndoiesc. Deportările au fost extrem de bine reflectate în presa vremii. Sigur, nu avea de unde să cunoască detaliile, dar s-a stiut de deportarea evreilor în Transnistria. Nu mai comentez nimic. Punem punct aici. Vor urma câteva clarificări necesare. În curând, fragmente dintr-o nouă carte, Asasinii viitorului – un secol de terorism cultural. Sărbători Fericite tuturor cititorilor acestui blog!
http://mizeriaistoriei.wordpress.com/2013/12/23/minciunelele-dlui-djuvara-36/

Scris de Continut sponsorizat

Minciunelele dlui Djuvara (23- 33)

Minciunelele dlui Djuvara (23- 33)

Re: Minciunelele dlui Djuvara (23- 33)

Minciunelele dlui Djuvara (24)

Minciunelele dlui Djuvara (25)

Minciunelele dlui Djuvara (26)

DE CORELAT CU

Minciunelele dlui Djuvara (27)

Minciunelele dlui Djuvara (28 - 29) http://mizeriaistoriei.wordpress.com/2013/11/13/minciunelele-dlui-djuvara-29/

Minciunelele dlui Djuvara (30 )

Minciunelele dlui Djuvara (31)

Minciunelele dlui Djuvara (32)

Minciunelele dlui Djuvara (33)

Minciunelele dlui Djuvara (34)

Minciunelele dlui Djuvara (35)

Minciunelele dlui Djuvara (36)

Re: Minciunelele dlui Djuvara (23- 33)