George Pruteanu:România foarte mică

Onorat auditoriu, stimaţi oameni buni,

Mă doare inima că nu pot fi împreună cu dumneavoastră, dar şi mai tare mă doare cînd mă gîndesc cîtă tristeţe se ascunde în bucuria la care participaţi (şi la care, cu sufletul împărţit între Constanţa şi Piteşti, particip şi eu). Nu vreau să fiu ceea ce francezii numesc un “trouble-fete”, un “stricător de petrecere”, şi ştiu cîtă rîvnă au pus organizatorii ca totul să iasă bine, şi cu cîtă bună-credinţă şi cu cîtă românească împreunătate aţi venit cu toţii aici. Dar cum să-mi fie bucuria – bucurie, cum să-mi fie seninătatea – seninătate, cînd noi serbăm azi amintirea unei Mari Uniri, în timp ce amărîta noastră ţară nu e unită nici măcar cu ea însăşi, necum cu bucata ruptă din ea şi botezată altminteri? Cum să zîmbesc fără lacrimă cînd un mare român şi mare purtător-de-Românie, Ilie Ilaşcu, se află după gratii? Cum să fim împăcaţi cu noi înşine întru voioşie, cînd Maria şi Ion Aldea Teodorovici nu mai sunt?
Român sunt şi nimic din ce e românesc nu mi-e străin, aş spune, parafrazînd o veche vorbă a unui strămoş latin. Ca şi mine sunteţi, cred, cei mai mulţi dintre cei aflaţi astăzi aici. Ne-a adunat pe toţi, în acest loc din miez de ţară, gîndul şi visul României Mari. Dar dacă ne mutăm privirea, din adîndul cugetului nostru, în jur – ce vedem? Între România de dincoace de Prut şi România de dincolo de Prut – şicane, discriminări, netrebnicie. Iar România care-şi mai poartă numele nu e o Românie mare. E o Românie din ce în ce mai mică, o Românie în care ceea ce e românesc e împins să se simtă tot mai stingher, o Românie care-şi învaţă copiii istorie de tip rock-and-ROLLER, o Românie care se vinde pe dolari într-un ritm de rap sau de hip-hop. Îmi vine să strig: “Trăiască fie şi România Mică, numai să trăiască!”, nu pentru că aş consimţi să fie mică, ci pentru că mi-e teamă să nu moară, cînd o văd cît de bolnavă e! Peste un milion de oameni n-au unde munci, alte milioane de oameni n-au ce mînca, şi mai multe milioane de oameni sunt stupefiaţi de halul în care se duce totul de rîpă. De bine ce se “privatizează”, se “mondializează” şi se “globalizează”, acuşi n-o s-o mai vedem cu ochiul liber… Probabil că soluţia e: nu să dăm afară cu ţîrîita cîte 5.000, cîte 10.000, cîte 20.000 din cutare sau cutare fabrică - ci să fim DISPONIBILIZAŢi cu toţii, 22 de milioane. Să ne luăm cîmpii, să ne “mutăm în altă ţară”, după spusa poetului…
Vorbesc cu amărăciune, onorat auditoriu, şi trag nădejde că nu mi-o veţi lua în nume de rău.
Mulţumesc pentru trofeul ce mi s-a acordat, vă mulţumesc pentru atenţia acordată cuvintelor pe care vi le-am transmis prin intermediar şi vă mulţumesc că gîndiţi cu picioarele pe pămînt, cu picioarele pe un pămînt batjocorit, care merită şi care va avea, pînă la urma cea din urmă, locul cuvenit sub soare. Aşa să ne ajute Dumnezeu!
Bucureşti, 23 martie 2000
__________________