Roşia Montana: un proiect emblematic al industriei miniere canadiene

O activitate de lobbying care cântărește mai mult decât rezultatul oricăror alegeri parlamentare; o influenţă directă asupra textelor de lege; un demers de dezbinare a populaţiei, orchestrat cu bună știință; perspectiva unui dezastru ecologic; societăţi de exploatare care joacă la bursă bogăţia altora; probleme de sănătate publică care se întrevăd deja; o profundă îngrijorare în ce privește securitatea la locul de muncă a angajaţilor; distrugerea patrimoniului cultural… Așa se prezintă situația. La Roşia Montana, în România? Da, dar ar putea fi vorba la fel de bine și de Pascua Lama, la frontiera dintre Argentina şi Chile. De Sadiola în Mali. De Grasberg în Papua-Noua Guinee, precum și de zonele învecinate cu multe alte situri, care se numără cu sutele.

Toate acestea pentru aur… Un minereu fără prea mare utilitate socială sau tehnică, care există deja din abundenţă. În principal, aurul serveşte băncilor din întreaga lume ca acoperire în situații de crize financiare şi permite industriei bijuteriilor să satisfacă capriciile consumatorilor bogaţi. Un minereu fără mare utilitate deci, dar a cărui exploatare înghite cantități uriașe de apă, necesită produse chimice mortale, ameninţă ecosistemele şi creează îngrijorare pentru sănătatea publică din cauza particulelor toxice respirabile care se degajă în urma inevitabilelor reprize de dinamitare.

Peste tot sunt aceleaşi scenarii, aceleaşi demersuri, aceleaşi promisiuni, aceleaşi trădări, aceeaşi violenţă şi aceeaşi distrugere. Totul în slujba unei industrii care îi favorizează mereu pe aceiași protagoniști. Industria minieră canadiană se folosește de aceleaşi metode oriunde ar acționa şi stârnește aceeaşi indignare pe oriunde trece. În lume, trei din patru societăţi sunt canadiene, chiar dacă nu provin întotdeauna din această ţară, căci cadrul administrativ canadian le conferă imunitate peste tot pe unde fac ravagii.

De ce această convergenţă către Canada? În primul rând, statul canadian si-a configurat reglementările şi politicile fiscale în așa fel încât să favorizeze finanţarea activităţilor speculative de explorare, ca la Roşia Montana. În al doilea rând, Canada oferă societăților miniere acoperire legală, în caz de corupţie şi de abuzuri săvârșite în străinătate. În al treilea rând, diplomaţia canadiană susţine activ societăţile miniere în străinătate, indiferent de ce fac acestea. Atât la scară națională, cât şi internaţională, industria minieră canadiană afişează un dosar de mediu, social, politic, de securitate şi fiscal lamentabil, în cazul în care ne dăm silinţa să consultăm stufoasa documentaţie asupra chestiunii.

Nu este, deci, deloc întâmplător că Gabriel Resources Ltd. este înregistrată în Canada.

Atenţie, pericol!



Bursa de la Toronto seduce societățile de prospectări et de extracție

Industria minieră stăpâneşte în Canada

de Alain Deneault si William Sacher* / Articol apărut în Le Monde diplomatique, septembrie 2013.

Frenezia extractivă care duce la scormonirea subsolului canadian în căutare de hidrocarburi, carbon şi metale revine periodic în actualitate, așa cum s-a întâmplat în luna iulie a acestui an, după explozia unui tren plin de petrol la Lac-Megantic. Dar Toronto s-a specializat în egală măsură într-o faţetă mai puţin cunoscută a acestei activităţi : cotarea la bursă a giganţilor minieri mondiali, la adăpostul unui paradis fiscal şi judiciar.

„În general, în industria minieră, capitalurile de risc vin din Canada”, afirmă fără ocolișuri, ca pe ceva de la sine înțeles, inginerul belgian René Nollevaux, administratorul unei mine de cupru din provincia congoleză Katanga[1]. Într-adevăr, 75% din societăţile miniere mondiale (diamante, aur, cupru, cobalt, uraniu…) aleg Canada ca loc de înregistrare şi 60% dintre cele care emit acţiuni la Bursă se înscriu la Bursa din Toronto (Toronto Stock Exchange, TSX). Între 2007 şi 2011, 220 de miliarde de dolari canadieni (aproape 157 de miliarde de euro) au fost consacrate finanţării prin capitaluri proprii a sectorului minier – reprezentând mai mult de o treime din totalul mondial –, ceea ce plasează Toronto cu mult înaintea concurentei sale directe, Bursa din Londra (London Stock Exchange, LSE). În 2011, 90% din acţiunile emise de această industrie în lume au fost administrate de TSX[2].

Această performanţă, pe care guvernul federal o prezintă ca pe un „motor al prosperităţii canadiene”[3], alterează imaginea complezentă pe care ţara ține s-o prezinte de zeci de ani : aceea de ţară liniştită, activând spre binele umanităţii. Peste tot în lume, comisii parlamentare, curţi de justiţie, grupuri de experţi ai ONU, observatori independenţi și reporteri cu experienţă fac eforturi pentru a denunţa abuzurile, dacă nu chiar crimele comise sau susţinute de companiile miniere implantate în Canada. Corupţie, evaziune fiscală, jaf instituţionalizat, poluare masivă, afectarea sănătăţii publice, exproprieri violente, ucideri de manifestanţi, complicitate la violarea şi asasinarea celor ce s-au opus proiectelor miniere, acţiuni în justiţie care reduc la tăcere[4], criminalizarea contestaţiei politice, trafic de arme… şi lista nu se mai termină.

Canada primeşte industria minieră cu braţele deschise. Mai mult : îşi configurează reglementările şi fiscalitatea astfel încât să favorizeze finanţarea acestei industrii și să o protejeze pe plan juridic şi diplomatic. De aceea australienii, israelienii, suedezii, dar şi belgienii, americanii etc. vin aici să îşi înregistreze societăţile de explorare sau de exploatare. Nu numai pentru a profita de bogăţiile naturale ale ţării, dar și pentru exploatarea celor obţinute în Ecuator, Chile, Zambia, Burkina Faso, Indonezia sau România. Aproape jumătate din proiectele miniere cotate la TSX se desfășoară în afara Canadei şi numeroase societăţi înscrise la Toronto nu posedă nicio concesiune în Canada.

Ceea ce atrage atâtea societăţi miniere este în primul rând uşurinţa cu care o întreprindere poate cota şi valorifica la Bursă zăcăminte a căror existență este ipotetică. Marea majoritate a celor 1600 de societăţi miniere din Toronto sunt aşa-numitele juniors, adică societăţi care se consacră în mod exclusiv explorării şi identificării de noi zăcăminte. Fiind adesea de dimensiuni mici, aceste companii nu au resursele financiare, tehnice, umane şi politice necesare pentru exploatarea minelor industriale. Ele îşi scot prin urmare profiturile din speculaţia bursieră pe baza zăcămintelor lor ipotetice.

Escroci, niciodată condamnaţi

În Sud, societățile juniors au beneficiat de reformele încurajate de Banca mondială în anii 80 şi 90, prin care s-a instaurat sistemul de free mining, garantându-le întreprinderilor un acces nelimitat la subsoluri. Când, după o muncă grea de prospectare sau, cel mai adesea, graţie cumpărării de informaţii de la actorii locali, o societate junior descoperă un zăcământ rentabil, aceasta sfârşește, în cele mai multe cazuri, prin a se vinde unui major, adică unei societăți de exploatare, cedându-i astfel un proiect „gata de a fi dezvoltat”, după efectuarea unei operaţiuni bursiere extrem de bănoase. Această practică este atât de bine integrată la nivel mondial încât la ora actuală, întreprinderi de stat chinezești cumpără, urmând aceleaşi metode ca întreprinderile major occidentale, companiile juniors din America latină si Africa înregistrate la Toronto.

De la începutul activităţii în jurul titlurilor miniere canadiene, la mijlocul secolului 19, Toronto a fost teatrul a nenumărate fraude şi scandaluri legate de juniors. În anii 60, zvonurile complet nefondate legate de descoperirea de cupru, argint şi zinc au stârnit un mare entuziasm pentru titlurile societăţii Windfall, creând o adevărată debandadă la Bursă; în anii 90, Bre-X, o societate de explorare din Toronto, îşi sufla cu aur eşantioanele de rocă pentru a crea impresia că provin dintr-un zăcământ de mare calitate… Responsabilii pentru aceste escrocherii n-au fost niciodată condamnaţi de justiţia canadiană.

Pentru aceste societăți, Toronto devine astfel un adevărat templu al capitalului-risc – a se citi, al economiei-cazino. Explorarea minieră este, prin definiție, o activitate speculativă: înainte de a se fi săpat mina, nu se ştie niciodată exact ce ascunde subsolul. Specialiştii sectorului estimează în general că şansele unui proiect de explorare de a reuşi sunt între 1 la 500 și 1 la 1000 – un succes care depinde de geologia terenului, de accesibilitatea sa, dar şi de fluctuaţiile cursurilor mondiale, de progresele tehnologice sau de climatul politic local. A cumpăra acțiuni ale unei societăți junior echivalează cu a juca un număr la ruletă.

Este un adevăr pe care francezii l-au simțit recent pe propria piele. Societatea publică Areva a cumpărat în 2007 UraMin din Toronto… pentru a descoperi că zăcămintele promise de această societate junior erau mult mai dificil de exploatat decât fusese anticipat şi că cel mai important zăcământ fusese supraevaluat cu 20%. Totul într-un context în care cursul uraniului era în scădere. Este greu de ştiut exact cât l-a costat pe contribuabilul francez această greşeală de evaluare. Dar se ştie că achiziţionând UraMin pentru 1,8 miliarde de euro, Areva a fost constrânsă să recurgă la o depreciere a activelor sale cu 426 de milioane de euro în 2010.

Este uşor de speculat în jurul titlurilor miniere la TSX pentru că piaţa bursieră din Toronto a permis întotdeauna societăţilor să cultive ambiguitatea în ce priveşte potenţialul real al zăcămintelor ipotetice . De exemplu, există posibilitatea de a jongla cu noţiunile de „rezerve” şi „resurse”, deşi prima este o estimare circumstanţiată şi precisă a potenţialului unui zăcământ, în timp ce a doua este o estimare grosieră, bazată în special pe extrapolări de date geologice.

Faptul că normele sunt foarte ambigue favorizează cucerirea de noi spaţii de exploatare minieră, într-un context în care afirmarea rapidă a ţărilor emergente a dus la o creștere exponențială a cererii de resurse minerale – China, de exemplu, şi-a multiplicat consumul de 17 ori în ultimii 20 de ani. Se întâmplă ca societățile juniors să investească mai multe fonduri în campanii de marketing pe lângă eventualii investitori decât în căutarea unor noi zăcăminte – un procedeu ce creează condiţii pentru escrocheriile deja evocate.

Un alt avantaj pentru societăţile miniere este faptul că autorităţile canadiene, federale şi provinciale îi incită pe micii deținători de economii, prin politici fiscale pe măsură, sa investească în acest sector. „Acţiunile acreditive”, care permit deţinătorilor de titluri miniere să beneficieze de nişe fiscale excepţionale, au constituit vârful de lance al promovării de către guvern a sectorului de explorare. Cu sprijinul guvernului, fondurile de pensii, companiile de asigurări, băncile – cu alte cuvinte, instituţiile cărora canadienii le încredinţează propriile economii – şi anumite persoane fizice investesc masiv în activităţile miniere, furnizând capitaluri care permit finanţarea proiectelor de explorare şi de exploatare în întreaga lume. 185 de societăţi din Toronto sunt active în Africa, 286 în America Latină, 315 în Europa şi 1275 în Statele Unite[5].

Diplomaţia şi diversele agenţii de cooperare canadiene multiplică la rândul lor serviciile aduse industriei miniere. Ele nu-și precupețesc eforturile pentru a face presiuni asupra autorităţilor din țările unde acţionează societăţile din Toronto, cerându-le să participe la exproprierile necesare, inclusiv, daca este cazul, prin recurgerea la violență. Le incită, de asemenea, să creeze coduri miniere pe măsură, să amenajeze teritoriul conform intereselor acestor societăți, să le acorde accesul la resursele energetice şi hidraulice, precum şi la reţelele de transport. Chiar dacă această influenţă este greu de măsurat cu precizie, unele exemple vorbesc de la sine. Agenţia canadiană de cooperare internaţională (ACDI) a finanţat astfel reforma codului minier în Peru şi în Columbia, precum şi un mare baraj în Mali, care alimentează cu energie exploatările miniere din vestul ţării…

În sfârșit, pentru industrie, Canada apare ca un paradis juridic. Este adevărat că, potrivit regulilor Bursei din Toronto, companiile miniere trebuie să facă publice toate informațiile referitoare la instabilitatea politică şi la distrugerile mediului pe care le provoacă… dar numai dacă aceste fapte sunt de natură să afecteze valoarea acţiunii lor la bursă. Și mai grăitor este faptul că posibilităţile de a obţine câștig de cauză în fața tribunalelor canadiene pentru cei lezați de numeroasele abuzuri ale societăţilor miniere sunt reduse, ceea ce stârnește furia multor organizaţii internaţionale. Oxford Pro Bono Publico constată cu surprindere dificultăţile pe care le întâmpină cetăţenii care vor să introducă o acțiune civilă împotriva întreprinderilor canadiene în afara frontierelor naţionale[6]. La rândul ei, Organizaţia pentru cooperare şi dezvoltare economică (OCDE) reproşează guvernului canadian faptul că nu-și respectă angajamentul de a sancţiona întreprinderile instalate la Toronto care s-au arătat vinovate de corupţie politică în străinătate.

Experţi ai ONU merg până la a soma Canada să facă anchete cu privire la întreprinderile care au încălcat orientările OCDE în materie de etică: „Orientările OCDE oferă (…) un mecanism ce permite aducerea în atenţia guvernelor ţărilor de origine, adică ale ţărilor unde aceste întreprinderi sunt înregistrate, a situațiilor în care întreprinderile au încălcat aceste principii. Neluând măsurile coercitive necesare, guvernele a căror jurisdicţie se exercită asupra acestor întreprinderi se fac vinovate de complicitate”, scriu fără echivoc observatori ai ONU[7]. Singurul răspuns a fost că guvernul conservator al dlui Stephen Harper[8] a emis în martie 2009 o directivă intitulată „Consolidarea avantajului canadian”, care prevede punerea la dispoziţia companiilor a unui „consilier pe probleme de etică” fără nicio putere…

În organizarea acestei industrii, societățile juniors servesc la defrişarea terenului, nu numai în sens propriu, dar şi în plan politic şi economic. Adevăraţi „pești-călăuză”, aceste mici întreprinderi sunt primele care se confruntă cu formele de rezistenţă pe care le pot suscita prezenţa şi activitatea societăţilor miniere. Legislaţia canadiană le protejează ca atare împotriva oricăror urmăriri în justiție. Dar ea oferă totodată un adăpost și sectorului exploatării, cu ale sale companii major, permițându-i să se înscrie în tendinţa de gigantism minier şi să ignore, cu impunitate, gravele consecinţe sociale, de mediu şi sanitare pe care acesta le implică.

Mega-exploatările la suprafaţă produc, într-adevăr, deşeuri toxice în masă şi astfel, pot distruge regiuni întregi, pentru secole de-a rândul. Dar investitorii de la Bursa de la Toronto nu vor fi niciodată informaţi de aceste efecte, pentru că regulile acesteia garantează tăcerea în această privință. Şi când cetăţenii, printr-o luptă crâncenă, reuşesc să facă vizibile aceste fapte în mass-media internaţională, giganţii minieri pot fi siguri ca tribunalele canadiene nu vor da curs niciodată eventualelor acţiuni în justiţie intentate împotriva lor.

Traducere de un colectiv ad-hoc

*Alain Deneault şi William Sacher sunt autorii cărții Paradis sous terre. Comment le Canada est devenu une plaque tournante pour l’industrie minière mondiale (Paradisul de sub pământ. Cum a devenit Canada o placă turnantă pentru industria minieră mondială), Écosociété - Rue de l’Echiquier, Montréal-Paris, 2012; cu versiunea în engleză Imperial Canada Inc. Legal Haven of Choice for the World’s Mining Industries, Talonbooks, 2010. Pentru cartea Noir Canada: Pillage, corruption et criminalité en Afrique (Canada neagră: Jaf, corupţe si criminalitate în Africa), Écosociété - Rue de l’Echiquier, Montréal-Paris, 2008, Alain Deneault, William Sacher, Delphine Abadie, şi Editura Écosociété au fost atacaţi în justiţie de companiile miniere şi târâţi într-o suită de procese de intimidare şi ameninţare (pentru mai multe detalii, a se consulta: http://ethiquepublique.revues.org/249).



*Alain Deneault, doctor în filozofie (Université Paris-VIII), predă teorie critică la Université de Montréal. Alte cărţi semnate de Alain Deneault : Offshore. Paradis fiscaux et souveraineté criminelle (Offshore. Paradisuri fiscale şi suveranitate criminală), La Fabrique éditions, Paris, 2010; tradusă în engleză cu titlul Offshore. Tax Havens and the Rule of Global Crime, The New Press, New York, 2011; « Gouvernance ». Le management totalitaire (« Guvernanţă » şi management totalitar, Lux Editeur, Montréal, 2013.

*William Sacher este doctor în ştiinţele atmosferice şi climatului (McGill University) şi doctorand în economia dezvoltării la Facultatea latino-americană de ştiinţe sociale.

Articol apărut în Le Monde diplomatique, septembrie 2013.


[1] Citat extras din filmul Katanga Business de Thierry Michel, Les Films de Passerelle, Liège, 2009.

[2]A Capital Opportunity : Mining, Toronto Stock Exchange, 2012, www.tmx.com

[3] Renforcer l’avantage canadien : stratégie de responsabilité sociale des entreprises (RSE) pour les sociétés extractives canadiennes présentes à l’étranger, Ministère des affaires étrangères et du commerce international, Ottawa, martie 2009, www.international.gc.ca

[4] Poursuites-bâillons, în franceză, SLAPP (Strategic Lawsuit Against Public Participation) în engleză, „Urmăriri (în justiţie) strategice împotriva participării si mobilizării publice”) este o expresie nord-americană. Este vorba de procese sau ameninţări cu procese, în general pentru defăimare şi atingerea reputaţiei întreprinderii, intentate de companii cu scopul de a intimida, de a destabiliza mişcări civice sau indivizi ce scriu sau acţionează împotriva lor. Mai multe detalii, se pot găsi, de exemplu, aici: http://www.adequations.org/spip.php?article842 (n.tr.)

[5] Ibid.

[6] Obstacle to justice and redress for victims of corporate human rights abuse, Oxford Pro Bono Publico, Universitatea din Oxford, 3 noiembrie 2008.

[7] Rapport final du groupe d’experts sur l’exploitation illégale des ressources naturelles et autres formes de richesses de la République démocratique de Congo, S/2000/1146, § 170, ONU, 16 octombrie 2002, www.un.org.

[8] A se vedea articolul lui Marc-Olivier Bherer, La diplomatie belliqueuse d’Ottawa, Le Monde diplomatique, februarie 2009.

Roșia Montană a revenit în actualitate. Două evenimente importante s-au petrecut la sfârșitul săptămânii: Victor Ponta s-a băgat în subteran și a ieșit cu cei 33 de mineri blocați de zile întregi și 10-15.000 de oameni au mărșăluit în București în cel mai mare protest anti-sistem din ultimii ani. Ce au făcut ceilalți actori politici? Traian Băsescu a fost la Țebea, iar Crin Antonescu a stat acasă de unde a făcut niște declarații televizate.

Asistăm la o bătălie politică în care subiectul Roșia Montană reprezintă doar încălzirea pentru meciul-vedetă: prezidențialele din 2014. În care cei trei mari actori principali vor fi Traian Băsescu, Victor Ponta și Crin Antonescu. Poziționarea celor trei în cazul Proiectului Roșia Montană este interesantă prin prisma faptului că ea se va regăsi de acum încolo în cazul oricărui subiect cu rezonanță în opinia publică.

Traian Băsescu, unul din oamenii politici care cunoaște foarte bine detaliile economice ale Proiectului Roșia Montană, s-a poziționat de partea celor care cer respectarea legii și a spus, în repetate rânduri, că proiectul de lege reprezintă un exces, în afara cadrului constituțional, că era suficientă o hotărâre de guvern care însemna și angajarea răspunderii Guvernului, fără a pasa responsabilitatea la Parlament. Președintele a făcut declarații care nu reprezintă o schimbare a poziției sale inițiale de susținere a Proiectului Roșia Montană, dar sunt mult mai nuanțate, trecând într-o zonă de neutralitate. Am putea citi în declarațiile din ultima vreme ale Președintelui un accent critic pronunțat la adresa acțiunilor premierului Ponta, fiind mult mai îngăduitor față de Crin Antonescu. Nu m-aș hazarda să consider acest lucru drept o strategie pe termen lung, Președintele având o natură politică extrem de flexibilă, ce poate identifica o altă țintă extrem de rapid. Cred că în acest subiect Traian Băsescu a găsit un adversar legitim în Victor Ponta, politician ce stă mult mai bine în sondaje decât Crin Antonescu. Iar Traian Băsescu este într-o revenire de formă pe seama foștilor lideri USL.

Victor Ponta prin acțiunea de ieri, vizita la Roșia Montană, intrarea în subteran, discuția de peste o oră cu cei 33 de mineri și ieșirea la suprafață împreună, în fața tuturor camerelor de luat vederi, a demonstrat că poate deveni un om de acțiune. Într-un stil ce ne amintește mai mult de Traian Băsescu decât de Adrian Năstase, luând poziție într-o temă fierbinte. Ducându-se la Roșia Montană în timp ce în București se organiza cel mai mare marș de protest, premierul Ponta a ales tema locurilor de muncă, a oamenilor preocupați de ceea ce se întâmplă a doua zi, în locul idealurilor ecologiste, cu bătaie lungă, în zeci de ani. Ceea ce reprezintă o decizie importantă pentru fostul guevarist. Cred că Victor Ponta a intuit că manifestanții din Piața Universității reprezintă prima coagulare a forțelor anti-USL, alianță văzută ca reprezentant politic al establishment-ului politic actual, o manifestare a votului negativ ce se va contabiliza în dreptul altora. Miile de oameni care demonstrează împotriva Proiectului, împotriva corporațiilor, împotriva capitalismului, nu pot fi reprezentați de primul-ministru, ci de liderul Opoziției. Care nu prea există, din diverse motive, dar asta nu înseamnă că nu va apărea. Alegerea lui Victor Ponta de a se duce la Roșia Montană a fost una perfect rațională, un moment politic important, de trasare a viitoarelor teme electorale.

Crin Antonescu a încercat să folosească energia acestui moment pentru a marca etapa Liderului Opoziției de la Palatul Victoria. O construcție politică ce nu poate avea valoare pe termen lung, iar acest lucru cred că este înțeles și de liderul PNL. Reacția sa în cazul Proiectului Roșia Montană s-a vrut o revoltă împotriva tendințelor autoritariste ale premierului Ponta, care a refuzat amânarea discutării proiectului de lege, un avertisment dat propriilor miniștri care țin prea mult la scaunele lor, o încercare de definire a propriului electorat. Altul decât cel al PSD, partid pe care nu se mai bazează în cursa prezidențială. Și cum cel aferent PNL, 20-22 la sută, este insuficient pentru câștigarea prezidențialelor, Crin Antonescu a plecat la pescuit de voturi. Numai că acest lucru nu se poate face numai prin declarații televizate, ci este nevoie de contactul cu oamenii, direct, fără intermediar. Când l-ați văzut ultima oară pe Crin Antonescu dând mâna cu un om pe stradă, stând de vorbă cu niște tineri într-o școală, sau cu niște pensionari într-o piață? Cred că niciodată...

Dacă ar fi să tragem o concluzie a ceea ce s-a întâmplat în ultimele zile putem spune că Victor Ponta a coborât în subteran împreună cu Crin Antonescu, dar a ieșit la suprafață doar cu cei 33 de mineri. Sub privirea atentă a lui Traian Băsescu.

Duminică, Traian Băsescu a spus că trebuie să meargă la Roşia Montană, Crin Antonescu nu a zis nimic, iar Victor Ponta a ajuns la faţa locului, a intrat în subteran şi le-a promis minerilor blocaţi în galerii că, în schimbul ieşirii lor de sub pământ, va introduce în tuneluri o delegaţie de parlamentari.

Dinspre opoziţia de dreapta, nu s-a conturat o poziţie demnă de luat în seamă, fapt pentru care Antonescu poate juca în continuare teatrul că doar el face opoziţie în faţa actualei puteri, chiar dacă PNL este al doilea partid, ca număr de miniştri, în guvern.

Şi, tot pe acest fond, premierul Ponta are încă asigurat un culoar destul de lărguţ pentru a dansa pinguinul ca mediator între cele două categorii de protestatari - pro şi anti.

Cât va ţine păcăleala asta? Greu de spus.

Cert este, însă, că evoluţia din ultima vreme a declaraţiilor liderilor PSD, mai ales cele ale lui Victor Ponta şi Dan Şova, ca şi iniţiativele lor politice indică hotărârea social-democraţilor de a face astfel încât proiectul minier de la Roşia Montană să meargă înainte.

Cred, în acest moment, că două sunt priorităţile PSD, în contextul crizei fără precedent de la vârful USL şi al ieşirii oamenilor pe străzile din Bucureşti.

Una este pe termen scurt: găsirea unei soluţii convenabile din punct de vedere politic şi electoral pentru a comunica publicului larg faptul că aurul de la Roşia Montană va fi, în cele din urmă, extras.

A doua se întinde pe un termen mai lung: calmarea demonstranţilor, fără prea multe valuri, şi, în măsura posibilităţilor, întoarcerea cumva a protestului în favoarea social-democraţilor, atenţie!, nu neapărat a USL.

Referitor la acest din urmă caz, de notat că exprienţa începutului de an 2012 a arătat că se poate.

Evident că între a vrea şi a putea este o oarecare distanţă.

Politicienii care zilele astea nu vor decât să vadă străzile Capitalei blocate de ambuteiaje, iar nu de oameni şi pancarte, depind nu doar de sfaturile consilierilor şi strategilor, ci şi de hazardul asociat în mod obişnuit unor asemenea mişcări.

De aceea, eventuala întâlnire a lui Victor Ponta cu demonstranţii anti-Roşia Montană, pe care însuşi premierul a spus că ar avea-o în plan, va fi un moment de răscruce.

Pe de o parte, contactul ne va oferi câteva indicii asupra strategiei Guvernului de contracarare a opoziţiei civice la proiectul minier; pe de alta, ne va spune multe despre agenda reală a protestatarilor şi coerenţa lor, în condiţiile în care unii dintre ei au în vedere doar stoparea investiţiei de la Roşia Montană, alţii susţin evacuarea capitalismului, alţii se revoltă împotriva sistemului corupt întreţinut de clasa politică, etc.

În presă şi pe reţelele de socializare se vorbeşte de o pluralitate de grupuri şi de o multitudine de ţinte, dar fără a fi clar care e ponderea lor.

Prin urmare, şi repet, o întâlnire dintre Ponta şi contestatarii din Capitală va trage o bună parte a cortinei.

Totul porneşte de la următoarea întrebare: Cum va proceda Victor Ponta? Va merge în Piaţa Universităţii, pentru a li se adresa în mod direct TUTUROR sau va chema la discuţii CÂTEVA persoane?

Varianta contactului direct poate fi ispititoare pentru că lovitura de imagine ar fi cu adevărat extraordinară.

Dar este şi extrem de riscantă, pentru că Victor Ponta va trebui să le dea oamenilor ieşiţi pe străzile Capitalei răspunsuri clare.

Să le vorbească în DA şi NU – sprijin sau resping proiectul Roşia Montană – ceea ce ar intra în contradicţie cu strategia sa de comunicare de până acum.

Să le spună ce va face ca deputat - dacă e pentru sau contra proiectului minier şi să le mai explice cum vor vota parlamentarii partidului pe care îl conduce.

În fine, să le spună clar celor din Piaţă dacă duminică seara le-a promis ceva minerilor de la Roşia.

Şi ar mai fi ceva: este foarte posibil ca, odată ajuns în faţa “salvatorilor” Roşiei, Victor Ponta să fie luat la întrebări legat de poziţia sa şi a Guvernul său în chestiunea gazelor de şist.

Or, premierul, chiar dacă deţine aceste răspunsuri, nu are nici un interes să le facă şi transparente.

Momentan, atmosfera de pe marile bulevarde ale Capitalei nu-i este favorabilă din punct de vedere politic şi, după cum a recunoscut chiar azi (luni), nu vrea să provoace manifestanţii cu nimic.

În schimb, s-ar lăsa filmat de televiziuni în timp ce li se adresează direct şi în stradă bucureştenilor, dar asta numai atunci când locul va fi fost deja securizat, pentru a nu avea surprize, pentru a nu rostogoli bulgărele.

Toate astea necesită unele pregătiri.

Pe de altă parte, dacă va merge pe a doua variantă, interesante vor fi deopotrivă numele şi numărul celor care vor compune delegaţia.

Sunt două elemente ce vor contribui la formarea unei imagini asupra agendelor şi omogenităţii protestatarilor, putând fi evaluatăşi capacitatea lor de a rezista pe termen lung.

Din ultimele declaraţii ale lui Victor Ponta, rezultă că premierul ar prefera a doua cale, ba mai mult, şeful Guvernului şi-a exprimat preferinţa de a se întâlni strict cu cei pe care deja îi cunoaşte.

Ca într-un meci de box, premierul Victor Ponta insistă să încaseze pumni zdraveni de la colegul de alianța, Crin Antonescu, cel care nu contenește să-l atace de câteva zile bune. Profitând de tăcere complice a lui Ponta pe proiectul Roșia Montana, Antonescu caută să-și regăsească poziția paritară în acest concubinaj contra naturii dintre PSD și PNL. După ce zilele trecute i-a reproșat lui Ponta că este laș și nu are curajul să-și asume direct la Guvern proiectul exploatării miniere de la Roșia Montana, făcând uz de Parlament pe care îl folosește pentru a scoate castanele din foc în această chestiune, Antonescu i-a reproșat ieri direct lui Ponta că ar fi bine să stea în banca lui de la Guvern și să nu se mai amestece pe tarlaua sa din Parlament, acolo unde Crin este șef în camera superioară, la Senat. Cu alte cuvinte, Executivul să nu se amestece în treaba Legislativului pentru a avea un echilibru al puterilor în stat. Sau mai bine spus, ca Ponta să nu urce în capul lui Antonescu pe această problemă. Totul a pornit de la faptul că Ponta a promis duminică, odată cu vizitarea minerilor blocați în mină la Roșia Montana, că va aduce „aici comisia, să se decidă aici". „Eu le-am promis că o să facem comisia şi o să-i aducem pe toţi din comisie aici să vorbească cu ei. Şi să vadă aici, să se decidă dacă susţin sau nu proiectul, dar nimeni nu are voie, când nu ştie ce viaţă au oamenii ăştia, să zică "Nu". Trebuie să-i aducem aici, le-am promis şi o să mă ţin de cuvânt (...) Le-am promis că ne întoarcem aici cu comisia specială şi că fiecare parlamentar îi va asculta şi pe ei. Să ne gândim că oamenii ăştia au dreptul la viaţă", a afirmat Victor Ponta la ieşirea din mina de la Roşia Montană. Numai că Antonescu a simțit mișcarea de confiscare a întregii acțiuni pe care Ponta o pregătește și i-a replicat lui Ponta că nicio comisie nu va merge la Roșia Montana, ci va dezbate problema în Parlament. "Lucrările comisiei, oricărei comisii parlamentare, se desfăşoară la Parlament, nu la mină, nu în Piaţa Universităţii, nu în altă parte. Are rost să se deplaseze comisia sau o delegaţie a comisiei pentru a vedea nişte lucruri care trebuie văzute la faţa locului, dacă ele trebuie văzute", a mai spus Antonescu. "Ceea ce am recomandat sau am rugat eu pe colegii mei a fost să desemneze în această comisie nişte oameni care să nu fie deja celebri prin punctele lor de vedere. De pildă, eu nu m-aş fi dus în această comisie, pentru că am un punct de vedere foarte clar. Sigur că are şi partidul un punct de vedere pe care şi-l va menţine la vot, dar să nu aibă sentimentul cei care vin în faţa comisiei că bat la uşi închise. Deci, nici partizani ai proiectului, cum sunt parlamentarii de Alba - deşi domnul Atanasiu este pentru exploatarea de la Roşia Montană, dar nu pentru acest proiect - nici oameni care sunt foarte cunoscuţi ca fiind împotrivă", a mai spus Antonescu.

Atacuri repetate

Liderul PNL nu s-a oprit aici și a mers mai departe. El a declarat că "a devenit evident" că Victor Ponta susţine proiectul privind Roşia Montană, Crin apreciind totodată că premierul a fost mai puţin atent la nuanţe când a spus că trimite comisia parlamentară acolo și a luat peste picior povestea mersului lui Ponta în mijlocul minerilor, chipurile, pentru a-i scoate de acolo, sugerând ironic că nu era vorba de vreun accident de muncă la care trebuia să se intervină salvator. "La un moment dat am avut impresia că discută despre salvarea unor ostatici prinşi de terorişti sau despre oameni salvaţi dintr-o surpare de mină. Nu, oamenii singuri intraseră, singuri au ieşit, ca o formă de protest. Aici nu ne jucăm şi putem să intrăm în mină, să ieşim din mină, că să vină Antonescu, să vină Ponta... Esenţa, cred că vorbim de oameni serioşi, este să le fie ascultat punctul de vedere, şi le este ascultat, slavă Domnului", a adăugat Antonescu. El a mai menţionat că Victor Ponta nu poate să trimită comisia parlamentară în localitate, ci doar o delegaţie de la Guvern. "Eu cred că a devenit evident că premierul susţine proiectul, şi tocmai ceea ce eu cerusem şi până la urmă cer în continuare este să facem lucrurile clare, dar în fine, asta este problema domniei sale. Mie mi-e clar", a declarat Antonescu care încearcă de câteva zile să-i facă decontul de imagine lui Ponta pe toată această poveste. Liderul PNL a admis că premierul Victor Ponta "a punctat" la capitolul imagine prin deplasarea la Roşia Montană. În final, Antonescu a dat de înțeles că PNL va vota împotriva proiectului în Parlament, menționând că poziţia partidului său a fost bazată inclusiv pe o hotărâre a Delegaţiei Permanente a partidului din 2007 privind exploatarea cu cianuri, despre care a menţionat că a fost o hotărâre "cam tare, cam prea puternică".
http://www.curentul.ro/2013/index.php/2013091791063/Actualitate/Divort-politic-iminent-in-USL-Crin-si-Ponta-se-lupta-sa-si-puna-in-carca-fiecare-povestea-Rosiei-otravite.html