In mars fortat spre WW 3

Un ziarist american povestea că ieșirea președintelui american, Barack Obama, pe Siria l-a prins la masă cu o familie. Oamenii când au auzit că SUA ar trebui să intevină militar în Siria s-au enervat brusc, au lăsat mâncarea deoparte și au început să vocifereze: "ce căutăm noi acolo? Nu e jocul nostru, nu controlăm nimic acolo, cine știe cum se va sfârși, cine știe ce declanșăm, în ce ne băgăm". Când l-au auzit pe președintele SUA că va cere, totuși, aprobarea Congresului, s-au mai liniștit puțin, relata ziaristul.
Un alt jurnalist american, corespondentul Newsweek și Daily Beast pe probleme de securitate națională, scria exact așa pe twitter, imediat ce Barack Obama și-a terminat speech-ul: "Obama e atât de decis încât nu a luat o hotărâre pe Siria, ci a luat două!"Caustice reacțiile, îngrozitoare problema.New York Times scrie că nu odată președintele american s-a confesat apropiaților săi în problema Siriei: "E cea mai diabolică problemă cu care mă confrunt, riscurile sunt infinite, toate opțiunile sunt proaste și presiunea e infernală".Paradoxurile și ironiile de care se lovește președintele american, în aceste zile, pe tema Siriei sunt și mai năucitoare, subliniază aceeași presă americană: după ce a susținut fervent că Siria trebuie pedepsită doar dacă folosește arme chimice, după ce până și el s-a convins în sfârșit că e imperativ să acționeze, a ajuns la concluzia că nu are suport politic intern să tragă cu rachete Tomahawk în Siria.
După ce și-a construit toată politica externă din a scoate SUA din toate războaiele din Orientul Mijlociu, acum se confuntă cu cea mai mare provocare de când este în funcție, președinte al celui mai puternic stat de pe planetă: să convingă Congresul ca SUA să se angajeze într-un alt conflict despre care nimeni nu știe cum se va termina tot în Orientul Mijlociu.La fel, după ce și-a stabilit niște "linii roșii" de acțiune, cu largă susținere, bazate pe principii bine articulate, acum se află în situația de a se lupta singur pentru credibilitatea internațională a SUA.Și o altă contradicție fundamentală: un președinte care este un apărător ferm al dreptului internațional pe probleme cum ar fi utilizarea armelor chimice, dar, în același timp, un războinic foarte reticent, este acum disperat de a trage SUA din toată mocirla și vulcanii noroioși din Orientul Mijlociu ce stau să explodeze.
Un lucru este cert: președintele american se află în cea mai imposibilă situație cu putință. Explicații pentru asta sunt multe, greșeli s-au făcut, întrebări sunt și mai multe dar răspunsuri clare...aproape deloc.Însă cea mai importantă concluzie ce se poate trage până acum este cu totul alta. Iremediabil, "momentul Siria" pare să fi resetat pur și simplu foarte multe coordonate puternice din politica mondială. Toți parametrii convenționali în care au acționat și au gândit marile puteri ale lumii până acum, în ultimii zeci de ani, s-au schimbat odată cu Siria. Deciziile nu se mai iau atât de ușor, atât de rapid, poate prea în secret, acum susținerea populară a intervenției este decisivă. Intervenția militară dacă nu afectează direct, foarte puternic, evident și imediat un stat și o întreagă națiune nu se mai produce. Loviturile fulger, prin surprindere, probabil nu vor mai exista. Cu certitudine însă, nu se vor mai da atât de ușor.Principiile fundamentale ale dreptului internațional și democrației, liniile roșii- gen armele chimice și poate chiar arma nucleară, războinicii frenetici, fie ei strategi, consilieri sau președinți, politicienii, toți și toate sunt acum, în mare parte, îngenuncheate. Poate chiar ireversibil. Uriașele greșeli din trecut și din prezent se răzbună una după cealaltă, criza economică mondială se resimte și în decizii, politica externă se face acum doar pe considerente naționale. "Binele comun", altruist, s-a disipat neașteptat. De acum înainte este posibil să existe doar "binele meu", intestin, economic, egoist, naționalist ca stat și popor. Așa se face că Siria și Bashar al Assad au reușit, până una alta, un adevărat pas istoric: să mute războiul și intervențiile militare imediate, limitate sau nu, în altă eră. În "era decisiv populară". Un dictator de tip nou, crud dar nu idiot, a făcut asta. Un om care, culmea, își măcelărește poporul de doi ani și jumătate, și-l gazează, care a omorât 100.000 de suflete, zeci de mii de copii, care a provocat cea mai mare criză umanitară din ultimii zeci de ani, cu 2 milioane de refugiați, care a rupt pentru viitoarele decenii și generații o țară și poate că și o regiune și așa instabilă, un ucigaș ca și tatăl său, Hafez, a reușit să lase la îndemâna popoarelor pe care - incredibil- tot el le decimează cu intenție, să blocheze sau să aprobe totul.
Este însă până la urmă și asta o față a democrației, când istoria și greșelile unor iresponsabili formează un cumul și toate, la un moment dat, se răzbună. Cât de trist, ce groaznic paradox...Irakul, trecut prin Congresul SUA, l-a omorât pe Tony Blair care avea 1 milion de protestatari la ușă. Afganistanul, și el trecut prin Congres, de 12 ani nu se mai termină, erorile lui George W. Bush, Cheney, Rice și Rumsfeld sunt încă vii în memoria tuturor. Libia, cu toate presiunile Casei Albe, n-a mai trecut de Congres, cu toate că avea în spate susținerea ONU, NATO și a Marii Britanii.Acum însă, în doar o săptămână, cea mai puternică alianță militaro-politică și geo-strategică a lumii, NATO, s-a dovedit că poate fi mută și surdă, ONU poate fi paralizat la orice oră de interesele puternice ale Rusiei și Chinei, Europa împrăștiată, parteneri ca Turcia, Germania și chiar Israelul își pot susține, din motive total diferite, prietenii doar cu vorba sau sufletește iar cel mai puternic parteneriat strategic al lumii- SUA- UK se poate fractura aproape iremediabil.
Premierul Cameron a fost umilit în Parlamentul Britanic după ce a susținut puternic intervenția în Siria, pierzând la doar 13 voturi diferență. 60% din britanici nu sunt deloc de acord cu intervenția, doar 24% o susțin, potrivit ultimului sondaj, situație asemănătoare Irakului lui Blair. Însă votul, sublinia Reuters, pune în dificultate atât întreaga carieră a premierului Cameron cât și rolul strategic, de mare putere, pe care-l va mai avea, dacă-l va mai avea, Marea Britanie în viitor. Și Blair a avut aceeași problemă. El a ales altfel atunci. Marea Britanie strategic a câștigat pe moment, dar când totul s-a dovedit în Irak un eșec, și spre Blair s-a arătat cu degetul. Însă Blair era oricum dărâmat.
Palma pe care și-a luat-o acum câteva zile Cameron i-a redus pe toți puternicii planetei la tăcere. Și Obama le-a spus consilierilor săi că atunci când a văzut votul, s-a simțit izolat, dar se pare că l-a învinovățit pe Cameron că n-a știut să gestioneze situația. Oricum, a fost un șoc puternic. În Marea Britanie s-a căutat un precedent, istoricii au scuturat de praf toate cărțile de istorie. Să pierzi un vot pe război în Parlamentul Britanic? Așa ceva nu s-a mai întâmplat în istoria Marii Britanii, țineți-vă bine, de 231 de ani! Halucinant.
Pus efectiv în genunchi, după anunțul președintelui Obama de astăzi, David Cameron n-a mai putut decât să posteze de pe telefonul său mobil un mesaj de susținere pe Twitter pentru SUA: "Înțeleg și susțin poziția lui Barack Obama pe Siria". Atât. Crud.
Sub protecția anonimatului, mai mulți oficiali americani au declarat imediat, pentru Associated Press, că de fapt președintele american dorea astăzi să anunțe intervenție militară în Siria fără o autorizare suplimentară din partea Congresului, însă noaptea trecută, în mod neașteptat, s-a răzgândit. Tot presa americană scrie că sunt foarte puțini oameni din Casa Albă în care are încredere deplină președintele Obama. Doi sunt foarte importanți: Denis McDonough, White House Chief of Staff, fost consilier în primul mandat al președintelui american pe securitate națională și un specialist în comunicare strategică (a fost văzut lângă președinte în momentul capturării lui Osama bin Laden) și Susan Rice, actualul consilier pe securitate națională. Din exterior, un alt om în care are mare încredere președintele american se spune că este generalul Martin Dempsey, șeful statului major interarme american, și el un reticent în a ataca Siria.
Ziariștii, tot pe baza unor surse, susțin că toți cei trei l-au sfătuit îndelung în ultima zi pe Barack Obama să ceară votul Congresului pentru intervenția limitată în Siria, în ciuda concluziei luată de echipa de securitate națională- că trebuie atacat imediat, fără Congres.
Votul Congresului este un pariu pe care nu se știe, deocamdată, dacă președintele american îl va câștiga. Mulți sunt sceptici, am auzit și opinii ferme dar și analize solide că intervenția în Siria va pica în Congres. Până și echipa pe probleme politice a lui Obama pare să creadă asta. Iar cei din echipa de securitate națională cred că nici susținerea internațională nu se va îmbunătăți în tot acest timp.Ce câștigă aruncând toate zarurile pe masă președintele american? Încearcă să câștige intern tot ce nu are- susținere. Câștigă timp să transforme Siria într-o temă solidă de dezbatere, însoțită de probele raportului ONU, dar în exterior nu este foarte sigur că timpul lucrează în favoarea lui. În Siria, Bashar fructifică totul și sfidează cu zâmbete largi. Mută trupe și capacități militare în stânga și-n dreapta. Ieri, defila cu iranienii și-și declara victoria împotriva SUA prin mesaje transmise pe toate fronturile, inclusiv la una din televiziunile controlate de stat.
Ce-ar mai putea câștiga Obama? Măcar o coalizare mai puternică dacă nu mai largă a statelor ce susțin intervenția. Până acum, cea mai vocală este Franța, dar cota lui Hollande nu este chiar cea mai fericită iar miercuri și în Franța este așteptată o dezbatere în Parlament, însă fără vot.Summitul G20 sau reuniunile Ligii Arabe- l-ar putea ajuta sau, din contră, încurca și mai mult pe președintele SUA. Multe țin de și mai multe variabile. Poziția Rusiei nu pare să se flexibilizeze, deja Putin luându-l de mai multe ori pe zi peste picior pe Obama, "prietenul" său Obama, laureatul Premiului Nobel pentru Pace.
Ce-ar putea pierde Obama? Cam tot. Dacă pierde în Congres, ceea ce nu este deloc exclus, poate pierde și susținerea internă pe care o are, dar trebuie să meargă mai departe- pentru că toată credibilitatea SUA este în joc.Dacă nu cerea acum votul Congresului, putea să piardă și mai mult în viitor- în perspectiva unei confruntări cu Iranul, ar fi spus președintele Obama consilierilor săi, potrivit unor surse din Casa Albă, citate de NYT. "Nu poate lua asemenea decizii divorțând de popor și de Congres. Cine știe ce se întâmplă în 3-4 ani în Orientul Mijlociu".Acum însă a mers pe mâna oamenilor în care are cea mai mare încredere și a ales totuși cea mai inteligentă soluție, deși la prima vedere nu pare: generarea unei dezbateri uriașe din care el mai poate recupera puțin. Și puținul ăsta, în situația dată, este totuși ceva dacă l-ar putea lua. Comparate și atent analizate, riscurile sunt mai mici.Este însă extrem de limpede că răzgândirea lui Barak Obama de a nu pleca singur fără Congres la război, a fost generată, în mare parte, și de sondaje.Ultimul, publicat în SUA, la comanda NBC, arată că 44% din americani dezaprobă modul cum președintele Obama se ocupă de problema Siria, dar un procent nu foarte mic și îndepărtat- 35% îl aprobă. 21% nu sunt încă siguri. Așadar, intern, cărțile încă se mai pot juca.50% se declară, de asemenea, fermi împotriva unei intervenții SUA în Siria, dacă s-au folosit arme chimice, însă 42% se pronunță pentru. 8% nu sunt încă deciși.Dacă intervenția militară ar fi limitată, doar cu rachete de croazieră meninte să distrugă infrastructura militară siriană care a utilizat armele chimice, ei bine, procentele s-ar inversa puțin: 50% ar susține acest tip de operațiune a SUA, 44% se opun iar 6% nu sunt siguri.Cu toate acestea însă, 58% cred că utilizarea armei chimice necesită un răspuns militar, 45% nu-și pot forma încă o opinie dacă lovitura pentru Siria ar fi în interesul național al SUA, 41% sunt de părere că lovitura nu va îmbunătăți situația civililor din Siria, în schimb, 79% s-au declarat ferm ca președintele Obama să ceară aprobarea Congresului înainte de a lovi în puterea de la Damasc. Doar 16% au susținut că nu e nevoie de așa ceva.Interesant în sondaj este și obiectivul pe care ar trebui să-l aibă SUA în această lovitură aplicată Siriei: 56% din americani cred că ar trebui să oprească utilizarea armelor chimice, 16% sunt de părere că ar trebui să-l îndepărteze pe Bashar al Assad și 15% spun că ar trebui să oprească războiul civil sirian.
Așadar, cu toate acestea, Barack Obama mai poate jongla, poate merge pe sârmă în următoarele săptămâni. Loc de susținere internă mai e, și de informare, și de dovezi puternice aduse. Principiile sunt susținute cât și intervenția limitată, dar poporul american ordonă practic președintelui SUA prin aceste cifre ca totul să treacă prin filtrul Congresului american.Președintele SUA este prins acum singur în cutia pe care tot el și-a confecționat-o, scrie tot New York Times. Și trage și pe ceilalți reprezentanți ai poporului după el. Dacă l-a averizat din Martie pe Assad că jocul se va schimba dacă va folosi arme chimice, a înarmat oficial rebelii, atacuri cu arme chimice s-au tot folosit în Siria în ultimul an, iar acum sunt dificultăți majore interne și externe- cu susținerea internațională, asta dovedește un singur lucru, spun analiștii: că toată Casa Albă n-a discutat până acum deschis subiectul și nu are o strategie clară foarte bine pusă la punct. Iar așa ceva este, de-a dreptul, inadmisibil. "Oamenii nu au încredere în politica noastră pe acest subiect, pentru că ea nu prea există. Și tocmai de aceea nu se raliază", spune decanul Institutului de Sudii Intenaționale Avansate Johns Hopkins.
Și pare că așa și este. Susținere internă nu exista. Așadar, nici cel mai puternic președinte al lumii n-a fost preocupat de asta cu adevărat.În schimb, alții ca Bashar al Assad, au fost. În timp ce acum, până și israelienii par disperați și se bat la cozi nesfârșite ca să cumpere, din nou, măști de gaze, președintele sirian, în avantaj față de rebeli, duce metodic și, deocamdată, "cu succes", aceeași politică "Hama" a familiei, moștenită de la tată.
Numai că, în ultimii doi ani, aceleași popoare ale Orientului, par să-și impună "noi reguli Hama". Occidentul pare total desprins de asta, aproape totul arată el că nu poate înțelege ce se întâmplă, că nu poate gestiona, lumile parcă-s total și irecuperabil paralele. Însă "trezirea arabă", așa cum foarte atent o definește și creionează Thomas Friedman, editorialistul New York Times, poate dura chiar și 20 de ani sau mai bine.
Cu tot efortul, din păcate, absolut nimeni n-a prevăzut asta. Și, cu deznădejde, trebuie recunoscut, în mod deschis că, în ciuda costurilor uriașe și dureroase, nu s-a reușit aproape nimic trainic în întreg Orientul până acum.