Patru variante de acţiune militară a Statelor Unite in Siria

Cu dovezile irefutabile pe masă (despre cele declasificate pentru opinia publică, vorbim mâine), preşedintele Barack Obama declara ieri că nu a luat nici o decizie şi că – după (încă) o consultare cu Aliaţii şi o ”consultare” cu Congresul – va alege varianta cea mai potrivită privind o intervenţie în Siria.

În cercurile politice de la Washington, se discută aprins despre legitimitatea şi legalitatea demersului, despre interesul naţional, dacă preşedintele are sau nu nevoie de aprobarea Congresului.

Barack Obama a apucat să sublinieze ieri că va fi o acţiune limitată, excluzând orice intervenţie la sol. În lumina acestei declaraţii, scrisoarea de răspuns a şefului Statului Major Interarme, generalul Martin E. Dempsey, la solicitarea senatorului Carl Levin e cât se poate de lămuritoare. Senatorul îl întreba, la 18 iulie, despre opţiunile militare ale Statelor Unite în Siria (avantaje, dezavantaje, costuri), iar generalul răspundea prompt, la 19 iulie (cu o lună înaintea atacului chimic din suburbiile Damascului).

Iată poziţia rece, profesională, onestă a generalului Dempsey.

Există 4 (nici mai multe, nici mai puţine) variante de intervenţie armată în Siria.

1. Un atac limitat. Acesta presupune distrugerea acelor ţinte care pun regimul Assad în imposibilitatea de a-şi conduce acţiunile militare, de a-şi folosi armamentul perfecţionat şi, finalmente, de a se apăra. Sunt necesare sute de avioane, nave, submarine şi facilităţile aferente. În funcţie de durată, costul unei astfel de operaţiuni se ridică la în miliarde de dolari. Avantajul acestui tip de atac este că provoacă pagube importante regimului de la Damasc şi intensifică numărul dezertărilor. Riscul acestui tip de atac este că regimul îşi poate dispersa ori ascunde parte din arsenal, iar o ripostă a acestuia este de aşteptat, ceea ce ar conduce la pagube colaterale (civili).

2. Instituirea unei No-Fly Zone - teritoriu de pe care nu se poate ridica nici un aparat de zbor. (Rebelii cer asta, după model libian, de multă vremei). Această opţiune împiedică bombardamentele armatei lui Assad şi taie posibilitatea alimentării acesteia. Presupune neutralizarea sistemului antiaerian, distrugerea aviaţiei şi a infrastructurii. Necesită sute de aeronave, un sistem avansat de comunicare şi realimentare. Costurile se ridică, iniţial, la 500 milioane de dolari, urmând ca mentenanţa să se ridice, într-un an de zile, la miliarde de dolari. Avantajul acestei opţiuni este că elimină total posibilitatea regimului Assad de a bombarda opoziţia, şi poate susţine ofensivele acesteia din aer. Riscurile ar fi că armatei siriene îi rămân artileria şi rachetele, iar Statelor Unite ar putea pierde aeronave şi combatanţi.

3. Stabilirea unor zone-tampon. Această opţiune ar folosi atacul armat pentru a proteja anumite zone geografice, mai ales cele aflate la graniţa cu Turcia sau Iordania. Avantajul este că opoziţia poate folosi aceste zone-tampon pentru a se antrena şi organiza; zonele pot servi şi pentru acordarea de asistenţă umanitară. Dar zonele-tampon trebuie apărate împotriva atacurilor (aeriene sau terestre), ceea ce ar necesita instituirea unei no-fly zone limitate (cu costurile corespunzătoare). Mai neplăcut este că zonele-tampon nu pot funcţiona fără prezenţa a mii de combatanţi din partea Statelor Unite, poziţionaţi în afara graniţelor siriene. O astfel de operaţiune (zone-tampon plus no-fly zone limitate) costă peste un miliard de dolari pe lună. Avantajul este că ar întări opoziţia şi ar îmbunătăţi asistenţa umanitară, ridicând presiunea infernală de pe Turcia şi Iordania (care găzduiesc miloane de refugiaţi). Riscurile sunt similiare cu ale unei no-fly zone. În plus, zonele-tampon pot deveni baze operaţionale pentru extremişti.

4. Controlul armelor chimice. Opţiune e menită să prevină folosirea şi proliferarea armamentului chimic şi presupune distrugerea depozitelor, interzicerea mutării materialelor şi instituirea unui program de securizare. Operaţiunea impune, de asemenea, no-fly zone şi implică sute de aeronave, nave, submarine, precum şi facilităţile corespunzătoare. Dar mai înseamnă şi mii de agenţi ai forţelor speciale şi ai altor forţe la sol. Costurile ar depăşi un miliard de dolari lunar. Dezavantajul e că nu poate fi controlată decât o parte din arsenalul chimic sirian. În plus, mai există şi riscurile pe care le implică orice acţiune cu trupe la sol.

În finalul epistolei din 19 iulie, generalul Dempsey îşi exprima scepticismul în legătură cu orice acţiune militară în Siria, precum şi speranţa că mai e loc pentru soluţii politice.

Reflectând la explicaţiile şefului Statului Major Interarme, înţeleg tot mai puţin demersurile preşedintelui Obama şi interesul naţional al Statelor Unite în criza siriană. Pe măsură ce orele trec, începe să se contureze adevărata ţintă a Americii şi a aliaţilor săi: Iranul.