Recurs la istorie - Recunoştinţa regilor

„Dorind să devină erou cu orice preţ, decis să culeagă laurii personali pe seama suferinţelor de neînchipuit pricinuite poporului român, Regele a obţinut efemere satisfacţii din partea celor cărora le-a închinat Ţara şi Neamul. Când, la sfârşitul anului 1947, comuniştii pe care i-a adus la putere l-au debarcat din propria lor barcă, regele nu mai era decât un infirm moral, pentru care nici Stalin, nici Truman n-au ridicat un deget”. (Josif Constantin Drăgan)

Actul de la 23 august 1944 a constituit şi constituie încă subiectul unor dezbateri şi controverse, cele mai multe fiind subiective. Aşa cum am mai afirmat - istoria nu se face cu „dacă” şi „poate”, de aceea facem din nou „recurs la istorie”. Prezentul text este o adaptare comentată a unui fragment din volumul „Antonescu Mareşalul României şi răsboaiele de reîntregire”, Mărturii şi documente coordonate şi îngrijite de Josif Constantin Drăgan, Veneţia, Editura Nagard,1986, vol.I-IV.

Chiar de la primele discuţii cu Hitler, Mareşalul i se adresase: „Merg alături de forţele Axei deoarece interesele vitale ale neamului românesc mi-o cer şi atâta vreme cât interesele vor coincide, rezervându-mi dreptul ca atunci când nu vor mai coincide, să-mi urmez propriul interes...” După marele eşec de la Bătălia Stalingradului, Mareşalul Antonescu afirmase: „Germania a pierdut războiul, trebuie să ne îngrijim să nu îl pierdem pe al nostru”. Conştient de evoluţia evenimentelor, a început să caute soluţii pentru o ieşire demnă şi neimputabilă din război, într-un moment, când - este necesar de precizat - soarta acestuia nu era încă decisă. Bazându-se pe principiul consfinţit prin Constituţia Ţării: „Regele domneşte şi nu guvernează”, raţionamentul după care s-a condus Mareşalul a fost acela de a-l ţine pe Rege, departe de deciziile politice conjuncturale tocmai pentru a nu-i afecta imaginea.

Printre controversele amintite se află şi întrebarea, dacă Mareşalul Ion Antonescu a fost chemat la palat în fatidica zi de 23 august 1944 sau a cerut să meargă în audienţă? După o documentare atentă şi imparţială, se poate afirma cu certitudine că Mareşalul NU a dorit să ajungă la Rege în acele împrejurări. Explicaţia este simplă şi ţine de conduita morală a Mareşalului.

În ziua de 23 august 1944, făcându-se o serie de presiuni asupra sa, Conducătorul Statului a afirmat: „N-am ce căuta la Rege. Regele nu trebuie să fie amestecat în politică. Toată răspunderea o am eu şi, dacă lucrurile merg prost, el să rămână neîntinat.” Armistiţiul având implicaţii atât de profunde, eventualitatea unor conflicte cu armata germană erau mai mult decât previzibile. În această privinţă, Mareşalul iniţiase şi realizase, în mare secret, o serie de măsuri militare şi administrative de apărare a Ţării, folosite ulterior de complotişi, care şi-au însuşit apartenenţa. Din nefericire, aversiunea regelui faţă de mareşal - întreţinută permanent de regina-mamă Elena, care ura tot ce-i românesc - a învins raţiunea şi interesele Neamului Românesc. Ambiguitatea şefilor partidelor politice şi istorice a contribuit şi ea la luarea deciziei, lăsând drum liber trădării de Neam şi Ţară.

În discuţia avută în ziua de 21 august 1944 - „ca de la soldat la soldat” - cu generalul german Hans Friessner, comandantul Grupului de armate Ucraina-Sud, [1] acesta l-a avertizat pe Mareşal cu privire la zvonurile care circulau în Ţară:
„- Noi stăm aici, împreună, în aceeaşi barcă, pe o mare furtunoasă. Cine debarcă, acela nu se pune în pericol numai pe el, numai naţiunea lui, ci întreaga naţiune europeană (şi câtă dreptate avea! - n.r.).
Mareşalul i-a răspuns:
- Rog pe Excelenţa Voastră să-mi permită să vorbesc, de asemenea, de la soldat la soldat şi tot aşa de deschis, de la om la om. Este evident şi de la sine înţeles că războiul actual decide soarta Europei şi, în special, soarta poporului român. Nu numai eu şi pătura noastră conducătoare, ci şi poporul român, în covârşitoarea lui majoritate sunt bine-convinşi şi-şi dau seama ce înseamnă superioritatea care creşte ameninţător, a statului ruso-bolşevic; aceasta cu atât mai mult cu cât poporul român şi statul român, secole întregi au luptat în contra soartei vitrege a asupririi ruseşti şi a trebuit să suporte ca Rusia, în năzuinţele ei spre sud-estul european să smulgă necontenit bucăţi din trupul românesc. [...] Germania a comis grele greşeli politice. Astfel, în cursul acestui răsboi, niciodată Germania, prin reprezentanţii ei, n-a declarat care sunt intenţiile germane faţă de fiecare stat, dacă victoria finală este câştigată. O astfel de declaraţie ar fi adus o lămurire pentru popoarele europene şi ele s-ar fi unit în lupta comună contra Rusiei sovietice. [...] Germania a pregătit războiul contra Rusiei deja încă din 1930 şi totuşi, comite - abia un an înaintea începerii acestuia - o mare greşeală, jefuind singură braţul ei drept, prin sfărâmarea şi ciopârţirea frontierelor române în favoarea rusiei, Ungariei şi Bulgariei... [...] Credeţi dumneavoastră, Excelenţă, că simplul cetăţean român, soldatul şi ofiţerul român, dintre care mulţi au în Transilvania predată Ungariei, părinţi, fraţi, surori, rude şi averi, şi care au fost sistematic jefuiţi, închişi, batjocoriţi şi asasinaţi de unguri - şi aceasta cu toate intervenţiile mele faţă de conducerea germană şi în special faţă de domnul von Ribbentrop, care totuşi, prin Dictatul de la Viena se obligase să garanteze un tratament omenesc populaţiei române din acea regiune - nu-şi pune întrebarea: pentru ce aliatul României în răsboiul contra Rusiei permite Ungariei toate acestea? [...] Cum stă acum sufletul poporuluio român faţă de acest tratament, când propaganda de partea aliaţilor îi umple urechile zilnic, că România va fi iarăşi instalată în drepturile ei teritoriale, care i-au fost tăiate, pe nedrept, la Viena? [...][2] Este singur caz în istorie când un popor intră ca aliat într-un război, fără să aibă un tratat de alianţă militară şi politică. nu este aceasta o dovadă evidentă a ţinutei etice şi onorabilităţii loiale cu care poporul român stă de partea Germaniei în acest răsboi şi călătoreşte în acelaşi vas, fără să ştie încotro se îndreaptă? Căci, până azi, cu toate încercările mele, conducerea germană n-a declarat niciodată deschis ce soartă a rezervat acestui popor român, aliat credincios şi loial. [...] Eu nu sunt un supraom, nu am în spatele meu nici un partid politic, sunt singur şi totuşi am ajuns să conduc statul român timp de patru ani. [...] Eu sun singurul conducător de stat din Europa care poate să meargă în mijlocul poporului lui fără gardă de corp, fără să aibă teamă că i se va întâmpla ceva...”[3]

După o astfel de demonstraţie, Germania, fiind în culpă, putea să se aştepte la orice. Generalul german nu a intuit substratul celor auzite, nebănuind decât parţial complexitatea situaţiei politice în care se afla Mareşalul. Loial, acesta prevenise astfel - în felul său - Germania despre intenţiile ieşirii din alianţă, consecinţă a sentimentului de nedreptate suportat de poporul român. Dacă din punct de vedere militar situaţia frontului din Moldova şi Basarabia mai permitea oarecare speranţe de redresare, prin uneltirile oblăduite de Regele Mihai şi camarila sa, situaţia din Ţară luase alt curs.

În noaptea de 21 spre 22 august 1944, la palat, complotiştii se întâlniseră din nou, fixând data loviturii de palat la 24, apoi 26 august. Convocat La Preşedinţia Guvernului în jurul orei de 20.30, Clodius, Ministrul Reichului la Bucureşti a luat cunoştinţă de măsurile impuse de desfăşurarea evenimentelor. Generalul Pantazi i-a reproşat lui Clodius că „angajamentul conducerii germane de a păstra frontul din Moldova nu fusese ţinut şi comandamentul german retrăsese, în ajunul ofensivei sovietice, majoritatea diviziilor blindate de pe acel front. Deoarece situaţia economică şi militară a României nu-i permite să reziste singură ofensivei armatelor sovietice, guvernul român se vede silit ca, în cazul când nu va primi ajutorul prompt din partea Germaniei, să ia în considerare încheierea unui armistiţiu cu aliaţii. Clodius era rugat să transmită urgent conţinutul convorbirii la Berlin”.[4] În acest sens, un punct delicat fusese depăşit: acela al încunoştiinţării guvernului german. Din păcate, Clodius a considerat avertismentul drept unul trecător, neacordându-i importanţa cuvenită.

Însuşi Stalin afirmase: „Singurul om cu care se poate sta de vorbă în România este Mareşalul Antonescu!”

În aceeaşi seară, mareşalul a avut o întrevedere cu Gh. Brătianu, reprezentantul lui Vintilă Brătianu, care solicita ca armistiţiul să fie încheiat de Mareşal. Acesta a solicitat să-i fie remisă o „scrisoare de garanţie” de la Iuliu Maniu şi Dinu Brătianu, promiţând că având aceast acord, va declanşa demersuri pentru scoaterea României din război: „Vă rog, domnule Brătianu să mă înţelehgeţi, este vorba de o răspundere istorică şi atunci, luaţi-vă şi dumneavoastră, printr-un act scris, răspunderea şi nu prin discuţiuni care se pierd şi mâine pot fi negate”. Nevăzând niciun inconvenient în obţinerea unui astfel de document, Gh. Brătianu a promis că va aduce confirmarea scrisă a celor trei şefi de partide (I. Maniu, Gh. Brătianu şi Titel petrescu), Mareşalului, până la ora 15.00 a aceleiaşi zile (23 august 1944 -n.n). Opoziţia nu s-a ţinut de cuvânt, iar Maniu nu a mai fost de găsit decât după comiterea abjectului act de arestare a mareşalului de către Regele Mihai. La ministerul de Externe de la Stockholm, prin doamna Kolontay, ajunsese acceptarea sovietică a propunerilor româneşti. Ruşii acceptaseră propunerile Mareşalului, temându-se să nu-i prindă iarna pe linia Focşani-Nămoloasa-Galaţi. Niculescu-Buzeşti, şeful cifrului, - care nu avea prea mare încredere în Iuliu Maniu, socotindu-l şovăitor şi incapabil de acţiune - (conform mărturisirilor ulterioare ale lui Emil Bodnăraş), a predat telegrama de la Friedrich Nanu, direct regelui. [5] Sătul de tutela Mareşalului, regele Mihai i-a declarat lui Gh. Brătianu că va face singur armistiţiul. „Dacă îl lăsăm pe Antonescu să facă singur armistiţiul, ne va ţine iar sub papuc!”

Relevant este dialogul din dimineaţa zilei de 23 august, pe care Mareşalul l-a avut cu medicul său personal, maiorul-medic Constantin Zilişteanu, din care reiese decizia conducătorului statului de a încheia armistiţiul:
„- Să trăiţi, domnule Mareşal, i s-a adresat medicul.
- Bună dimineaţa, doctore [...] ai venit să vezi de sănătatea mea?
- Nu, domnule Mareşal, în aceste zile Ţara are privirile îndreptate spre Domnia Voastră, de la care aşteaptă salvarea.
După un moment de tăcere, privindu-l pe doctor, i s-a adresat cu un ton hotărât:
- Ei, bine, doctore, s-o ştii şi dumneata: astăzi fac Pace. Gata! S-a terminat războiul!”
Doctorul a părăsit încăperea, uluit de ceea ce auzise...
Dacă pentru complotiştii de la Palatul Regal, în acea toridă zi de 23 august, minutele se scurgeau cu o încetineală chinuitoare, aşteptându-l pe cel căruia i se pregătise capcane, pentru acesta din urmă ele se rostogoleau cu repeziciune, actul trădării regale apropiindu-se inexorabil. Automobilul Mareşalului străbătea - pentru ultima oară - drumul de la Snagov la Bucureşti.

În urmă cu unsprezece luni, la 25 septembrie 1943, într-o duminică la fel de înăbuşitoare, la Roma, un alt automobil se deplasa pe străzi pustii, spre reşedinţa unui alt suveran, purtându-l pe Benito Mussolini. Marele Consiliu Fascist (M.C.F.) îl demisese pe Mussolini din funcţia de şef al partidului, acuzându-l că „refuză în mod obstinat să înţeleagă situaţia”, spre deosebire de Mareşalul Ion Antonescu, pe care şefii opoziţiei (I.Maniu, Gh.Brătianu şi T.Petrescu) îl socoteau cel mai indicat pentru a încheia armistiţiul cu Aliaţii. Situaţia la care se referea M.C.F. din Italia era oarecum similară cu a României, marea deosebire fiind aceea că, Mussolini nu prezenta nicio garanţie pentru încheierea unui armistiţiu între Italia şi aliaţi.

Mussolini plecase de la vila Torlonia, contrar sfatului Rachelei, soţia sa, care-i adresase aproape aceleaşi cuvinte auzite, în dimineaţa zilei, din gura Clarei Pettaci: „Nu te duce la rege, Benito, nu poţi avea încredere în el!”. În cele din urmă, Mareşalul Antonescu admisese să meargă la Palat, numai după ce fusese investit, de către principalele partide (prin promisiunea lui Gh. Brătianu), cu dreptul de a încheia armistiţiul, drept recunoaştere a meritelor sale. Mussolini mersese la regele său după ce fusese demis de la şefia Partidului Fascist italian, pe când Conducătorul statului Român era deţinătorul puterii în România. Ducele nu mai reprezenta nimic, nu numai pentru ţara sa, ci şi pentru partidul căruia îi aparţinea.

Mussolini, când aflase de la secretarul regelui că trebuie să se prezinte, nu la Palatul Regal, ci la Villa Savoia, în ţinută civilă, solicitase venirea la Roma a unor unităţi de „Cămăşi Negre”.

Mareşalului Antonescu i s-a propus luarea de măsuri speciale de protecţie, dar, după cum se cunoaşte, acesta le-a refuzat cu fermitate. În concepţia sa, Palatul regal era supremul sanctuar al statului. S-ar fi înjosit, ar fi înjosit Ţara şi concepţia sa despr monarhie, dacă ar fi admis să-i treacă prin minte, o singură clipă, gândul că la Palatul Regal s-ar pune la cale o mârşevie. Ultimul său gest de comandă - care ar fi putut fi salvator - dovedeşte o înaltă ţinută morală, prin care a ferit Coroana de atingerea presigiului ei. A refuzat cu preţul vieţii să admită gândul de a ştirbi grav şi ireversibil drepturile sfintei ospitalităţi, ce nu poate fi tăgăduit nici celui mai umil bordel.

Spre deosebire de Mussolini, ale cărui dispoziţii nu mai erau realizabile, Mareşalul avea posibilitatea înfăptuirii armistiţiului încă la orele 15.30 ale zilei de 23 august 1944.

Regele Victor Emanuel îl chemase pe Mussolini când acesta devenise un simplu cetăţean particular, dar, regele, plin de consideraţie pentru Omul-Mussolini şi pentru Duce, se gândise la toate formele de protocol ce trebuiau respectate: un general, un colonel, mai mulţi ofiţeri şi cincizeci de carabinieri aşteptau în parcul vilei să primească un cetăţean al Italiei.

La Palatul Regal din Bucureşti, fuseseră luate, de asemenea, măsuri de „primire” a Conducătorului Statului. Însuşi Regele încredinţase ordonanţei sale secretul cifrului de la camera-seif, unde urma să fie închis Marşalul. De la general, la subofiţer, Coroana se rostogolise lamentabil. În numele regelui şi din ordinul lui, dat unor grade inferioare - sub comanda maiorului Anton Dumitrescu, a fost arestat Mareşalul Antonescu.[6] Nu cunosc un alt caz când un înalt ofiţer s-a asociat cu ordonanţa la o crimă sau tâlhărie. În speţă, suveranul s-a prăbuşit de la înălţimea tronului, la nivelul ordonanţei.

Pe Mussolini, om distrus de soartă şi de semenii lui, maşina îl ducea de-a lungul Villei Salaria, în căldura sufocantă şi tăcerea apăsătoare a acelei dupăamiezi de duminică. Trecând prin poarta deschisă a Villei savoia, şoferul a remarcat, cu uimire, că Regele Victor Emanuel aştepta pe scări, asistat de un adjutant în uniformă de Mareşal al Italiei. Regele, un om în vârstă, de peste 70 de ani a coborât treptele, întâmpinându-l pe Mussolini, cu zece ani mai tânăr, cu mâna întinsă. Regele nu-i datora tronul şi nici recunoştinţă. Mai mult, Mussolini datora Regelui instaurarea regimului fascist, totuşi...

Regele s-a întreţinut prieteneşte cu Mussolini, l-a sfătuit şi l-a convins că este spre binele Ţării şi al lui să se retragă, iar Mussolini l-a înţeles şi i-a urmat sfatul. După întrevedere, regele l-a condus pe Mussolini până la ieşire şi, despărţindu-se, i-a strâns mâna, asigurându-l că El, Victor Emanuel îi va garanta viaţa.

Cu exact 330 de zile mai târziu, la orele 16 şi 12 minute, automobilul Mareşalului, urmat de maşina de escortă, în care se aflau doar doi ofiţeri şi trei subofiţeri, pătrundea în curtea Palatului regal din Bucureşti. După arestare, după supliciul şi umilinţa îndurate în camera-seif lipsită de aer, unde fusese aruncat împreună cu Mihai Antonescu, Mareşalul a fost predat comuniştilor şi depus de către Emil Bodnăraş într-o casă conspirativă a comuniştilor, din cartierul bucureştean Vatra Luminoasă, unde au ajuns după orele 1 noaptea şi au fost lăsaţi (sub pază înarmată) în grija unei femei de serviciu, eliberată cu şase ore înainte de la închisoarea Văcăreşti. Faptul în sine demostrează legătura directă între Regele Mihai, serviciul de pază al Palatului Regal şi comunişti.

Este interesantă redarea scenei şi a îămprejurărilor în care Ileana din Nadomir relatează cum a preparat prima masă a Mareşalului, care nu mâncase din ziua precedentă: „Cămara pustie, bucătăria la fel. Găsii doar un săculeţ de mălai, cât să ajungă pentru o mămăligă, Deodată auzii în stradă strigătul unui zarzavagiue. Ieşii în stradă şi strigai.

- N-am nimic, cocoană. Vândui tot.
An zărit în coşul zarzavagiului câţiva dovleci şi-am întrebat:
- Cum îi dai?
- Sunt pentru porci, cocoană...
- Nu-i nimic. pentru ce avem noi nevoie, sunt buni.
După prepararea hranei, femeia s-a adresat Mareşalului:
- La dejun o să aveţi mămăligă cu dovlecei.”
Mareşalul nu era din cei ce obişnuiesc să se ghiftuiască. Nu o dată împărţise hrana cu soldatul sau cu muncitorul. A mâncat fiertura din dovleci cu mămăligă şi nu s-a simţit cu nimic degradat.
Dorinţa destăpânită de a evada de sub tutela Mareşalului, alimentată de o haită de profitori, dar şi de mama sa, Elena, a împins pe inconştientul rege să trădeze, să încalce legea pământului şi a ospeţiei. Permanent tutelat, cu studiile neterminate Mihai a împărţit gloria cu Mareşalul, suferinţa lăsând-o pe umerii celui din urmă. La 23 august 1944, Regele Mihai a comis un act de trădare multiplă, prin arestarea Mareşalului, prin citirea la radio a „Proclamaţiei către ţară” (scrisă de Lucreţiu Pătrăşcanu), care a echivalat cu capitularea necondiţionată a României în faţa U.R.S.S.. Regele a trădat interesele României, a trădat Armata Română, a trădat pe Conducătorului statului, comandantul - de facto - al Armatei Române, predându-le, în plin conflict militar, drept trofee ruşilor.

Între 23 august şi 12 septembrie 1944, România s-a aflat în stare de război, atât cu fostul aliat - Germania, cât şi cu inamicul - Uniunea Sovietică. În această perioadă, peste 170.000 de militari români - lipsiţi, prin ordinul regelui, de dreptul de a se apăra - au fost luaţi prizonieri, adăugându-se astfel celorlalţi ostaşi căzuţi prizonieri pe Frontul de Est, dar şi militarilor germani, care se predaseră Armatei Române. Cu toţii au fost luaţi, duşi la muncă forţată în minele din Donbas, în lagărele din Siberia sau în Extremul Orient. Puţini s-au mai întors la familiile lor.

S-au auzit şi se aud şi astăzi voci care întreabă: ce-a căutat Armata Română peste Nistru? Nişte popândăi televizaţi afirmau că România a dus pe Frontul de Est „un război de cotropire”. Nişte idioţi erijaţi în istorici, care judecă istoria cu „dacă” şi „poate”, analizând evenimentele post-factum (cu ce drept?). Îi întreb la rândul meu: ce-a căutat Armata Română peste graniţa de vest a Ţării? Ce-a căutat în Ungaria? Ce-a căutat în Cehoslovacia? Ăla n-a fost război de cotropire? În timp ce Mareşalului Ion Antonescu i se impută că a trecut Nistrul, ex regelui Mihai i se aduc elogii pentru că a continuat războiul până la hotarele Germaniei, pentru că mai departe nu le-au dat voie sovieticii. Ei singuri trebuiau să învingă Germania! România nu se putea opri atunci când vroia ea! Accepând situaţia iniţială, era obligatorie şi acceptarea condiţiilor conjuncturale, a neajunsurilor ivite pe parcurs. Răspunsul este simplu şi dur: legile aspre ale războiului ne-au mânat şi peste Nistru, alături de Wehrmacht, şi peste Tisa, împinşi din spate de „Glorioasa Armată Sovietică”. „A la guerre comme a la guerre!”

Dacă ar avea un dram de conştiinţă (greu de crezut, chiar şi la vârsta senectuţii sale), fantoma asta care ne-a bântuit istoria şi ne tracasează prezentul ar face bine să se retrage la Săvârşin sau - de ce nu - la vreo mânăstire, pentru a medita şi a-şi ispăşi păcatele repetatelor trădări ale intereselor româneşti.

Grafica - Ion Măldărescu

[1] Declaraţia făcută de mareşalul Ion Antonescu generalului Hans Friessner, Comandantul Grupului de armate Ucraina Sud la 21 august 1944 - vezi „Antonescu Mareşalul României şi răsboaiele de reîntregire”, Mărturii şi documente coordonate şi îngrijite de Josif Constantin Drăgan, Veneţia, Editura Nagard,1986, vol.II, p.398
[2] Hans Friessner, VerrateneSchlachten/Platon Chirnoagă, Istoria politică şi militară a răsboiului României contra Rusiei sovietice, 22 iunie 1041-23 august 1944, Madrid, Editura Carpaţi, Traian Popescu, Calle Villanueva 43, pp.296-300
„Antonescu Mareşalul României şi răsboaiele de reîntregire”, vol.I, p.355-356
[3] „Antonescu Mareşalul României şi răsboaiele de reîntregire”, Mărturii şi documente coordonate şi îngrijite de Josif Constantin Drăgan, Veneţia, Editura Nagard,1986, vol.II, p.355-358
[4] Ibidem
[5] Nota autorului: luând în consideraţie şi părerea istoricului Gheorghe Buzatu, există incertitudini asupra telegramei care, fie nu a existat, fie a fost distrusă de către Regele Mihai
[6] Exista un protocol care preciza că un mareşal al Armatei Române nu putea fi arestat oricum, dar arestarea fusese definitiv hotărâtă, de un rege infantil, chiar înaintea şedinţei Consiliului de Miniştri de la Snagov.
http://www.art-emis.ro/istorie/1799-recurs-la-istorie-recunotinta-regilor.html