POLITICA


Alăturați-vă forumului, este rapid și ușor

POLITICA
POLITICA
Vrei să reacționezi la acest mesaj? Creați un cont în câteva clicuri sau conectați-vă pentru a continua.
Căutare
 
 

Rezultate pe:
 


Rechercher Cautare avansata

Navigare
 Portal
 Index
 Membri
 Profil
 FAQ
 Cautare
Navigare
 Portal
 Index
 Membri
 Profil
 FAQ
 Cautare

HOLOCAUSTUL ROSU <>STALIN - GENOCID MAI SĂLBATIC CA CEL AL LUI HITLER

In jos

HOLOCAUSTUL ROSU <>STALIN - GENOCID MAI SĂLBATIC CA CEL AL LUI HITLER Empty HOLOCAUSTUL ROSU <>STALIN - GENOCID MAI SĂLBATIC CA CEL AL LUI HITLER

Mesaj Scris de Admin Vin Aug 23, 2013 12:42 pm



Este mai mult decât probabil ca Stalin să fi depășit cu mult pe Hitler în practicarea Genocidului secolului al 20-lea. Acest călău psihopat a practicat Genocidul în diverse etape, pe criterii politice, sociale și naționale.
Primul genocid declanșat de bolșevicii luji Lenin și Stalin a fost cel îndreptat, fără control, împotriva burgheziei și a nobilimii ruse, prin jafuri sălbatice și assassinate oribile. Numărul victimelor nu a fost contabilizat niciodată de noua putere bolșevică în veninată și dezlănțuită.
In prima etapă a puterii bolșevice s-a aplicat asupra țărănimii sistemul Comunismului de război.
Comunismul de război a fost o politică economică dură adoptată de bolșevici în timpul războiului civil rus, având ca scop să asigure aprovizionarea orașelor și Armatei Roșii cu alimente, cu arme și cu muniții, în condițiile în care mecanismele și relațiile economice normale fuseseră distruse de război.
Comunismul de război includea următoarele acțiuni:
1. Toate fabricile mari erau controlate de guvern.
2. Producția era planificată și organizată de guvern.
3. Disciplina impusă muncitorilor era strictă, iar greviștii puteau fi împușcați fără judecată.
4. A fost impusă munca obligatorie "claselor ne-proletare".
5. S-a introdus prodrazvyorstka – rechiziționarea surplusurilor de produse agricole, (ceea ce depășea minimum de subzistență), pentru a fi redistribuite populației orășenești și armatei.
6. Distribuirea mărfurilor alimentare și mărfurilor de primă necesitate a fost cartelată și s-a făcut în mod centralizat.
7. Funcționarea intreprinderilor private a fost interzisă.
8. A fost introdus controlul militarizat al căilor ferate.
Această politică de punere a sub controlul guvernamental și sub jurisdicția legii marțiale a tot ceea ce părea să aibă o oarecare importanță, nu avea decât legături superficiale cu comunismul, numele fiindu-i ales mai mult pe criterii politice.
Deși prin intermediul acestor acțiuni s-a reușit obținerea victoriei în război, ele nu au înlăturat greutățile de tot felul, iar în unele cazuri au agravat problemele existente. Țăranii au început să refuze să coopereze cu autoritățile statului și să mai producă mărfuri alimentare atâta vreme cât statul rechiziționa prea mult din recolte. Aceasta a dus la crize în aprovizionare, care împreună cu vremea defavorabilă și cu greutățile războiului au avut ca rezultat foametea. Au murit mai multe milioane de oameni și au existat rapoarte despre canibalism. Muncitorii abandonau orașele pentru a se refugia la țară, unde șansele de a găsi hrană erau mai mari, făcând să scadă producția industrială și șansele unui comerț echitabil cu bunuri industriale contra hrană, ceea ce agrava și mai mult situația populației urbane rămase.
Ca rezultat direct al acestor greutăți, au izbucnit o serie de greve muncitorești și revolte țărănești (așa cum a fost Răscoala din Tambov). Punctul de cotitură a evenimentelor a fost Rebeliunea de la baza navală Kronstadt din februarie 1921. Rebeliune a avut un efect copleșitor asupra lui Lenin, pentru că deși răscoala militară a fost zdrobită de Armata Roșie, marinarii de la Kronstadt se număraseră printre cei mai devotați sprijinitori ai comunismului la începutul Revoluției din Octombrie. După înfrângerea rebeliunii, Lenin a hotărât să sfârșească cu politica comunismului de război și a înlocuit-o cu aceea a Noii Politici Economice.
Primul război mondial, Revoluția din Octombrie și războiul civil, care a urmat, au dezorganizat producția agricolă și distribuirea alimentelora în Rusia. Datorită prăbușirii producției industriale și a sistemului monetar, țăranii erau puțin interesați să-și vândă produsele. Ei aveau încredere în rublă, cantitățile de alimente pentru vânzare fiind foarte reduse din acest motiv. În timpul războiului civil, autoritățile au pus în practică politica comunismului de război. In agricultură s-a apelat pe scară largă la rechizițiile de alimente în conformitate cu cotele (продразверстка) stabilite de autoritățile bolșevice, membrii comunităților sătești fiind uneori ținuți ostatici până la livrarea întregii cantități de produse cerute de stat. Noua Politică Economică (NEP) a înlocuit rechizițiile cu impozitele pe produsele alimentare (продналог). Aceasta a dus însă la îmbunătățirea situației materiale a păturii capitaliste a țărănimii și anume a chiaburilor – culaci – ceea ce era inacceptabil pentru comuniști.
Conducerea bolșevică a identificat greutăți în aprovizionarea cu cereale la începutul anului 1928 (care implica recolta anului 1927), apreciind că ar exista o criză în agricultură. Stalin a dat vina pe chiaburi, pe care-i acuza că ar fi sabotat colectarea cerealelor. Planul de colectare a cerealelor la prețul stabilit de stat nu a fost îndeplinit cu aproximativ cu 2 milioane de tone. Recolta a fost bună, dar a fost stocată în hambare. Politburo a refuzat să ridice prețul de achiziție, în loc de aceasta dispunând confiscarea a 2,5 milioane tone de cereale.
Confiscările de alimente au descurajat țăranii să mai cultive pământul, iar în 1928 s-au recoltat și mai puține cereale decât cu un an înainte, și s-a recurs din nou la măsuri de rechiziționare. În 1929 mișcarea de rezistență a țăranilor a devenit generală, au apărut revolte, alimentele au început să fie ascunse, îngropate sau vândute în loc să fie predate. Atunci când nu mai puteau ascunde sau nu mai puteau scăpa de recolte sau furaje, acestea erau arse sau aruncate în râuri. Comitetul Central a hotărât în noiembrie 1929 să înceapă un program național de colectivizare. Colectivizarea era un proces încurajat încă din timpul revoluției, dar numai 2% dintre gospodării erau cuprinse în acest sistem până în 1928. Situația raportată plenului de către Stalin și Molotov a fost denaturată, fiind prezentată în mod exagerat dorința țăranilor de a se organiza în colhozuri, până în noiembrie 1929 reușindu-se o colectivizare voluntară a aproximativ 7,6 % dintre gospodării.
In mod pur teoretic, țăranii săraci fără pământ erau marii beneficiari ai colectivizării, deoarece li se promitea șansa să primească o parte egală în muncă și beneficiile acesteia. Pentru cei care aveau pământ însă, colectivizarea însemna predarea către colhozuri a tuturor proprietăților și inventarului agricol și vânzarea celei mai mari părți a alimentelor către stat la prețuri scăzute, fixate pe cale administrativă și de aceea ei s-au opus ideii. Mai mult decât atât, colectivizarea a implicat schimbări în modul tradițional de viață al satului rusesc, și asta într-o perioadă foarte scurtă de timp, cu toate că în Rusia exista o tradiție îndelungată a muncii în obștile sătești. Schimbările au fost și mai dramatice în alte regiuni ale Uniunii Sovietice: Ucraina, care avea o tradiție importantă a muncii în ferme individuale, sau în republicile din Asia Centrală și în stepele din zona fluviului Volga, unde a avea turme de animale nu era numai o problemă de supravietuire, dar și una de mândrie.
Datorită tuturor acestor factori mai sus menționați, cât și a altora, opoziția la colectivizare s-a manifestat foarte puternic în rândul populației rurale înstărită sovietice. Pentru acest motiv, cel puțin la început, s-au luat măsuri mai puțin radicale pentru a-i încuraja pe țărani să lucreze pământul în comun în cooperative agricole, așa cum au fost "Întovărășirile pentru Munca în Comun a Pământului" (Товарищество по совместной обработке земли, ТОЗ). Au fost înființate diverse cooperative pentru prelucrarea produselor agricole.
In cele din urmă, în noiembrie 1929, Comitetul Central al Partidului Comunist a luat hotărârea trecerii la colectivizarea forțată. Așa a luat sfârșit Noua Politică Economică (NEP), care permitea țăranilor să-și vânda surplusul de produse agricole pe piața liberă. Confiscările de cereale s-au intensificat, și țaranii bogați – culacii – au fost forțați să se înscrie în cooperative agricole, pierzându-și astfel dreptul de proprietate asupra loturilor individuale. Stalin a hotărât deportarea unui mare numar de culaci (chiaburi) în colhozuri din zone foarte îndepărtate ale țării, precum eraSiberia, sau în lagăre de muncă. S-a calculat că 20 % dintre membrii familiiilor chiaburești deportate, printre aceștia multe femei și mulți copii, au murit. În total, peste 6 milioane de chiaburi și-au pierdut viața datorită condițiilor din timpul transportului, sau datorită muncii istovitoare din lagărele de muncă . Ca urmare, mulți astfel de țărani s-au angajat în acțiuni de rezistență armată. O altă formă de protest a fost sacrificarea animalelor pentru a nu le preda la fermele colective, ceea ce a produs o scădere foarte importantă a turmelor de animale.
Pentru a ajuta colectivizarea, partidul a decis să trimită 25.000 de muncitori din orașe, care aveau o "înaltă conștiință socială", în zonele rurale. Această acțiune a avut loc în perioada 1929 – 1933, muncitorii fiind cunoscuți sub numele de cei douăzeci și cinci de mii. Brigăzi de șoc au fost folosite împotriva țăranilor care se opuneau cooperativizării ca și pentru îndepărtarea celor care erau considerați culaci (chiaburi) și "sprijinitori ai chiaburilor".
Prețul colectivizării a fost așa de ridicat, încât numărul ziarului Pravda din 2 martie 1930 a publicat articolul lui Stalin Amețiți de succes, în care el îi descuraja pe cei supra-zeloși:
"Este un adevăr că până pe 20 februarie a.c., 50% dintre fermele țărănești din tot URSS-ul au fost colectivizate. Asta înseamnă că, până pe 20 februarie 1930, noi am depășit planul cincinal la colectivizare cu mai mult de 100% ... unii dintre tovarășii noștri au fost amețiți de succes și și-au pierdut pentru moment limpezimea minții și viziunea cumpătată."

După publicarea acestui articol, presiunea pentru colectivizare a mai scăzut pentru un timp, unii dintre țărani începând să părăsească colhozurile. Dar, în scurtă vreme, eforturile de colectivizare au reînceput, până în 1936 aproximativ 90 % din agricultura sovietică era colectivizată. Datorită cotelor de stat fosrte ridicate, deseori țăranii căpătau drept plată a muncii lor mai puține produse decât în perioada dinaintea colectivizării și în multe cazuri ei au refuzat să mai muncească. În foarte multe cazuri, efectul imediat al colectivizării a fost reducerea producției de cereale și scăderea la jumate a șeptelului.
În ciuda planurilor inițiale, colectivizarea și recoltele proaste din anii 1932 și 1933 au dus la o situație total diferită de cea la care se așteptaseră liderii comuniști. Comitetul Central al Partidului Comunist a dat însă vina pe culaci, care ar fi organizat rezistența împotriva colectivizării. Era adevărat că, în parte, țăranii stocaseră cerealele în așteptarea unor prețuri mai mari și că în special chiaburii se opuseseră colectivizării. Fuseseră acte de sabotaj, (arderi ale recoltelor, măcelăriri ale animalelor), acte de distrugere a proprietăților și atacuri asupra conducătorilor sau membrilor fermelor cooperatiste. Guvernul sovietic a răspuns acestor acte de sabotaj prin tăierea aprovizionării cu alimente a zonelor unde se manifesta opoziție la colectivizare, în special în Ucraina. Aceste sabotaje și acțiuni guvernamentale a dus la ceea ce istoricii ucrainieni au denumit Holodomor. Acest Holodomor este adesea socotit responsabil pentru moartea a unui mare număr de ucrainieni, între 6 și 10 milioane de oameni. Mulți chiaburi sabotori și alți opozanți ai colectivizării, ("sprijinitori ai chiaburilor"), au fost executați sau au fost trimiși în lagărele de muncă forțată. Familiile de chiaburi au fost deportate în Siberia și în Kazahstan, mulți dintre ei murind în timpul transportului.
Pe 7 august 1932, s-a emis Decretul pentru protejarea proprietății socialiste, stabilindu-se că furtul din colhozuri și din proprietatea cooperativelor se pedepsea cu moartea, iar în cazul existenței unor circumstanțe atenuante, cu cel puțin 10 ani de închisoare. În timpul a ceea ce unii au numit Legea țepușelor ("Закон о колосках"), țăranii (inclusiv copii) care adunau cerealele căzute pe câmp după recoltare, erau arestați pentru atentat la producția de grâne a statului. Există aprecieri că numai în perioada august 1932 – decembrie 1933 au fost pedepsiți aproximativ 125.000 de persoane numai pentru această prevedere particulară a legii.
A urmat Foametea ucraineană din anii 1932-1933, cunoscută şi ca Holodomor ( în ucraineană, golod = foamete, mor = năpastă), a fost una dintre cele mai grave catastrofe naţionale ale ucrainenilor din istoria modernă, cu un număr de morţi estimat la câteva milioane.
Colectivizarea a avut efecte negative în toate zonele în care a fost aplicată, dar dat fiind faptul că Ucraina era cea mai productivă zonă agricolă a Uniunii Sovietice (peste 50% din grâul produs provenea din Ucraina la începutul secolului al XX-lea), noua politică a avut efecte dramatice aici.
Decretul din7 august 1932 acoperea practic orice faptă reală sau incorect calificată de furt, inclusiv cele mai neînsemnate dosiri de cereale pentru uzul familiei ţărăneşti. Totuşi, legea nu a fost aplicată ferm şi a fost revizuită în mod substanţial.
Procesele verbale ale şedinţelor Politburo au dezvăluit că acest decret a fost modificat de mai multe ori prin decizii secrete. Pe 16 septembrie 1932, a fost aprobată o măsură pentru exceptarea furturilor mărunte din avutul public de la aplicarea pedepsei cu moartea. Această decizie hotăra ca "organizaţiile sau grupările care distrug propritatea statului, socială sau cooperatistă printr-o modalitate organizată prin foc, explozii sau distrugeri de masă a proprietăţii, vor fi condamnate la moarte fără întârziere " şi dădea o listă a cazurilor în care "culacii, foştii negustori şi alte persoane alienate social" pot fi executaţi. Aşa-numiţii "culaci", indiferent dacă deveniseră sau nu membri ai colhozurilor, care "organizau sau luau parte la furturile din averea colhozurilor sau de grâne", trebuiau să fie de asemenea condamnaţi "la pedeapsa cu moartea fără întârziere". Dar "ţăranii muncitori individuali sau colectiviştii" care furau din averea colhozurilor sau din recoltele de grâne trebuiau condamnaţi la pedeapsa privativă de libertate pentru 10 ani, pedeapsa capitală putând fi impusă numai pentru "furtul sistematic de cereale, sfeclă de zahăr, animale, etc.".
Când a devenit clar că livrările de cereale pentru anul 1932 nu aveau să se ridice la nivelurile prognozate de planificatori, scăderea producţiei agricole a fost pusă pe seama "culacilor", "naţionaliştilor" şi "petliuriştilor".
În conformitate cu raportul preşedintelui Curţii Supreme, până pe 5 ianuarie 1933, 103.000 de cetăţeni fuseseră condamnaţi sub prevederile decretului din 7 august. Dintre 79.000 de cazuri cunoscute de Curtea Supremă, 4.880 de împricinaţi au fost condamnaţi la moarte, 26.086 la 10 ani de închisoare şi 48.094 la alte pedepse.
Cei condamnaţi la moarte erau în principal culaci (chiaburi), iar cei mai mulţi dintre cei condamnaţi la 10 ani de închisoare erau în principal ţărani individuali.
În Ucraina a fost trimisă o comisie specială prezidată de Viaceslav Molotov pentru strângerea întregii cote de cereale hotărâtă de planul centralizat.
Pe 9 noiembrie a fost emis un decret secret prin care agenţiile sovietice de securitate erau îndemnate să-şi crească "eficienţa".

Pe 6 decembrie, a fost emis un nou decret care impunea sancţiuni împotriva satelor ucrainene care erau considerate "neproductive" în campania de colectare a cerealelor: oprirea aprovizionării cu orice bunuri alimentare sau nealimentare a satelor vinovate, interzicerea oricărei forme de comerţ, confiscarea oricăror alimente sau cereale găsite la percheziţii şi, măsura ultimă, confiscarea tuturor resurselor băneşti.
Au fost luate măsuri pentru pedepsirea păstrării sau comercializarea cerealelor. In acest scop au fost create aşa-numitele brigăzi de şoc, care efectuau raiduri de colectare a cerealelor. Confiscările de cereale erau făcute fără a ţine seama de faptul că ţăranii puteau să rămână fără stocuri de cereale pentru hrana proprie, a animalelor sau pentru însămânţările din anul care avea să vină.
Foametea a afectat în mod special zonele rurale şi, în comparaţie cu foametea din 1921-1922 sau cea din 1947, care au fost cauzate de secetă, foametea din Ucraina anilor 1932-1933 nu a fost cauzată de prăbuşirea infrastructurii datorată războiului, de secetă, invazii de lăcuste sau alte catastrofe naturale, ci de politica guvernului central şi de deciziile administrative luate în cunoştinţă de cauză.
În 1930-1931 se exportaseră 5.832 de mii de tone de cereale, iar în 1931-1932 exportul scăzuse la 4.786 de mii de tone, în 1932-1933 la 1.607 mii de tone, iar în 1933-1934 la 1.441 de mii de tone.
Pentru a împiedica răspândirea informaţiilor despre foamete, călătoriile din Ucraina şi unele regiuni ale Donului au fost interzise în mod special prin directivele din 22 ianuarie 1933, semnate de Molotov şi Stalin, şi de pe 23 ianuarie 1933 ale colegiilor reunite ale Comitetului Central al Partidului Comunist (bolşevic) al URSS şi Sovnarkomului. Directivele decretau că toate căloriile "pentru pâine" din aceste regiuni sunt organizate de inamicii puterii sovietice, cu scopul agitaţiei contrarevoluţionare şi anticolhoznice în zonele de nord ale URSS-ului. De aceea, biletele de călătorie pe calea ferată nu puteau fi vândute celor cu permise ispolkom, iar cei care totuşi reuşeau să se strecoare în nord în ciuda interdicţiilor, trebuiau să fie arestaţi.
Uniunea Sovietică a negat de-a lungul timpului nu doar amploarea foametei, dar chiar şi existenţa acesteia. Arhivele NKVD (şi a urmaşului KGB) se deschid încă într-un ritm lent. Numărul exact al victimelor este incă necunoscut şi este foarte probabil că nu va fi aflat niciodată cu precizie.
Estimările cu privire la decesele datorate foametei în Ucraina (altele decât cele datorate altor represiuni) variază de la câteva milioane la mai mult de 10 milioane. Chiar şi rezultatele bazate pe metode ştiinţifice variază destul de mult, (datorită puţinătăţii surselor primare de informaţii), de la 2,5 milioane (Volodimir Kubiovci) până la 4,8 milioane (Vasil Hrişko).
O estimare mai nouă, care se bazează pe datele demografice din arhivele sovietice recent desecretizate dă o cifră a pierderilor de 3,2 milioane, sau, dacă se iau în calcul lipsa de credibilitate a unora dintre surse, între 3 şi 3,5 milioane de oameni.
Arhivele sovietice deschise în ultima vreme arată că plusul de decese înregistrate în Ucraina în 1932-1933 se ridică la 1,54 milioane.
În 1932-1933, au mai existat în plus 1,2 milioane de cazuri de tifos şi 500 de mii de cazuri de febră tifoidă.
Decesele rezultate din complicaţiile apărute la persoanele bolnave de tifos sau febră tifoidă sunt datorate mai degrabă slabei rezistenţe a organismelor afectate de malnutriţie decât foametei în sine.
Numărul de decese suplimentare extrase din statisticile oficiale sovietice sunt contradictorii şi nu pot fi considerate de încredere, deoarece nu explică diferenţele dintre rezultatele recensămintelor din 1927 şi 1937.
Statisticile sovietice declasificate arată o scădere cu 538.000 de oameni a populaţiei Ucrainei Sovietice, prin comparaţie între rezultatele recensământului din 1926 (28.925.976) şi a celui din 1937 (28.388.000).
Creşterea naturală a populaţie în 1927 a fost de 662.000 de persoane, în vreme ce în 1933 a fost de 97.000 şi în 1934 de numai 88.000. Suma pierderilor directe şi indirecte datorate Holodomorului dă o cifră de 4.469.000, din care 3.238.000 (sau, luând în consideraţie lipsa de precizie a statisticilor sovietice, între 3 şi 3,5 milioane) sunt decesele directe.
In zilele noastre, 24 de state au recunoscut că foametea din 1932-1933 a fost un act de genocid.
Printre aceste state se află Ucraina, Argentina, Australia, Azerbaidjan, Belgia, Canada, Estonia, Georgia, Ungaria, Italia, Letonia, Lituania, Moldova, Polonia, Statele Unite ale Americii şi Vaticanul.
Cartea din 2004 The Years of Hunger: Soviet Agriculture, 1931-1933 de R.W. Davies şi S.G. Wheatcroft oferă o estimare a deceselor cauzate de foametea din 1932-1933 din întreaga Uniune Sovietică de 5,5 – 6,5 milioane de oameni.
Pe 15 mai 2003, Parlamentul Ucrainei – Verhovna Rada – a votat o rezoluţie prin care foametea din 1932-1933 era declarată genocid organizat deliberat de autorităţile centrale sovietice împotriva naţiunii ucrainene.
Un alt episod de genocid din viața lui Stalin a fost cel de la Katyn.
Masacrul de la Katyń (Katyn este un sat situat la 20 de km vest de orașul Smolensk din Rusia) a fost o execuție în masă a unor cetățeni polonezi de către forțele poliției secrete sovietice în timpul celui de-al Doilea Război Mondial.
În timpul acestei acțiuni, aproximativ 22.500 (potrivit cercetătorului rus Victor Zaslavsky) de cetățeni polonezi au fost executați în trei locuri diferite în primăvara anului 1940. Majoritatea celor uciși erau ofițeri capturați ca prizonieri de război în timpul războiului polonez de apăraredin 1939, dar printre cei executați se aflau și numeroși civili. Cum sistemul polonez de recrutare cerea tuturor absolvenților unei universități să devină ofițeri în rezervă, sovieticii au reușit prin acele asasinate să distrugă o mare parte a intelectualității poloneze, ca și a evreilor polonezi și a bielorușilor polonezi.
Din documentele cercetate îndeosebi în perioadele guvernărilor Gorbaciov și Elțîn reiese că poliția politică NKVD a selecționat cu premeditare pentru execuție ofițeri și oameni cu pregătire, ingineri, profesori, avocați, funcționari înalți, latifundiari, aristocrați, preoți. NKVD-ul a aplicat o epurare pe criterii de „clase sociale” (subliniază, bazat pe documente, cercetătorul Zaslavsky). Ordinul de execuție, a fost emis de NKVD la 5 martie 1940 și a fost semnat și de Nikita Hrușciov, potrivit unei mărturii documentate din partea șefului NKVD-ului,Lavrenti Beria.
Descoperirea de către naziști în 1943 a uneia dintre gropile comune, după ce armata germană ocupase în 1941 zona respectivă a precipitat ruperea relațiilor diplomatice dintre Uniunea Sovietică șiguvernul polonez în exil de la Londra.
Deși, chiar înaintea prăbușirii URSS-ului, autoritățile rusești au recunoscut rolul sovieticilor în masacru (procuratura militară sovietică a început ancheta în 1989), există anumite resentimente în Rusia în legătură cu aceste probleme, guvernele rusești succesive refuzând să numească masacrele crime de război sau acte de genocid, ceea ce ar duce la necesara urmărire în justiție a făptașilor aflați încă în viață. Mulți ruși continuă să creadă ca fiind adevărată versiunea propagandei guvernamentale sovietice de până în anul 1989, conform căreia naziștii, care invadaseră Uniunea Sovietică în 1941, ar fi fost autorii masacrelor.
Gorbaciov și-a cerut scuze în octombrie 1990 față de poporul polonez, însă nu a permis publicarea ordinului de execuție. Acel document sovietic a fost înmânat președintelui Poloniei, de președintele Elțin, abia în 1992 (v. pe larg mai jos). În 2005, autoritatea rusă de competență pentru anchetarea cazului (în locul fostei procuraturi militare sovietice) a dispus, fără o evaluare juridică clară, închiderea cazului și declararea a 116 dintre 183 de dosare privind masacrul de la Katyń drept secret de stat.
Pe data de 26 noiembrie 2010, parlamentul rus a recunoscut oficial că masacrul a fost comis la ordinul direct al lui Stalin.
La sfârșitul deceniului al 4-lea, Stalin a fost preocupat de o nouă acțiune distructivă, plină de condamnări la moarte și asasinate prin muncă forțată. Este vorba de Marea Epurare.
Termenul de "epurare" în jargonul politic sovietic a fost o abreviere a expresiei epurarea ierarhiei de partid. In 1933, de exemplu, aproximativ 400.000 de membri au fost dați afară din partid. Dar din1936 până în 1953 termenul și-a schimbat sensul, pentru că a fi exclus din partid era sinonim cu a fi arestat, întemnițat și de cele mai multe ori, executat.
Originea Marii epurări a fost dorința biroului politic de a elimina orice sursă posibilă de opoziție. Membrii Poliburo au vrut să se asigure că membrii partidului vor urma ordinele de la centru în strictă conformitate cu principiul centralismului democratic, că nu se vor mai repeta situațiile din anii douăzeci când existau facțiuni și de asemenea, că nu va exista o coloană a cincea în caz de război.Viaceslav Molotov a spus mai târziu că epurarea și întemnițarea celor care erau suspectați de lipsă de loialitate a fost o măsură de protecție în fața unei potențiale invazii a Germaniei Naziste. Partidul comunist a vrut de asemenea să elimine "elementele social periculoase", precum chiaburii, foștii chiaburi, foștii membri ai partidelor de opoziție precum socialist-revoluționarii și foștii oficiali țariști.
Represiunea împotriva inamicilor reali sau numai închipuiți ai bolșevicilor a fost neîntreruptă de la Revoluția din Octombrie, dar au existat perioade de creștere în intensitate precum cea a Terorii Roșii sau a deportării chiaburilor care s-au opus colectivizării. O trăsătură distinctă a Marii Epurări a fost aceea că pentru prima oară, chiar partidul conducător era supus represiunii la scară largă. Totuși, doar o minoritate dintre cei afectați de epurări erau membri de partid sau membri ai birocrației. Epurarea partidului a fost însoțită de epurări în întreaga societate. Următoarele evenimente sunt folosite pentru demarcările perioadei epurărilor:
· Primul Proces de la Moscova, 1936,
· Introducerea troicilor NKVD pentru mai rapida implementare a „justiției revoluționare”, în 1937,
· Introducerea articolului 58-14 despre „sabotajul contrarevoluționar” în 1937.
Intre 1936 și 1938 au avut loc trei Procese de la Moscova a unor foști lideri de frunte ai partidului comunist. Ei au fost acuzați că ar fi complotat cu puterile occidentale pentru asasinarea lui Stalin și a altor lideri sovietici, pentru dezmembrarea Uniunii Sovietice și pentru restaurarea capitalismului.
· Primul proces a fost procesul celor 16 membri ai așa-numitului "Centru Terorist Troțkist-Zinovievist" ținut în august 1936, al cărui inculpați principali a fost Grigori Zinoviev și Lev Kamenev, doi dintre cei mai proeminenți foști lideri ai partidului.
· Al doilea proces a fost în ianuarie 1937, în care au fost implicați 17 conducători mai puțin importanți, printre care Karl Radek, Iuri Piatakov și Grigori Sokolnikov. Treisprezece inculpați au fost impușcați iar restul au fost deportați în lagăre de muncă, unde au murit în curând.
· Al treilea proces, din martie 1938, a inclus 21 de inculpați despre care se pretindea că ar face parte din așa numitul "Bloc al troțkiștilor și a celor de dreapta" condus de Nikolai Buharin, fost șef al Internaționalei Comuniste, foștii prim-miniștri Alexei Rîkov, Cristian Racovski și Nikolai Krestinski. Toți inculpații au fost executați.
· A fost de asemenea un proces secret al unui grup de generali ai Armatei Roșii, printre ei aflându-se Mihail Tuhacevski, ținut într-un tribunal militar, în iunie 1937.
Cei mai mulți observatori occidentali prezenți la procese au spus că acestea au fost corecte și vina acuzaților a fost dovedită. Ei își bazau aceste evaluări pe confesiunile acuzaților, care erau date în mod liber în sala de judecată, fără a exista vreo dovadă aparentă că ele au fost obținute prin tortură sau prin drogare.
De exemplu, Denis Pritt, avocat britanic și membru al parlamentului, a scris: "Încă o dată, socialiștii slabi de inimă sunt copleșiți de îndoieli și de anxietate," dar "încă o dată putem să ne simțim siguri că atunci când fumul se va ridica de pe câmpurile de bătălie ale controverselor, se va vedea că învinuirile au fost reale, confesiunile au fost obținute corect și acuzarea și-a condus obiectiv acțiunea."
În atmosfera politică a anilor '40, acuzațiile de conspirație pentru distrugerea Uniunii Sovietice nu erau incredibile, și puțini observatori din afară erau la curent cu evenimentele din interiorul partidului comunist care au dus la epurări și la procese.
Este cunoscut azi cum erau obținute confesiunile: prin mari presiuni psihologice aplicate acuzaților. Conform mărturiilor fostului ofițer GPU Alexandr Orlov și a altora, printre metodele folosite pentru obținerea confesiunilor se numărau: bătăile repetate, tortura, obligarea prizonierilor să stea în picioare sau să rămână treji zile în șir, amenințări că familiile prizonierilor vor fi arestate și executate. De exemplu, fiul adolescent al lui Kamenev a fost arestat și a fost acuzat de terorism. După luni de astfel de tratament, acuzatul era extenuat și disperat.
Zinoviev și Kamenev au cerut ca o condiție a "mărturisirii" o garanție directă de la Politburo că viețile lor și ale familiilor lor vor fi cruțate. În schimbul recunoașterii acuzațiilor, ei au primit toate asigurările într-o întâlnire cu Stalin, Kliment Voroșilov și Ejov. După proces, Stalin nu numai că și-a încălcat promisiunea de a cruța viețile celor doi, dar a dat ordine pentru arestarea și executarea celor mai mulți membri ai familiilor lor. Buharin a fost de asemenea de acord să "mărturisească" cu condiția ca familia lui să fie cruțată. În cazul lui, promisiunea a fost în mod parțial ținută. Soția lui, Anna Larina, a fost trimisă într-un lagăr de muncă, dar a supraviețuit.
În mai 1937, a fost formată în SUA de către sprijinitorii lui Troțki, Comisia de Investigație în Cazul Acuzațiilor Împotriva lui Lev Troțki în cazul Proceselor de la Moscova, cunoscută în general dreptComisia Dewey, pentru stabilirea adevărului despre aceste procese. Comisia a fost prezidată de filozoful și pedagogul John Dewey. Deși audierile au fost în mod evident ținute cu dorința de a dovedi nevinovăția lui Troțki, au adus la lumină probe care demonstrau că unele dintre acuzațiile făcute nu puteau fi adevărate.
De exemplu, Piatakov a depus mărturie că zburase la Oslo în decembrie 1935 să "primească dispoziții teroriste" de la Troțki. Comisia Dewey a stabilit că un asemenea zbor nu a avut loc. Un alt acuzat, Ivan Smirnov, a mărturisit că a luat parte la asasinarea lui Serghei Kirov în decembrie 1934, la o dată la care el era deja de un an în inchisoare. Comisia Dewey și-a publicat concluziile sub forma unei cărți de 422 de pagini intitulată Not Guilty (Nevinovat). Concluziile Comisiei erau acelea că toți cei condamnați în Procesele de la Moscova erau nevinovați. În sumarul concluziilor, comisia a scris: "Independent de dovezile extrinseci, comisia a mai aflat:
· Conduita în cazul Proceselor de la Moscova a fost de așa natură încât să convingă orice persoană lipsită de prejudecăți că nu s-a făcut nici o încercare de aflare a adevărului.
· Deși mărturisirilor li s-a dat așa de multă atenție, chiar aceste mărturisiri conțin atât de multe improbabilități inerente încât Comisia este convinsă, fără a ține seama de mijloacele prin care au fost obținute, că ele nu reprezintă adevărul.
· Troțki nu a instruit pe nici unul dintre acuzații sau martorii din Procesele de la Moscova să facă înțelegeri cu puteri străine împotriva Uniunii Sovietice. Troțki niciodată nu a recomandat, complotat sau încercat restaurarea capitalismului în URSS.
Comisia a tras concluzia: "Noi socotim de aceea Procesele de la Moscova niște înscenări."
Câțiva observatori contemporani care gândeau că aceste procese erau în mod inerent corecte, menționau declarațiile lui Molotov care, dacă admitea că unele dintre mărturisiri conțineau unele afirmații greu de crezut, spunea mai apoi că acestea puteau fi atribuite anumitor motive, unul dintre ele fiind acela că, puținii care făceau mărturisiri discutabile încercau să submineze Uniunea Sovietică și guvernul ei, iar mai apoi, făcând afirmații dubioase în mărturisirile lor, aruncau îndoieli asupra justeței acuzării. Molotov a pretins că un învinuit ar fi putut sabota guvernul inventând povestea unei colaborări a unor membri de partid cu agenți străini, pentru ca asupra acestor membri de partid să cadă bănuiala de spionaj în ciuda faptului că nu făcuseră nimic rău, falsa învinuire fiind luată însă de bună. Astfel, chiar Guvernul Sovietic era, în viziunea sa, victima mărturiilor false. El mai spunea însă că, fără nici o îndoială, dovezile conspirațiilor celor mai mulți foști înalți demnitari, făcute pentru a pune mâna pe putere într-un moment de slăbiciune datorat războiului care se apropia, erau reale.
Epurarea în Armata Roșie s-a bazat pe dovezi fabricate care arătau că spionajul german ar acționa prin intermediul unui intermediar,președintele Cehoslovaciei, Beneș. Prin dovezi măsluite se încerca să se demonstreze existența unei corespondențe între Tuhachevski și membrii Înaltului Comandament German. Prin epurările făcute în armată au fost îndepărtați 3 din 5 mareșali, 13 din 15 generali de armată, 8 din 9 amirali, (aici epurările au fost mai profunde, deoarece marinarii erau suspectați că au exploatat ocaziile pe care le-au avut să aibă contacte cu străinii), 50 din 57 de generali de corp de armată, 154 din 186 generali de divizie, 16 din 16 comisari de armată și 25 din 28 de comisari de corp de armată. Unii observatori au apreciat că acest fapt a dezorganizat armata, a privat-o de comandanți experimentați și au făcut-o vulnerabilă în fața unei agresiuni. Acești observatori cred că epurările din armată l-au încurajat pe Hitler să lanseze Operațiunea Barbarossa, după ce a aflat de slăbiciunea Armatei Roșii..
Până în cele din urmă, aproape toți bolșevicii care au avut un rol important în timpul revoluției din 1917 sau în guvernul sovietic pe timpul lui Lenin au fost executați. Dintre cei șase membri originali ai Politburo-ului din perioada Revoluției din Octombrie 1917 care au mai trăit până la Marea Epurare, doar Stalin a mai supraviețiut. Patru din ceilalți cinci au fost executați. Al cincilea, Lev Troțki, a plecat în exil în Mexic după ce a fost exclus din partid dar a fost asasinat de un agent sovietic în 1940. Dintre cei șapte membri aleși în Politburo între Revoluția din Octombrie și momentul morții lui Lenin din 1924, patru au fost executați, unul, (Tomski), s-a sinucis, și doi (Molotov și Kalinin) au supraviețuit. Din cei 1.966 delagați la al XVII-lea Congres Al Partidului din 1934, (ultimul congres înainte de procese), 1.108 au fost arestați și aproape toți au murit.
Procesele și execuțiile foștilor lideri sovietici au fost, oricum, doar o mică parte a epurărilor.
O serie de operațiuni naționale ale NKVD-ului au fost duse la îndeplinire în perioada 1937-1940, justificate de teama de a cincea coloană a celui mai probabil adversar, Germania, sau a națiunilor din "vecinătatea capitalistă ostilă". Operațiunea poloneză a NKVD-ului a fost prima de acest fel, reprezentând un tipar pentru cum s-a acționat în cazul altor minorități etnice.
După estimările Ministerului de interne făcute la ordinul special al comisiei Partidului Comunist care se ocupa de pregătirea celui de al XX-lea Congres al Partidului, cel puțin 681.692 oameni au fost executați numai pe durata anilor 1937–38, și asta numai conform listelor de execuție semnate personal de Stalin, aflate în arhivele NKVD. Numărul exact de persoane afectate rămâne nesigur și depinde de modul în care se face numărătoarea, de perioada care se ia în considerație și dacă morții din Gulag și din timpul transportului către lagărele de muncă sunt luate și ele în considerare. Un grup de frunte de apărători ai drepturilor omului din Rusia, Societatea Memorial a publicat o listă cuprinzând 1.345.796 de nume a unor oameni care au căzut victime epurărilor staliniste.
Nici partizanii nu au scăpat, după,război, de represiunea stalinistă.Partizanii sovietici au luptat la mii de kilometri depărtare de liniile armatei regulate, au fost slab controlați de autoritățile centrale sovietice și au ajuns în multe cazuri să aibă alte idealuri decât cele oficiale și să contrazică doctrinele staliniste. Asemenea atitudini erau privite cu îngrijorare de conducerea centrală de la Moscova și, după eliberarea teritoriului sovietic, toți membrii mișcărilor de partizani au trebuit să treacă prin filtrul NKVD-ului. Dacă în cazul partizanilor de rând, proveniți din rândul populației locale, presiunile politice au fost minime, în schimb ofițerii au fost supuși represiunilor politice sub diferite motive, unii dintre ei sfârșind în Gulag. Aceasă politică a continuat până în 1955, când a fost dată o grațiere de amploare care i-a privit pe foștii prizonieri de război, colaboratori naziști și alte categorii, printre care și partizanii încarcerați după încheierea războiului

Marea Epurare a fost denunțată de Nikita Hrușciov, care a devenit conducătorul Uniunii Sovietice după moartea lui Stalin. in discursul său secret la al XX-lea Congres al Partidului Comunist al Uniunii Sovietice din februarie 1956, care a fost făcut public o lună mai târziu, Hrușciov denumea epurările "abuzuri de putere" ale lui Stalin, abuzuri care au adus pagube uriașe țării. In același discurs, el a recunoscut că multe dintre victime erau nevinovate și au fost condamnate pe baza unor mărturii false obținute prin tortură. Luarea acestei poziții a fost folositoare din punct de vedere politic pentru Hrușciov, atâta vreme cât el era angajat într-o luptă pentru putere cu rivalii care fuseseră asociați cu epurările, (așa numitul Grup anti-partinic). Dezvăluirile făcute pe tema epurărilor l-au ajutat în mod potrivit pe Hrușciov să submineze puterea rivalilor săi și să-l propulseze în funcția de Președinte al Consiliului de Miniștri.
Incepând din 1954, unele dintre condamnări au fost revizuite. Mihail Tuhacevski și alți generali condamnați în Procesul Generalilor Armatei Roșii au fost declarați nevinovați ("reabilitați") în 1957. Foștii membri ai Politburo Jānis Rudzutaks și Stanislav Kosior, ca și multe alte victime mai puțin cunoscute, au fost de asemenea declarate nevinovate pe parcursul aceluiași deceniu. Nikolai BuhariN și alți condamnați în Procesele de la Moscova au fost reabilitați mai târziu, în 1988.
Cartea Reabilitarea: Procesele politice din anii 30-50 (Реабилитация. Политические процессы 30-50-х годов) (1991) conține un mare număr de materiale originale din arhive, prezentate pentru prima oară: transcrieri ale interogatoriilor, scrisori ale condamnaților și fotografii. Pe această bază este arătat în detaliu cât de multe procese spectacol au fost fabricate.


_________________
" Ce nu au reusit imperii au reusit o mana de dobitoci scoliti la Moscova "

Deoarece geniul trebuia sa poarte un nume , i s -a spus EMINESCU

Admin
Admin

Mesaje : 9987
Data de inscriere : 20/12/2008

https://naspa.forumgratuit.ro

Sus In jos

HOLOCAUSTUL ROSU <>STALIN - GENOCID MAI SĂLBATIC CA CEL AL LUI HITLER Empty Re: HOLOCAUSTUL ROSU <>STALIN - GENOCID MAI SĂLBATIC CA CEL AL LUI HITLER

Mesaj Scris de Admin Vin Aug 23, 2013 12:44 pm


_________________
" Ce nu au reusit imperii au reusit o mana de dobitoci scoliti la Moscova "

Deoarece geniul trebuia sa poarte un nume , i s -a spus EMINESCU

Admin
Admin

Mesaje : 9987
Data de inscriere : 20/12/2008

https://naspa.forumgratuit.ro

Sus In jos

Sus


 
Permisiunile acestui forum:
Nu puteti raspunde la subiectele acestui forum