România ca o şpagă

România reprezintă ţara unde s-a experimentat şi se exersează din plin „democraţia hoţiei absolute”. Regula de bază, topită în noua morala postdecembristă, este regula celui mai tare. Este, aşadar, pe cât de veche, pe atât de actuală.

România ca o şpagă şi alte dorinţi opinie Ţara românilor a fost devalizată potrivit acestei reguli simple. Paralel cu acest model de democraţie, neaoş românească, s-a aplicat şi principiul bismarkian al dreptului pumnului – Faustrecht. Câţi dintre noi nu l-am simţit fizic. Să ne amintim mineriadele, când un nebun avid de puterea roşie a asmuţit o parte a societăţii contra celeilalte şi puţin ar fi lipsit ca să înceapă un război civil, cu final dramatic, aici la Porţile Orientului.

Cine l-a condamnat pe instigator?

Tata din groapă!

El este liber şi ne dă sfaturi şi pe zi şi pe întuneric.

Potrivit regulii bismarkiene, cât şi a celor cominterniste, comuniştii au devalizat economia capitalistă a României Mari în 20 de ani, au construit-o pe cea socialistă tot în vreo 20, pentru ca succesorii monarhiei roşii să o devalizeze, pe cea din urmă, tot în vreo douăzeci şi ceva de ani.

Aşa se face că, în 60 de ani, clasa politică comunistoidă a construit şi dărâmat de două ori o ţară, poporul rămânând să ia totul de la început precum furnicile bezmetice. Şi procedeul a fost un adevărat succes, dacă ne gândim la subtilităţile lui, inspirate din atâtea revoluţii roş-albastre reuşite.

Scenariul este extraordinar de simplu.

Mai întâi a fost manipularea politică. Aceasta s-a manifestat încă de la preluarea puterii prin propagarea unui liberalism fără cenzură în organismele statului, întreaga structură politică fiind modificată potrivit scopurilor păpuşarilor vremii.

S-a trecut cu iuţeală la redactarea unei constituţii care să genereze nu stabilitate politică ci un soi de neînţelegeri permanente (certuri, slogane, promisiuni, pasiuni politice ale partidelor) adică s-a creat „temeiul ilegal”pentru a distruge şi nu a construi instituţii de stat puternice.

S-a creat o republică iliescian-brucanian-iorgovanovistă. Au fost înlocuiţi vechii stăpânitori cu nişte guverne păpuşă, s-a prevăzut un preşedinte ales de şi din popor în Duminica Orbului, adică din rândurile „păpuşarilor străinătăţii apropiate” s-au organizat alegeri cu rezultate predictibile, în aşa fel încât, cu ajutorul „agenturilor”, s-a reuşit stăpânirea unei ţări care nu cunoştea tainele democraţiei autentice. Printr-o propagandă bine administrată s-a dat iluzia bietului alegător că, prin întruniri politice libere, coaliţii şi alte adunături de partide, el, cetăţeanul, poate influenţa mersul politicii în stat. Sanchi!

S-a distrus şi eliminat importanţa familiei, a rolul ei educativ, milioane de români plecând în bejanie prin toate oraşele apusului să caute un loc de muncă sigur.

Scenariu a mai prevăzut formarea de personalităţii independente (Sanchi!), manipulabile, am zice noi, fiecărui individ prevăzându-i-se raţia de circ şi pâine, astfel că s-a ajuns ca acest popor să fie lăsat să trăiască în „democraţia minciunii şi hoţiei absolute”.

Românii idealişti de la revoluţie s-au transformat într-o plebe dezordonată. Cominterniştii şi alţi păpuşari cunosc secretul care îi învaţă să înţeleagă faptul că puterea plebei este oarbă, fără scop şi fără raţiune, mereu gata să fie influenţabilă, manipulabilă şi dusă cu zăhărelul promisiunilor dintr-o parte sau alta a eşicherului politic, după nevoi.

S-a trecut ulterior la controlul asupra finanţelor, asupra presei, deoarece presa are funcţia de a înflăcăra pasiunile unui „stupid people” (vezi online-ul Las Fierbinţi), marea masă a orbilor şi surzilor votanţi, neavând nici cea mai mică idee cui îi serveşte presa, până la urmă. S-a trecut la controlul asupra credinţei, pentru că pe aici popimea deşteaptă poate să se intersecteze cu politica sănătoasă spre a o duce ei bine printre cele „sfinte”, construind o biserică la trei zile.

Apoi s-a trecut la multiplicarea dorinţelor celor săraci şi fără bani că ar putea a trăi în lux, zăpăcindu-li-se mintea cu marile avantajele ale societăţii de consum, exacerbându-se faptul că, în relaţiile cu plebea, canaliile politice suite la vârful treburilor statului vor avea nevoie de aceştia şi , prin urmare, trebuie speculate punctele slabe ale acestora: lăcomia de bani, funcţii şi de bunuri materiale, de case cu piscină, precum şi pasiuni de orice altă natură (discoteci zi şi noapte, sex, droguri, muzică sălbatică şi deloc muncă, deloc educaţie).

Aşa s-a călit cultivarea prostiei generalizate, statul s-a îndatorat în aşa hal că nici FMI-ul şi Banca Mondială nu mai ştiu ce sfaturi şi consiliere să mai dea unor farsori care cică ar conduce România.

Ca un fir roşu, tot acest scenariu a fost însoţit de regulile amintite şi de şpaga cea întreţinătoare de corupţie la toate nivelele şi în toate instituţiile statului

Sereiştii noştrii „exceszelişti” au introdus corupţia ca o problemă/ameninţare de siguranţă naţională, considerându-se, în viziunea acestora, că fenomenul tinde să captureze instituţiile statului la vârf, ceea ce nu-i o noutate pentru nimeni în această ţară, ci un fapt obişnuit, atât de obişnuit încât şi justiţia oarbă şi surdă a lăsat-o moale, drepturile de autor ale ei, fiind oferite, gratis, intelligence-ului „civil”, spre a obţine dreptul de a intercepta convorbiri telefonice, mail, internet etc, de la toţi românii trăitori astăzi, acţiuni pe care foştii secu abia că le visau. Dar o fac, adeseori, selectiv, adică aşa după cum bate vântul politicii pe la Bucureşti sau la alte case cu licurici.

Românilor dragi şi naivi! Nu vă lăsaţi păcăliţi!

Iată ce spunea cu aproape două secole şi ceva în urmă unul dintre părinţii Constituţiei americane, pe deasupra, şi inventatorul paratrăsnetului, Benjamin Franklin: aceia care pot să renunţe la libertatea esenţială pentru a obţine puţină siguranţă temporară nu merită nici libertate nici siguranţă.

Aşa că domnilor, nu ne mai ameţiţi cu povestea că în numele celor suspectaţi de terorism puteţi face orice cu libertăţile noastre. Implicaţi-vă, în numele democraţiei şi autorităţii cu care aţi fost investiţi, să lichidaţi cu „fondatorii” care au instalat principiile şpăgii absolute, combustia corupţiei ajunsă la paroxism în România.

Asistăm, iată, complet muţi şi surzi, noi, proştii lui Brucan din Poiana lui Iocan, cum în Românica noastră eternă, se promovează şi exersează de vreo două decenii încoace, „democraţia hoţiei absolute”, actorii politici ai acesteia fiind „elitele roşii, albastre şi portocalii” cele mai corupte din istoria noastră naţională.

La baza acestei democraţiei originale stă un fapt nemaiîntâlnit: şpaga. Este principiul valoric si moral al democraţiei româneşti, principiu de care nu va scăpa nici viitoarea Constituţie, aşa după cum a fost ea turnată în formele ei useliste cele mai pure, încât s-au minunat de conţinutul „docomentului” până şi urmaşii Serenissimei Republici a Veneţiei, rătăciţi în faimoasa Comisie ce poartă numele vestitei lagune italiene.

Şpaga a cuprins întreg establishmentul românesc: toate cele trei puteri ale statului colcăie de corupţi şi şpăgari, de incapabili politici, de doctori nu în drept, ci în şpagă, de diletanţi şpăgari, o faună de tâlhari şi hoţi de Drumul Mare, imposibil de oprit cu mijloacele actualei democraţii, ci doar cu pumnul acestei mase de oameni, masă minţită şi batjocorită de dimineaţa şi până seara pe toate canalele media. România ca o şpagă este o ţară ajunsă la mezat, reprezentând una dintre cele mai nenorocite poveşti pe care le-a trăit şi le trăieşte acest popor, în ultima sută de ani, şi a cărei vinovăţie este una singură: există şi nu se lasă învins.

De la răsăritul soarelui şi până la apus, totul se rezumă la şpagă. Şpagă în politică, şpagă în biserică, spagă în spitale, şpagă în maternităţi, spagă în grădiniţă şi şcoală, spagă în armată, şpagă în poliţie, spagă în serviciile de intelligence, şpagă la guvern şi preşedinţie, superşpagă în şi la partide, şpagă pe năsălie, spagă în justiţie, în afaceri externe, şpagă în cimitire, şpagă pentru locurile de veci şi pe cele din rai. Adică şpaga îl însoţeşte pe bietul român de la concepţie, naştere şi până în clipa când dispare sub pământul mormântului său.

A apărut o nouă unitate de măsură pentru români: euroşpaga.

Inventatorii şpăgii sunt urmaşii fanarioţilor de odinioară, ciocoii cei vechi, înstăpâniţi în biserica neamului şi pe lângă divanurile domnitorilor, nenorociţi care au introdus în lexicul şi conduita noastră cuvântul grecesc dihonie, şarlatani şcoliţi în ipocrizia orientală a Fanarului, păziţi de arnăuţii aduşi din ţara lui Skandenberg.

Cu trecerea timpului, fanarioţii şpăgari sunt înlocuiţi cu ciocoii cei noi, „dinupăturicii” neamului, apoi urmează cominterniştii cu nume conspirative, un fel de ciocoi roşii, educaţi la Moscova, aceştia din urmă păziţi de „arnăuţii” cu petliţe albastre, nejudecaţi nici azi. Ciocoii roşii au înlocuit elitele pământene cu analfabeţi, purtând, spre fala neamului aflat sub cnut, şapca lui Ilici, iar simbolurile naţionale fiind înlocuite cu secera si ciocanul lui Mordechai Levy Marx, haimanale străine de neam şi credinţă distrugând tot ceea ce a fost românesc pe acest pământ, cu o ferocitate demnă de aceia a termitelor din jungla amazoniană.

România ca o spagă a devenit România jafului total. Şi nimeni nu se miră, nimeni nu se indignă, nimeni nu răspunde. Ba da, aş zice eu. Strada este aceia care bagă spaima în hoţii politici şi de averi şi acolo trebuie să ne dăm mâna spre a ne purifica şi a scăpa de hoţii absoluţi, de toate lichele şi ticăloşii cu CV-uri kilometrico-obscure.

Mi-e un dor nebun de marii noştri bărbaţi ai trecutului: Ştefan, Ţepeş, Mihai Vodă, Cuza şi Carol I, Ferdinand, Carol al II-lea, Antonescu şi de ce nu, Ceauşescu.

Statuia lui Ţepeş ar trebui să troneze în faţa guvernului şi la Ministerul Justiţiei, cea a lui Antonescu la Ministerul de Război, a lui Cuza în faţa Patriarhiei, a lui Carol I şi Ferdinand la Cotroceni, al lui Carol al Ii-lea la Ministerul Culturii iar a lui Ceauşescu în faţa Parlamentului.

Aş lua Căruţa cu Paiaţe din faţa Teatrului Naţional, aş multiplica-o şi aş dărui câte un exemplar fiecărui partid, în parte, spre a-l planta în faţa sediilor lor. Măcar să ştie tovarăşul lider al fiecărui partid de cine să se lepede în politică, sau cu cine să se alieze, să coabiteze.

În faţa Teatrului Naţional ar sta mai bine statuia lui Eugen Ionesco, călare pe un rinocer roşu, dacă tot ne complacem în „satyricoane bătute în piatră” pe bani mulţi din primărie.

Fireşte, o tăbliţă pe care va sta scris adagiul memento mori, va fi plantată sub fiecare statuie. Să-şi aducă aminte orice şpăgar că odată şi odată tot va muri. Văd că lista cu decesul unora s-a deschis.

Aş dori, în mod grabnic, să înceapă un proces al comunismului în România, tribunalul, organizat după modelul curţii cu juri, să funcţioneze la Casa Scânteii, juraţii să fie aleşi dintre victimele comunismului. Tribunalul purificator, ulterior, să fie transformat în Muzeul Holocaustului Roşu, pentru toate ţările Europei Centrale şi de Sud-Est. Aşa am câştiga şi noi simpatie internaţională, precum şi un ban cinstit, nu şpagă, lăudându-ne cu trecutul nostru revoluţionar, într-un muzeu celebru şi plin de exponate roşii, închipuind „comunişti celebrii” autohtoni şi de împrumut.

În faţa muzeului, pe locul unde cândva ne arăta, cu degetul său arătător, viitorul roşu al comunismului şi lumina lămpii sale proverbiale, tovul Ulianov, alias Lenin, aş dori să se dezvelească statuia tovarăşului Ion Ilici Gabriel Iliescu, păzit de mineri cu lămpaşe neaprinse, în poziţia cu mâinile prinse straşnic de o sulă enormă, împlântată adânc în coastele comunismului, fireşte, această ciumă roşie să fie reprezentată de trinitatea crimei internaţionale alcătuită din Marx, Engels şi Lenin.

Ar urma, ca acest grup statuar, să fie aghiazmat la fiecare 23 august de către toţi popii, călugării şi ierarhii colaboraţionişti ai securităţii. Slujba de pomenire, contra şpaga de rigoare, să se desfăşoare sub oblăduirea mai marelui lor sacerdot, Preafericitul Şpăgar din Deal, care după modelul unor afacerişti americani, care vând ateilor bogaţi „locuri de veci” pe lună, Preasfinţia Sa, să ne vândă terenuri în Paradis, doar, doar de va termina Catedrala Mântuirii Lor. Nu a noastră. Căci acest Templu al credinţei ortodoxe, poate cel mai mare din arealul Bisericii Bizantine, va suge fondurile „naivilor politicieni” contra voturi şi a celor săraci cu duhul contra locuri în Rai, an de an fără ca vreo autoritate a statului să se implice deşi, constituţional vorbind, are acest drept pe care nu-l întrebuinţează spre a tempera zelul şpăgii bisericii, care s-a întins ca o pecingine, la nivel naţional, în numele Domnului şi a moaştelor sfinte.

De fapt, afacerea cu terenuri vândute în Paradis s-a dezvoltat inimaginabil de mult de când Mântuitorul a dat putere absolută unor executanţi pământeni, cu mână de fier, astfel că, astăzi, din Papă în Papă, din Patriarh în Patriarh şi din Mitropolit în Mitropolit, aceastã afacere a ajuns să fie cea mai bogată multinaţională din lume, cu milioane de filiale în toate bisericile şi catedralele existente în arealul creştinătăţii lumii. Aici, şpaga sfinţită circulă liber în toată multinaţionala sfântă, statul lui Cezar, nefiind în măsură să o stârpească, deoarece şeful pantocrator se află sus în ceruri, fiind de neatins.

Ierarhii noştri încotoşmănaţi în straie scumpe slujesc, din păcate, şi lui Mamona şi lui Dumnezeu, pentru că nu pot să nu cocheteze şi cu politica.

Iată cum Iisus al nostru, cel mai mare evreu al tuturor timpurilor, a întins aţa până s-a rupt, iar după 4 secole, urmaşii obedienţi şi disciplinaţi ai celor care l-au crucificat, i-au construit superba legendă că el ar fi fost fiul lui Dumnezeu şi că mama lui a fost virgină. Ideea a fost extraordinară, a prins la cei mulţi şi săraci cu duhul, a avut succes incomensurabil peste veacuri, din care succes ne hrănim, spiritual vorbind, şi astăzi.

Ce folos? Spiritul nu ţine de foame.

Aşa că, de ce să ne mai mirăm, noi corupţii şi şpăgarii pământeni, că suntem înconjuraţi de atâţia alţi şpăgari, pe măgari călare, din sânul lui Doamne Sfinte.

Până şi Dumnezeu s-a lăsat corupt chiar dacă banul este ochiul dracului.

De aceea, tot ce mişcă lumea asta se numeşte ban şi politicienii noştri, în goana de a avea şi mai mulţi, caută să-i procure pe toate căile indiferent că acestea sunt morale sau nu, licite sau ba.

Societatea românească a intrat, din cauza şpăgii, în metastaza corupţiei absolute şi nu mă mir.

M-aş lăsa ispitit până la a mă bucura, nespus, de o nouă revoluţie.

Dă-ne-o nouă, Doamne!