Masacrul de la Bălţi (vara-toamna anului 1944)

Duminică, 17 Aprilie 2011 00:00
Articolul semnat de Nicolae D. Rusu, publicat iniţial în săptămânalul Ţara de la Chişinău, reprodusă de Datoria Românească (Chicago) Anul IX, nr. 23, trimestrul 2, 2004 dă seama de scrisoarea Ierodiaconului Nicodim Şchiopu :

“în urma încercuirii sovietice din Nordul Basarabiei, au fost făcuţi prizonieri circa 50.000 militari, din care 40.000 români, în jur de 5.000 germani, 2.000 unguri, restul (3.000) cehi şi polonezi.
“In Nord-estul oraşului Bălţi, în mlaştinile Răutului, a fost ‘amenajat’ lagărul de prizonieri de război. Numeroşi au fost seceraţi de foame, de boli. S-au semnalat câteva evadări. într-o noapte supravieţuitorii au fost executaţi cu câte un glonte în ceafă de NKVD-işti şi aruncaţi în şanţurile mocirloase pe care înşişi prizonierii fuseseră obligaţi să le sape.
“După mărturiile unor evadaţi, după 1991 Curierul de Nord din oraşul Bălţi, au fost publicate informaţii despre masacrarea prizonierilor de război. S-au făcut sondaje în mlaştini: ‘Nici hârleţele, nici lopeţile nu au putut fi utilizate din cauza mulţimii osemintelor’.
“La iniţiativa săptămânalului Curierul de Nord [Bălţi], oamenii din împrejurimi au adunat pe un loc uscat resturile umane, au alcătuit o piramidă de oase şi cranii, au aşternut deasupra pământ curat, iar în vârful movilei de oase au aşezat o troiţă, darul credincioşilor din Râşcani. La 7 mai 1992 troiţa a fost sfinţită de episcopul Petru de Bălţi, cu sobor de preoţi şi monahi, sfinţire la care au participat mii de credincioşi români şi autorităţile româneşti.
“Atunci s-a lansat apel la construirea unei Biserici sau Mănăstiri a Oaselor pentru pomenirea celor 50.000 nevinovaţi ucişi mişeleşte de către bolşevici. Preasfinţitul Petru de Bălţi a investit ca paroh al viitoarei Biserici a Oaselor pe tânărul preot Valeriu Cernei, fost cancelar al eparhiei Bălţi (în decembrie 1992 Patriarhia Română a reactivat Mitropolia Basarabiei).
“După acesta lucrurile au luat o intorsătură tragică: Preasfinţitul Petru a fost agresat cu arme şi bâte în chiar Palatul Episcopal de un grup de călugări şi preoţi adepţi ai Arhiepiscopiei Vladimir care ţine de Patriarhia Moscovei [subl. m. P.G.]. Atacurile au fost extinse şi asupra celor două mănăstiri din Eparhia Bălţi - şi continuă şi azi, împotriva a tot ce este românesc. In scaunul episcopal s-a aşezat şeful agresorilor moscoviţi, arhimandritul trădător Marcel Mihăiescu. [s.m.]
“Din cauza lipsei de fonduri, Biserica Oaselor a rămas în stadiul de proiect.
“De ce nu se vorbeşte nimic de acest genocid împotriva poporului român? De ce nu se stabileşte adevărul masacrelor împotriva neamului nostru?
£i aceste crime monstruoase nu sunt altceva decât tot holocaust -trecut însă sub tăcere.
“Oare nici chiar morţii nu mai sunt egali în faţa lui Dumnezeu?”

Câteva mărturii culese din presă:

“între 17 ianuarie şi 27 martie curent [1992?], prin publicaţiile noastre [cu osebire Curierul de Nord, din Bălţi], la rubrica «Morminte fără cruce» am reuşit să stabilim:
“1. în 1944 pe teritoriul actualului Combinat de Blănuri din Bălţi [şi] pe cel al Unităţii militare din str. Leningrad, actualmente £tefan cel Mare, au fost două lagăre de concentrare (unul de concentrare forţată, altul obişnuit) prin care au trecut cel puţin 45.000 prizonieri.
“2. în aceste lagăre au fost deţinuţi de la 2-3 luni la câte un an şi ceva prizonieri, inclusiv din armata română printre care un număr extraordinar de mare de români, moldoveni, nemţi, unguri, italieni.
“3. Lagărele au avut număr de înmatriculare (deocamdată nu le-am stabilit) (.) Mărturiile mai multor prizonieri bălţeni confirmă că aici au pierit mii de moldoveni, români.
“4. Lagărele s-au aflat în directa subordine a NKVD.
“5. Numele primului prizonier constatat de către noi care şi-a aflat moartea aici este TUDOR AL LUI NICOLAE GLAVAN DIN SATUL SOFIA, RAIONUL DROCHIA. Nume ce va fi primul înscris pe crucea acestui mormânt. Cruce care va fi instalată la începutul lui mai”.

(…) “Maria aştepta răvaş de la fratele ei Grigore. A aflat că Grigore a fost făcut prizonier şi e aici, la Bălţi (…) A mers cu pachet. Ruşii de pază le alungau pe femei, zicînd: [în traducere românească]: «Vor mâncare? Gloanţe, nu mâncare! Trebuie ucişi ca nişte câini!»
(.)
“Maria s-a apropiat de gard, a ridicat puţin sârma, a împins coletul şi a încercat să-şi strige fratele. O femeie, cu acelaşi necaz, a văzut-o, a rugat-o să vâre şi legăturica ei. Maria a trecut-o pe sub sârmă şi s-a depărtat. Probabil că femeii i s-a părut că legăturica ei e prea departe, s-a apropiat de gard, să o împingă. Ruşii au tras, au ucis-o pe loc. (…)
“Maria a mai venit la lagăr, dar nu se mai apropia, arunca ce avea, de departe şi se întorcea fuga înapoi. (.)
“Grigore a fost ţinut aici până toamna, târziu. Când s-a făcut spărtura ceea în gard şi au evadat mulţime de prizonieri, era şi el pe aproape. Le-a ajutat celor mai slabi şi fără de putere să iasă. Pe sine s-a lăsat la urmă şi n-a mai reuşit. Au fost văzuţi. Au fost bătuţi cu vergeaua de fier. După bătaia asta şi după toate necazurile s-a stins Tudor, băiat din mahalaua lui, cu care mâncase dintr-o bucăţică.
“Cele trei gropi cu cadavre de care vorbesc mai mulţi au fost făcute după ce groapa mare din centrul lagărului a fost plină, nu mai încăpeau nici viii nici morţii. Erau traşi de picioare, stropiţi cu apă de var, câteva lopeţi de ţărână, atât. Lui Grigore îi promisese un cunoscut că va încerca să-l ajute să scape. Când a văzut că nu mai poate de frig, s-a dus la «groapa morţilor», şi-a făcut culcuş printre cadavre şi moţăia acolo mai multe de durere decât de somn. Nu se mai temea de moarte”
(.)
*
“Eram pe linia doua a frontului, la Iaşi. La 23 august 1944 (.) România a pornit impreună cu ruşii împotriva nemţilor. Am plecat cu tot regimentul la Mărăşeşti (.). Până la 6 septembrie am reparat şoselele şi podurile. La 7 septembrie am fost încolonaţi şi am pornit la eliberarea Bulgariei. (.) Acolo m-au rănit (.) Spitalul din Buzău nu ne-a primit. Am fost la Bârlad, Vaslui, Iaşi - am fost refuzaţi, eram prea mulţi răniţi.
“La Ungheni ne-au pus în corturi. După ce ni s-au făcut pansamentele, un ofiţer rus ne-a spus că vom fi liberaţi. Ni s-a dat foaie de drum. Am pornit în cârji spre casă (.) Ne-au ajuns din urmă ruşii (.), duceau mai multe sute de prizonieri. Ne-au cerut hârtiile, le-au rupt, ne-au ordonat să intrăm în coloană. (.)
“Până la Sculeni am mers pe jos, în cârji. De acolo până la Bălţi, în căruţe, în spinarea celor care puteau duce. Cele trei coloane pe care le-am văzut erau a câte 5 mii oameni (în total, vrei 15 mii prizonieri). Cei care mai-mai să moară dar nu cădeau singuri erau împuşcaţi.
Călcam peste ei, mergeam mai departe. La 20 septembrie ne-au pus în lagăr [la Bălţi]. Eram de tot vreo 50.000. Eu şi vreo opt moldoveni, din sate megieşe, am nimerit în partea stângă [a lagărului]. Mai bine de două săptămâni casă-masă ne-a fost acoperişul unei case pe jumătate dărâmată (.). Era toamnă, mă secătuise rănile, m-am îmbolnăvit de friguri. (.) Pe noi, basarabenii, ruşii nu ne scoteau din lagăr, că fugeam. (.) Mureau straşnic de mulţi. Erau aruncaţi noaptea [în pâlnii de obuze]. Ziua erau puşi într-un sarai (…), încăpeau la vreo 800 morţi. Unii, doar leşinaţi erau aruncaţi de vii [în gropi]. înspre dimineaţă, dacă îşi mai veneau în fire, se apucau de bolovanii îngheţaţi de pe malurile gropii şi ieşeau înapoi. Când îi vedeam, ne îngheţa sângele în vine (.).
“Au pierit acolo o mulţime de moldoveni, români, italieni, nemţi.
“La 20 noiembrie 1944 am fost luaţi şi duşi cu trenul la altul, în regiunea Reazani. (.) De acolo, în Tadjikistan. în 15 octombrie 1949 am fost liberat. Din 800 de moldoveni ["trădători de patrie"] ne-am întors 17.”
A consemnat, pentru Curierul de Nord, T. Sturza. Nu se dă numele martorului.

*
“(.) Eram măricică, mă duceam cu părinţii la câmp. Când ne întorceam acasă (.), aruncam din căruţă porumb peste sârma ghimpată. Sărmanii prizonieri se aruncau ca haita pe pradă. Erau sleiţi de puteri şi atât de mulţi de se împiedecau unul de altul când mergeau. Porumbul era în ţintă, bun de fiert sau de copt, cine dovedea să apuce îl mânca crud cu tot cu ştiulete.
(.) “Erau şi ostaşi din armata română. Ei se apropiau de gardul cu două rânduri de sârmă şi strigau la trecători: «Mă cheamă cutare, sunt din satul cutare (.) Găsiţi-i pe ai mei!» Oamenii mai în vârstă dacă aveau şi ei copii şi bărbaţi la război se ducea prin sate, le căutau rudele, le spuneau ce şi cum.(.)
“Cei mai mulţi s-au stins acolo cu zile. Sleiţi de foame şi de bătăi, că nu se supuneau fiecărui ordin, cădeau. Mai ales vara. (.) Pe cei care cădeau fără cunoştinţă de nu se mai puteau ridica singuri îi puneau pe nişte pânze groase şi îi duceau pe şes. Au săpat o groapă, ei singuri, prizonierii (.) erau aruncaţi de-a valma. Vă spun: unii morţi şi reci de-amu, alţii cu sângele cald în ei. Se aruncau câteva lopeţi de ţărână. Groapa s-a umplut degrabă, mureau cu zecile. Nu au încăput toţi. Când dădeau căldurile după vreo ploaie se răspândea pe tot şesul un iz de mortăciune de nu puteai sta afară.
“Mare nevoie a mai fost. Doamne, nu s-au temut de nici un blestem cei care i-au aruncat acolo de vii.
“Până amu nu a vorbit nimeni despre asta. Mai sunt oameni în Bălţi care ţin minte ce de-a norod a o fost îngropat în «moghilnicul» cela. îs bătrâni. Mai ales cei din mahalaua noastră. Grădinile lor se terminau în sârma ghimpată a acelui lagăr şi cei care fugeau treceau mai întâi prin grădină. Odată unul s-a ascuns la noi în coştireaţă. M-am dus să închid găinile, el mi-a făcut semn cu degetul să tac, să nu ţip. Nu ştiu ce naţie era, că nu l-am auzit vorbind (.)
“Mai trăiesc şi bălţeni care au stat închişi acolo, apoi au fost judecaţi de puterea sovietică. Dacă v-aţi apucat să aflaţi ce şi cum e cu osemintele celea, grăbiţi-vă. Martorii îs bătrâni. Moartea îi va lua nu numai pe ei - se duc pe ceia lume şi cele ştiute de dânşii. Ei îs cea mai dreaptă istorie.
“Oasele celea să nu se împrăştie. Cine ştie, poate unii mai caută şi nu-şi găsesc părinţii, fraţii. N-are a face ce sunt: nemţi sau de-ai noştri, au avut şi ei copii, au avut şi ei soţii”.
- Foametea organizată între 1946-1947 a pricinuit moartea a cca 200.000 persoane (vezi capitolul următor).
- Arestările în vederea deportării din 1949: peste 11.000 familii.

http://ascor.md/index.php?option=com_content&view=article&id=2563:masacrul-de-la-bli-vara-toamna-anului-1944&catid=312:sfinii-basarabeni&Itemid=99

Există unele analogii ale evenimentelor și, în mod firesc, apar întrebări. După Al Doilea Război Mondial, evreii au intreprins o campanie îndreptățită, dar foarte agresivă pentru mondializarea, sacralizarea și „valorificarea” holocaustului, ceea ce l-a determinat pe Norman Finkelstein să declare: „Campania care se desfășoară sub ochii noștri, având ca scop extorcarea de bani a statelor pentru „victime” ale holocaustului lipsite de posibilități”, instrumentată de industria holocaustului, a adus statura morală a martiriului lor la nivelul unui cazinou din Monte Carlo”[3] Scriitorul israelian Boas Evron susține: „Conștiinta Holocaustulu este în realitate o îndoctrinare propagandistică oficială, o mașinărie agitatorică producătoare de lozinci și o viziune falsă asupra lumii, al cărui țel nu e nicidecum înțelegerea trecutului, ci manipularea prezentului”.[4] Supremul furnizor al mistificării cunoscute sub numele „sacralizarea holocaustului”, este Elie Wiesel – împostor dovedit. Pentru Wiesel, susține istoricul american Peter Novick, „Holocaustul este efectiv o «religie a misterului»: duce în întuneric, neagă toate răspunsurile, se situează în afară, dacă nu dincolo de istorie, sfidează atât cunoașterea cât și descrierea, nu poate fi explicat, nici vizualizat, nu poate fi înțeles sau transmis în veci, marchează o destrucție a istoriei și o mutație la scara cosmică.”… „Numai preotul-supraviețuitor e calificat să-i oficieze misterul. Orice supravietuitor are mai mult de spus decât toți istoricii la un loc despre ce s-a întâmplat. Și totuși, misterul Holocaustului este noncomunicabil. Nici măcar nu putem discuta despre el. [...] A existat un singur Holocaust. A compara Holocaustul cu suferințele altor popoare constituie «o trădare totală a istoriei evreiești». A desacraliza sau a demistifica Holocaustul este o formă subtilă de antisemitism.”[5] Trăim într-o epocă în care credința în Dumnezeu este ridiculizată de mulți pentru că „nu poate fi explicată rațional”, dar după concepția unora asemenea lui Wiesel, holocaustul este superior credinței în Dumnezeu, în acest caz „misterul” fiind permis. Clamarea unicității holocaustului este ruptă de pretenția că, holocaustul nu poate fi înțeles rațional. Dacă holocaustul nu are precedent în istorie, ar trebui – după unele afirmații – să stea deasupra acesteia. În concluzie, conform acelorași principii absurde, nu poate fi înțeles prin intermediul istoriei: „este unic pentru ca e inexplicabil și este inexplicabil pentru ca e unic”. „Pentru unii mumă, pentru alții, ciumă”? Contrar spuselor nestimatului neprieten al românilor, Elie Wiesel, propaganda exacerbată care nu permite compararea suferințele evreilor cu suferințele altor popoare poate fi numită terorism intelectual. Spre diferență de cei ca Elie Wiesel, care urăsc oricare altă nație decât a lor, îmi respect și iubesc poporul din care fac parte, dar nimic nu mă împiedică să le respect pe toate celelalte, deopotrivă. Din punct de vedere existențial toți suntem egali în fața Creatorului Suprem și povestea cu „poporul ales” n-are decât să o creadă cine vrea. Eu, unul, nu știu cine l-a „ales”, când și pentru ce. Cu ce sunt mai buni sau mai răi evreii uciși decât românii lipsiți de apărare, decât nemții, rușii, polonezii sau alte nații? Cu ce sunt mai presus morții evrei decât polonezii asasinați la Katyn sau decât prizonierii români, nemți și unguri masacrați la Bălți? „Pentru unii mumă, pentru alții, ciumă”? Astăzi, după 68 de ani de la comitere, privit din alt unghi, cazul masacrului de la Bălți poate fi analizat și altfel. În România, instituția Bisericii este respectată și de stat și de popor, chiar dacă printre înalții demnitari ai Parlamentului European se află persoane care nu o agreează, precum însuși Președintele acestei instituții, care i-a numit pe slujitorii bisericii noastre „corbi negri”. În România ultimilor douăzeci de ani au fost înălțate sute de lăcașuri monahale sau bisericești. Oare Înalții prelați ai Bisericii Ortodoxe Române (B.O.R.) nu pot sau nu vor să-i susțină pe frații lor din România de pe malul stâng al Prutului? Dacă greșesc, rog să fiu corectat, dar nu am auzit de vreun protest al B.O.R. în legătură cu batjocorirea Episcopului de Bălți, aflat în subordinea B.O.R.. Cum ajută BOR credincioșii români de pe Valea Timocului, din nordul Bucovinei (Ucraina) sau Herța, din Bulgaria sau Ungaria? Lista Natională [...]
http://ioncoja.ro/textele-altora/inca-un-katyn-romanesc-lagarul-de-prizonieri-de-la-balti/