NE PĂRĂSESC TITANII CE AU TRĂIT ŞI MURIT INTRU DRAGOSTE DE ŢARĂ -in memoriam PĂRINTELE IUSTIN PÂRVU

Părinte, se abat asupra omenirii vremuri mai întunecate „sărăcie, cutremure, revolte, războaie, boli şi multe înrobiri şi limitări ale drepturilor noastre umane „cu ce cuget ar trebui să treacă creştinul prin aceste greutăți, fără ca să deznădăjduiască, fără ca să se compromită în vreun fel sufleteşte?
Avem nevoie să trăim sentimentul dragostei ca să depăşim strâmtorările ce ne împresoară. Lumea, din cauza sărăciei, a căzut într-o descurajare ce apasă pe fiecare în parte. Atât de deznădăjduit şi afectat este de starea în care se află, încât nici nu mai are timp să discute cu vecinul său. Mă gândesc cum era altădată o comuniune deplină în comunitatea noastră creştină. Sărbătorile bisericeşti, nunțile, botezurile erau un prilej de comuniune şi manifestare a dragostei creştine. Păi când era vorba să cununi pe cineva, sau să botezi pe cineva „era o sărbătoare pentru întreg satul, nu doar pentru familiile respective. De ce se duce creştinul la nuntă? Se duce să se bucure alături de cei doi miri, dar şi să dea un mic ajutor financiar noii familii, care tocmai se integrează în comunitatea creştină a satului. Nunta era astfel un prilej de manifestare a dragostei creştine, prin care puteai să contribui, după putință, la consolidarea noii familii.
La fel era şi pentru botezuri, când familiile trimiteau urările şi darurile lor celui nou venit în comunitatea creştină. Noi, copiii, ne furişam şi ne uitam pe geamuri, că nu aveam noi voie să intrăm la petrecerea adulților. Până şi viața de petrecere a românului arată această bucurie şi solidaritate creştină. Cum se numeau odată astfel de petreceri „colăcării. Apăi, colăcăriile nu erau altceva decât colectarea darurilor şi colacilor „era un întreg ritual tradițional, era de fapt un schimb de dragoste între creştini. Acum însă lucrurile s-au schimbat. Astăzi nu mai există potecă spre casa vecinului; omul nu mai are timp să se gândească la vecinul lui. Sărăcia şi grijile l-au împins pe bietul român să nu mai vadă casa vecinului. Nu mai există o nuntă, un botez, un eveniment comun de care să se bucure împreună obştea creştină. Dispariția acestor obiceiuri ale tradiției româneşti arată de fapt starea critică a vieții creştine. Creştinul de mic era învățat să se deprindă cu obiceiurile şi sărbătorile creştine. Păi, numai de Paşti cât interes era! Îmi amintesc cum trebuia să ne pregătim costumele de Paşti. Trebuia să începem cusutul modelelor pe costume din pânză de bumbac curat, încă de la începutul Postului. Era jos, la baza costumului, o lățime de 10 centimetri, care trebuia cusută şi ornamentată frumos. Apoi erau şi brâiele acestea frumoase, în tricolor şi toți copiii aşteptam să umplem bisericile de Paşti cu noile noastre veşminte.
Acum a venit schimbarea aceasta de civilizație, chipurile mai evoluată. Dar să vedem cum ne-a evoluat această civilizație? L-a dezbrăcat pe bietul om întâi de obiceiurile lui frumoase, i-a luat şi haina de serbare şi serbarea la care nici nu mai are timp să ajungă. Apoi această civilizație l-a despărțit pe om de familia lui, încât tânjește soția după soțul ei plecat prin țări străine. Se duce bietul om să adune ceva hrană pentru copii, prin Italia, Franța, Canada, Germania; şi în Sudul Africii îl găseşti pe bietul român, muncit, obosit şi tot distrus de sărăcie. Din păcate am lăsat ca situația economică să ne influențeze viața creştină şi structura noastră sufletească. Este dureros să vezi cât de mult depinde credința noastră de aspectul material, de bani, încât parcă şi la biserică vin din ce în ce mai puțini oameni. Necazurile, în loc să ne aduce în biserici, ne îndepărtează? S-a scumpit benzina şi nu se mai duce omul la mănăstire sau la biserică. Unde este credința noastră? Lăsăm să ne-o fure vâltoarea lumii? Omul are ceva mult mai de preț decât trupul „sufletul. De ce nu dăm valoare sufletului? Să îmbogățim sufletul şi nu vom mai simți sărăcia trupului. Credința poate să facă pâine din cuvântul lui Dumnezeu, de ce nu credem aceasta? Unitatea creştină, tradiția familiei, cu ierarhia şi armonia ei, păstra acest suflu al dragostei creștine care dădea omului bucuria de a trăi. De pildă, în cadrul slujbei cununiei, se citeşte o rugăciune în care se spune că femeia trebuie să fie supusă bărbatului. Ei, bine, supusă nu înseamnă un fel de robie, ci această supunere venea dintr-o înțelegere deplină între cei doi soți.
În familie soția avea un cuvânt important de spus; hotărârile cele mai importante în viața de familie nu le lua bărbatul singur, ci în sfătuire cu soția sa. Spre deosebire de alte religii apusene care promovează egoismul şi individualismul, ortodoxia a promovat întotdeauna solidaritatea celor tari cu cei slabi, în care cei puternici trebuie să îi sprijine pe cei slabi. Comunismul a încercat să înăbuşe aceste principii ale dragostei creştine, uniformizând indivizii ca la colectiv „toți mâncăm aceeaşi mâncare, toți bem aceeaşi băutură. Era noastră ce fel de uniformizare suferă acum, că nu mai putem vorbi de comunism? Acum se încearcă o uniformizare prin tehnică. E aceeaşi Marie cu altă pălărie. Toți să fim la fel, adică nişte numere de data aceasta. Este tocmai ce spuneam şi mai înainte „această părută civilizație, după ce ne-a dezbrăcat de hainele noastre, ne-a dispersat familiile, ne-a luat hrana de la gură, acum încearcă să ne golească şi de suflete. Tehnica în sine nu are nimic rău, dar folosirea greşită a ei aduce o mare pagubă. Şi cea mai mare pagubă este aceea că Îl alungă pe Dumnezeu din lume, din societate. Ce nevoie mai are omul modern de azi de Dumnezeu, dacă el are tehnica la îndemână? Această tehnică îi dă omului o aşa încredere în puterile lui, încât el se crede alpha şi omega, că el poate să comunice şi cu luna şi cu soarele, nu mai are el nevoie de Dumnezeu; deasupra omului tehnic nu mai există nimic. Această civilizație doreşte ca omul să nu mai aibă nevoie de Dumnezeu. Şi nu este la fel omul tehnic cu omul socialist? Devierea de la axa dragostei îl împinge pe om în ateism.
Păi se spune că progresul nu e o piedică în calea credinței „
Fără îndoială că nu e o piedică. Civilizația şi creştinismul au mers mereu mână în mână. Dacă s-ar păstra principiile creştine, ar fi cu adevărat progres în civilizație. O societate atee are foarte multe goluri, şi de acest lucru şi-au dat seama şi comuniştii şi au schimbat tactica. Ei doreau o constrângere şi o izolare a omului, încât să nu ia contact cu celelalte civilizații, să nu privească în curtea occidentalilor. Dar au schimbat tactica şi au început să trimită elevii să studieze în străinătate, să învețe două limbi străine. Însă omul a venit nu numai cu ştiință din străinătate, dar şi cu foarte multe rele din lumea aceasta occidentală, vicii pe care au început să le cultive în familiile lor. Cel mai mare rău împrumutat a fost avortul şi mamele au ieşit astfel din făgaşul lor. Mult mai „civilizate”, chipurile, au preferat să stea mai mult la televizor, la internet, să participe la lumea mondenă şi astfel s-a îndepărtat cu totul de rostul şi de chemarea femeii. Şi iată cum se descompune viața de familie şi de națiune. Ce a făcut străinătatea din bietul român? Vine şi el în țară, după 4, 5 ani de stat în occident cu o maşină ultimul răcnet, ca să se uite vecinii la el: „mai, uite ce maşină a adus Grigore! Ai văzut măi, Ioane”? Şi ei îi văd maşina, dar nu văd că ochii îi sunt duşi în fundul capului, slab, cu nasul ieşit în față şi cu umerii uscați de munca nebună, pe care, săracu „™, a dus-o acolo. Dar aici în țară trebuie să pară că e cineva şi se afişează cu maşini străine. Dar nu înțeleg sărmanii că acestea nu sunt obiceiuri nobile. Păi, cu maşina toți țiganii se afişează acum, măi.
Eram la mănăstirea Bistrița într-una din zile, în chilia mea şi numai ce văd în fața geamului că se deschid trei maşini de lux şi mă gândeam eu cine să fie oare. Şi îi primesc pe aceşti oameni care erau şi ei nişte țigani, şi nu vreun primar sau vreo mare vedetă. Maşini şi aur au toți țiganii, nu asta e civilizație. Nu e nimic grav faptul că e țigan, au şi ei suflete ca ale noastre, nu am nimic împotriva lor, încă am văzut țigani cu multă frică de Dumnezeu. Dar e grav faptul că împrumutăm din moravurile lor rele, de a ne da în spectacol cu viața noastră luxoasă. Ţăranul nostru s-a îmbrăcat în blugi, femeia şi-a luat cizmuliță, dar țiganul nu şi-a schimbat portul, el tot aşa a rămas. Când mă uit la cuconițele noastre de azi, mă minunez de atâta degradare. Nu le mai vezi purtând în pântece, cu haine adecvate, ci le vezi ca nişte spiriduşi, cu pantalonii strâmți ca nişte cauciuc, de nu ştiu cum de îi poate îmbrăca, în toate culorile pestrițe, cu tocuri lungi şi subțiri, de parcă sunt nişte libelule care se învârt numai în vârful aripioarelor. Dacă românul a luat ceva din Apus, a luat întotdeauna ce era mai rău. Să vă spun însă ce părere aveau soldații germani în război, când au venit la noi în țară. Erau cu totul şi cu totul uimiți de viața bogată şi frumoasă a românului. Pentru că ei ştiau de acasă că românul e sărac, că statele balcanice sunt nişte state de nomazi. Aceleaşi lucruri li se spunea şi soldaților ruşi „nişte state care nu au nimic, sărace şi aflate sub cucerirea lor, lăsate însă în libertate.
Ei, bine, când au intrat ei în curțile românilor, vedeau acolo păsări, animale, grâne, hambarele pline, belşug de fructe şi vinuri alese, bucuria vieții şi jocurile copiilor „rămâneau germanii uimiți şi ne întrebau: Dar ale cui sunt toate acestea? Pentru că nu le venea să creadă că sunt ale românilor. Şi ruşii s-au înfruptat din plin din bogățiile românilor, pentru că ei nu o duceau aşa de bine ca românul, însă erau bine îndoctrinați de Partid că nu mai există nimeni pe lumea asta mai bogați ca ei. Lenin spunea, şi a avut dreptate: „va ține comunismul în Rusia, sănătos aşa cum îl vedeți, până ce va lua contact rusul cu civilizația europeană”. Când intra rusul în casele țăranilor simpli, se minuna şi mai tare şi întreba: „Aici e colac, colac”? „pentru el colac însemna burghez. „Nu, domnule, aici e gospodăria mea” „răspundea țăranul. „Dar vinou, vinou aveți”? „Avem, hai la beci”. Şi rămânea rusul în beci toată noaptea, că mulți dintre ei se înecau, îmbătați în vinul curs din butoaiele țăranilor români. Erau toți nişte flămânzi, atei şi unii şi alții. Atât socialismul răsăritean cât şi cel apusean era unul si acelaşi lucru. Era un banc: un profesor de socialism este întrebat de un elev: „Tovarăşe, care este diferența dintre socialism şi capitalism”? Şi răspunde profesorul: „Mai, socialismul este robirea unuia față de celălalt, iar capitalismul invers”. Socialismul nu a făcut decât să sărăcească masele. „Ce-i al tău e al meu, ce-i al meu e tot al meu” „cam aşa era. Dar cât de sărac ar fi omul, dezmățul şi moravurile uşoare tot nu lipsesc.
Asta este şi rodul educației televizorului „Televizorul ca televizor, dar mamele, părinții ce păzesc? Părinții trebuie să orienteze copilul de mic ce să privească la televizor, cu toate că mai bine ar fi să se lipsească de tot de el. Dar şi la televizor acolo, sunt o sumedenie de posturi, unele cu otravă, altele cu lucruri de folos. Nu trebuie lăsat copilul să aleagă ce vrea el. Păi dacă ți se pune în față două pâini „una otrăvită şi alta neotrăvită „ce faci, pe care o alegi? Televizorul îl tâmpeşte pe copil de la început. Ce să mai priceapă el mai târziu?
Părinte, cum vedeți pericolul societății electronice, mai ales că acum se introduce în sistemul economic semnătura electronică pentru firme, deocamdată, prin care se plătesc taxele către stat, urmând ca în timp să fie obligatorie pentru fiecare cetățean?
Semnătura aceasta electronică consider că este ultimul jug pe care acest sistem i-l pune omului, ca să nu mai mişte deloc, nici în dreapta, nici în stânga. Să îl țină pe om legat cât mai strâns de ieslea lui, ca un animal înlănțuit, care nu mâncă decât fânul pe care îl primeşte de la stăpân. Scopul administrației mondiale, la ora actuală, nu este altul decât desființarea persoanei şi comuniunii dintre oameni. Dacă alte sisteme politice au înjugat drepturile oamenilor, acest sistem electronic dictatorial, va înjuga sufletul, gândirea umană. Pentru că ei vor să devenim nişte numere, cum purtam, noi, deținuții, să desființeze relațiile interumane şi relația omului cu Dumnezeu. Este o robotizare a societății, din care va dispare uşor, uşor omul obişnuit, şi vor rămâne roboții supravegheați de oamenii „superiori”, care conduc lumea. Cetățeanul nostru de azi nu își dă seama, în orbirea lui, de situația în care se află, şi de faptul că acceptă ca o vită propria-i desființare. Trebuie să stârpim acest sistem electronic din faşă şi să facem tot posibilul să nu acceptăm această nouă ordine electronică, această civilizație virtuală, pe internet. Asistăm la declinul omului de la persoană, de la nume, la număr.
Omul este după chipul lui Dumnezeu şi are în el toate resursele de a rămâne în Harul divin şi de a nu pica în această capcană extrem de înşelătoare prin care ne vindem libertatea şi dreptul de fi asemenea Celui Preaînalt. Omul demn, liber, în integritatea persoanei lui, are şi o altă atitudine față de nedreptățile sociale ale unui sistem sau altul. De aceea ei preferă oameni tâmpi, pe care să îi prostească uşor. Şi încep din copilărie, de altfel, să tâmpească copilul prin televizor, apoi prin învățământ, unde i se administrează o materie aleasă de ei, cu noțiunile pe care vor să le inoculeze, cenzurând o mare parte din istoria popoarelor şi cunoaşterea este astfel influențată. Cunoaştem zicala de pe vremea lui Gheorghiu Dej: „Voi nu aveți voie să gândiți. Partidul gândeşte pentru voi. El vă gospodăreşte şi vă dă ceea ce trebuieşte. Noi suntem cei care vă dirijăm şi vă dăm pâinea de toate zilele”. Îmi amintesc un capitol din Frații Karamazov, din care rămâi foarte uimit de anumite asemănări de doctrine: Papa era reprezentat în roman, grandios, la înălțimea unui balcon, cu fastul de rigoare, iar, jos, pe o margine de stradă, mergea Mântuitorul Iisus Hristos, deabia ducându-şi picioarele de slab şi rănit ce era. De la balcon Papa strigă: „Luați-l repede şi băgați-l la puşcărie!
El nu-şi mai are rostul, că mult ne-a încurcat în administrația noastră. Noi suntem stăpâni, noi dăm pâinea, noi dăm dreptatea, noi dăm fericirea poporului”. Iată cum este văzut Hristos în concepția papală, de altfel de aici au apărut şi dogmele lor eretice despre infailibilitatea papală, Filioque şi alte inovații de ale lor, pentru a crea un sistem autonom şi dictatorial în biserică, până într-acolo încât Îl scot pe Dumnezeu din lume. Nu mai există Dumnezeu, ci omul, iar omul superior este, bineînțeles, Papa. Nu vedeți şi dumneavoastră asemănarea izbitoare între doctrina umanistă, nihilistă, papală şi comunistă? Şi aşa a rămas omul gol goluț, în grijile şi păcatele lui, dezbrăcat de haina luminoasă a harului lui Dumnezeu. Dar el nu mai este nici măcar gol ca Adam în rai, ci s-a îmbrăcat cu haina întunecată a dumnezeilor mincinoşi de care am pomenit. Acum, că urmează să vină papa în România, mă întreb oare cu ce scopuri politice mai vine? Ca aşa s-a jucat istoria asta până acum, şi s-au împărțit neamurile, prin vizite şi conferințe de pace, chipurile. Noi sperăm să rămânem cu Ardealul întreg totuşi. Că dacă nu au reuşit atâția papi să îl subjuge, nu o reuşi acesta de azi.
Păi, să nu reuşească ungurii de la noi din țară. Cum vă explicați că au atâta putere şi mână liberă într-o țară care niciodată nu a fost a lor, încât își permit să facă demonstrații în piețe unde îl spânzură pe Avram Iancu?
Au mână liberă, pentru că mafia asta care dirijează lumea, formează nişte interese politice. Că doar lumea la ora actuală nu este condusă decât de guvernul unic mondial şi de acolo se dirijează toate guvernele statelor. Noi acuzăm pe păpuşelele din guvernul nostru, dar ei, săracii, nu prea mai au niciun drept. Ce le spune şeful, aceea execută şi ei. Altădată ce dicta Moscova, aceea se executa în România. Dar cu românii le este mai greu, pentru că românul poate da terenuri, poate da bogăție, aur şi grâne, dar nu îşi dă sufletul cu atâta uşurință. Aşa cum spuneau Horea, Cloşca şi Crişan: „Vă dăm holdele noastre, vă dăm brațele noastre, vă dăm trupul nostru, dar nu vă dăm credința noastră”. Iar aceste demonstrații şovine şi barbare ale lor nu sunt decât nişte teste făcute pe poporul român, să vadă ei care mai e temperatura națiunii. Dar la cât au vândut politicienii noştri străinilor, românii sunt oricum iobagi în pământul țării lor, numai că nu este declarată oficial această realitate.
Acum, că tot sunt amenințate mai multe state de pericolul războiului, puteți să ne povestiți cum sărbătoreau românii Învierea în vreme de război?
Da, îmi amintesc un episod teribil şi emoționant pe când eram preot pe front. Perioada anilor 1943 -™44, „™45 „a fost una din cele mai negre perioade din istorie pe care a trăit-o poporul român. De ce asta? Pentru că veneau hoardele de la Răsărit. Altădată hoardele acestea cotropitoare erau mai blânde, mai puțin sălbatice decât bolşevismul rusesc. Îmi amintesc o scenă din primăvara anului 1944, când ne aflam în comuna Agapia, unde era divizia a IV-a de munte împotriva armatei ruseşti, care întâmpinase aici, în munții Neamțului un real obstacol şi nu mai puteau înainta. Între Nemțişor şi şoseaua Târgu Neamț, mănăstirea Neamțului era atacată de tunurile ruşilor. Desimea şi pâcla asta de pădure au fost foarte nefavorabile armatei ruseşti. Noi aveam în satul Vânători o divizie specială de luptători specializați pe luptele de munte şi pădure. Eu eram trimis ca preot în Vânători, unde era şi divizia noastră.
Ruşii aveau obiectiv de observație în clopotnița bisericii din Oglinzi, de unde supravegheau totul cu binoclurile lor. Românii noştri au bombardat atunci turla bisericii şi au căzut de acolo vreo patru ostaşi ruşi care benoclau. Eu eram singurul preot pe toată zona din Târgu Neamț până în Pipirig, unde trebuia să oficiez botezuri, cununii, înmormântări, pentru că preotul din sat şi cei dimprejur fugiseră de frică în sudul țării; aşa au procedat mulți din intelectualii Moldovei şi, ca de obicei, tot omul mai simplu se sacrifică, iar elitele intelectuale se corcolesc şi protejează. Eu aveam cazarma în comandamentul din Oglinzi şi zilnic aveam de lucru, pentru că mă chemau oamenii în sate să le oficiez slujbe. Mai citeam câte o rugăciune la ostaşi, le mai dădeam câte o cărticică, tămâie, îi mai îmbărbătam pe bieții ostaşi care majoritatea erau foarte tineri. Eram în postul Paştelui şi ne apropiam de Paşti. Eu trebuia să împărtăşesc armata, care avea peste 1200 de ostaşi. Vine şi noaptea de Paşti, trebuia să oficiez slujba Sfintei Liturghii în Biserica din Vânători, cu toți aceşti ostaşi şi familiile din satele din zonă. Vine slujba Învierii. Ofițerii toți formează un cor şi începem slujba, după tipicul ei. Ieşim din biserică, pe la 4 jumătate „5, ne aşezăm la mesele pregătite de altfel din ajun şi în mijlocul lor „Justin. Îți poți imagina prin ce emoții treceam. I-am împărtăşit pe toți acei soldați, pentru că oricând putea ataca inamicul. A durat împărtășirea o jumătate de zi, iar să golesc potirul, iar să pun vin. Imediat după slujbă un avion rusesc trecu pe deasupra noastră şi mitraliază; ne-am adăpostit prin şanțuri, peste tot, sub copaci, şi m-am aşezat într-un şanț de lângă clopotnița bisericii şi un cartuş de aviație a trecut drept prin fața mea.
M-am sculat de acolo, am dat slavă lui Dumnezeu, am ținut cartuşul la mine şi aşa am scăpat de primul val. Şi ziua, cum ciocnim noi ouăle roşii „se aude un motor de motocicletă. Opreşte, vine un soldat direct la general, îi şopteşte ceva la ureche. Se ridică deodată şi strigă: „Băieți, mâna pe arme şi la Creastă! Luați cartuşe şi vă asigurați de atac. Şi aşa i-am luat pe ruşi şi i-am împins până dincolo de Moldova. Ei au atacat în zi de Paști că ştiau că românii țin la sărbătorile lor şi se gândeau că suntem nepregătiți. Când au ajuns românii la cazanele ruşilor „dă-i bătaie! Ai noștri s-au oprit din atac şi s-au dat la mâncare. Le-am dat ocazie rușilor să se organizeze şi să contraatace. Şi astfel ei ne-au împins înapoi spre baza noastră. Revenim apoi la bazele noastre şi se stabileşte aici frontul până la 24 august. Au murit vreo 100 de ostaşi, dar am avut mulțumirea că i-am împărtăşit pe toți. La Codrii Paşcanilor când am luat contact cu ruşii, a dat o aşa zăpadă cum nu mai fusese demult. Să vezi de Paşti o asemenea zăpadă! Şi, retrăgându-ne din Codrii Paşcanilor, cu armată cu tot, cu detaşamentul, am înhămat la tunurile de munte, vitele oamenilor ca să le poată urni „într-atât era de mare zăpada, mai vedeai pe ici-acolo un vârf de par de la garduri sau vreun coş de casă. Această vreme i-a imobilizat pentru o vreme pe ruşi, care erau cam depărtați de baza lor de alimentare şi nu au mai putut înainta. Şi aşa am petrecut noi prima şi a doua zi de Paşti. Am ajuns, în cele din urmă în cazematele de la marginea Moldovei, unde ne-am adăpostit.
Ajungem şi în Târgu Neamț, rupți de toată oboseala, nu mai aveam nici alimente. A apărut însă lumea din Vânători cu alimente şi mâncare pregătită. Cărau bietele creştine cu osteneală, pentru că soții lor sau copiii erau plecați pe front. A treia zi de Paşti am cules toți prizonierii de pe terenul de luptă, şi unii şi alții au arborat steagul alb, ca semn de armistițiu între armate, pentru curățirea morților de pe teren. S-au adunat credincioşii şi i-am prohodit pe toți; era un plâns şi un vaiet în tot satul. I-am îngropat acolo în cimitirul din biserica din Vânători, unde este ridicat un monument închinat lor. Cum se împleteşte bucuria Învierii cu necazul şi suferința? Neamul nostru nu este străin de suferință. Greutăți au fost întotdeauna. Aşa s-a clădit neamul acesta „prin suferință şi bucuria Învierii, care tot din suferință se naşte. Nu poți să simți bucuria şi Învierea cu adevărat, dacă nu ai suferit mai înainte.
Ziua Învierii din 1944 rămâne de pomină în memoria poporului român. Armata noastră a ştiut să moară demn. Să nu credeți că eram într-o tristețe sau disperare. Nu! Ostaşul nostru stătea demn cu arma în mână, străjuind țara. Pentru noi era o bucurie să mori sacrificându-te pentru un neam ortodox, care a dat atâția sfinți voievozi, făcându-ne noi înşişi o temelie a jertfei neamului nostru. Dar toate jertfele pe care le-am avut noi de la începutul războiului şi până la sfârşit „800 de mii de soldați, am putea spune ca sunt ca rugătorii noștri înaintea lui Dumnezeu. Pentru că luptând au menținut starea unui creştinism ortodox românesc, pe care îl avem până astăzi, cu sângele şi suferința lor. Mai ales că neamul nostru nu a dus războaie de cotropire, ci doar de apărare. Noi nu am făcut rău nimănui.
Cum vedeți implicarea noastră în războiul actual din Libia, la ordinele NATO?
Ne facem părtaşi de vărsare de sânge nedreaptă. Noi, ca români ortodocşi, nu avem voie să luptăm împotriva unei nații care nu ne-a deranjat pe noi. Poporul nostru a dus lupte numai de apărare, nu de cucerire. Soldatul aflat în subordine este dator să împlinească ordinul, dar aceste nedreptăți pe care le facem altor popoare vor apăsa pe umerii neamului nostru, generațiilor ce vor urma, pentru că Dumnezeu nu lasă nimic nerăsplătit. Dar nu mai reprezintă armata noastră un inamic de temut; noi nici arme de luptă nu avem, nici avioane de război, nimic, armata noastră este practic nulă. Dacă va mai fi credință în popor şi mărturisitori ai lui Hristos, atunci Dumnezeu va mai ține neamul acesta, neatins de urgia străină.
Şi în final, dacă doriți să transmiteți poporului un mesaj pentru Învierea pe care o prăznuim.
Doresc tutor creştinilor români ca să câştige harul şi mângâierea Mântuitorului Iisus Hristos, care pentru a noastră mântuire S-a jertfit şi a înviat a treia zi din mormânt şi Îl rugăm să ia aminte şi acum spre robirea noastră sufletească din patimile în care ne-am afundat, să ne lămurească precum aurul în topitoare, în vâltoarea necazurilor, sărăciei de azi. Hristos să învieze blând şi frumos în inimile noastre, ca ziua aceasta mare a Învierii Domnului să fie şi spre învierea neamului nostru.
apărut în ATITUDINI, nr. 16