A trecut vremea jumatatilor de adevar

Am fost şi eu, multă vreme, de părerea că atunci când nu poţi spune totul, e bine să spui şi numai o parte, că e de preferat o informare parţială, unei ignoranţe totale. În privinţa adevărului istoric al României ultimului secol (căci evident la asta ne referim) am avut, cam tot timpul, de ales între o minciună completă şi unele adevăruri parţiale.

După ce comunismul anilor ’50 ne-a anulat sau falsificat identitatea pe toate planurile, încet dar sigur propaganda oficială a anilor ’70 -‘80 a început să ne restituie o parte din adevăr. Ne-am bucurat să aflăm că ne tragem totuşi din daci şi romani (şi nu începe totul cu “marea cultură rusă” sau cu Al.Sahia), că Eminescu, Rebreanu, Goga nu sunt “fascişti şi reacţionari” Şi elevii pot să le studieze opera la şcoală, că Arghezi nu este “putrefacţia poeziei” şi că cei care merită uitarea deplină sunt tocmai detractorii săi, că unele cântece patriotice mai vechi pot fi cântate (de multe ori cu versuri schimbate), că originea latină a poporului şi limbii române sunt certitudini cu care ne mândrim, că marile figuri ale istoriei naţionale – Ştefan cel Mare, Mihai Viteazu, Avram Iancu, etc – nu trebuie ignorate sau bagatelizate în numele unei pretinse de-mitologizări, (care şi azi pare a fi la modă) ci oferite generaţiei actuale ca repere de demnitate românească… Românii din Ardealul de nord au avut o legitimă satisfacţie când a început să se vorbească despre masacrele horthyste (Ip, Trăsnea, Moisei,etc), după ce multă vreme ele fuseseră ocultate, în numele “unităţii proletariatului, indiferent de naţionalitate”(cauza reală era prezenţa importantă a etnicilor maghiari în aparatul de partid şi în Securitate). Asemenea “breşe de lumină” în atmosfera de minciună comunistă, nu puteau să nu provoace o anumită emoţie pozitivă în sufletul românilor al căror creier nu fusese complet spălat.

Pe canale mai puţin oficiale, prin producţii literare, (sau de altă natură) scrise la ordinul (sau cel puţin cu aprobarea) Securităţii, erau reconsiderate parţial chiar şi figuri mai recente, ostile comunismului (de exemplu Iuliu Maniu sau Ion Antonescu) şi apăreau referiri la “obsedantul deceniu”, se vorbea chiar despre închisorile comuniste ale anilor’50 (cu scopul evident ca “ceauşismul”să iasă pozitiv prin contrast cu “stalinismul”). Apăreau chiar unele critici la adresa Uniunii Sovietice, ceea ce înainte ar fi fost de neimaginat. În felul acesta s-a creat o propagandă cu două viteze: una mai simplistă pentru uzul maselor şi una mai subtilă pentru categoriile mai culte, cărora li se servea o mică doză suplimentară de adevăr, desigur în limitele intereselor de moment ale regimului. Nicăieri însă nu era vreun cuvânt bun despre Mişcarea Legionară – demonizarea acesteia nu putea fi diminuată în niciun fel, indiferent de fluctuaţiile propagandei oficiale.

A venit şi Revoluţia din 1989 (oare când vom şti ce a fost de fapt ?)… Şi am mai câştigat dreptul la un procent de informaţie nefalsificată. Încercarea (promovată chiar de Ion Iliescu) de a condamna doar regimul Ceauşescu, salvând ideea de comunism nu a avut viaţă lungă. Poporul român şi-a câştigat dreptul de a cunoaşte (şi a înfiera) caracterul criminal al regimului comunist. Defăimate puternic în primele luni din ‘90 (din motive electorale evidente) partidele istorice – liberal şi naşional ţărănesc- au primit apoi dreptul de a fi acceptate (împreună cu personalităţile lor istorice din trecut) în panteonul corectitudinii politice actuale; în cadrul Memorialului de la Sighet (şi nu numai) liderii liberali şi ţărănişti exterminaţi acolo sau în alte închisori se bucură de o largă recunoaştere. Regele Mihai, mult hulit de regimul Iliescu în primii ani, a fost până la urmă “îmbrăţişat” de cvasiunanimitatea clasei politice şi a mass media… E de “bon ton” să vorbeşti despre “meritele monarhiei”etc, etc. (mori de râs când îi vezi pe PSD – işti cât îl iubesc pe Rege, numai fiindcă Traian Băsescu l-a criticat – e adevărat – cam nepotrivit…)În concluzie, societatea noastră (parţial) europeană şi (oarecum) liberă permite etalarea (legitimă sau nu, serioasă sau nu) unei mari varietăţi de opinii, ceea ce implică şi posibilitatea de a spune multe adevăruri despre istoria şi identitatea noastră, despre un trecut atât de prezent încât respiră prin toţi porii actualităţii. Dar toate se opresc… când e vorba despre legionari. Dintr-o dată libertatea de opinie dispare ca prin farmec, pluralismul de păreri nu mai e permis, singura variantă posibilă e condamnarea lor în culorile cele mai negre, diabolizarea pe toate căile – minciuna, scoaterea din context şi exagerările aberante fiind cele mai frecvente. Nicio dezbatere reală nu e permisă – discursul politic, presa scrisă, radioul şi mai ales televiziunile sunt supuse unei cenzuri (şi autocenzuri!) teribile. Şi dacă, în rare cazuri, apar aprecieri pozitive asupra unor personalităţi legionare (datorită meritelor profesionale evidente în diverse domenii sau atitudinii eroice din închisori) imediat apare “botniţa” oficială şi ni se spune că apartenenţa sau simpatia lor legionară au fost doar “rătăciri de tinereţe” şi că valoarea lor ştiinţifică, culturală sau morală nu au nimic de a face cu idealul legionar ci că dimpotrivă au apărut ca urmare a lepădării de acesta. Se observă la toţi aceşti paznici ai corectitudinii politice frica teribilă ca nu cumva admiraţia publicului faţă de unii legionari să se transfere asupra Mişcării Legionare ca fenomen istoric.

Şi totuşi, în cercuri mai restrânse, prin câteva publicaţii de mică circulaţie sau prin cărţile publicate în tiraje mici pe banii autorilor, legionarii (sau alţi români iubitori de adevăr şi interesaţi de subiect) au ocazia să se exprime, să-şi relateze lupta şi suferinţa din trecut sau să evoce evenimente având în centru persoane sau fapte legate direct sau indirect de Mişcarea Legionară. Cât ar fi de limitat publicul receptor, posibilitatea de exprimare există şi adevărul poate fi spus! Dar mare ne este mirarea (şi tristeţea) când vedem că există încă foarte multă reţinere, prudenţă exagerată (sau poate alte considerente?) chiar din partea unor legionari! Am văzut cărţi de memorii scrise de autori legionari în care cuvântul “legionar” nu apare deloc! Şi de cele mai multe ori nu e vorba de restricţii impuse de editori, ci de autocenzură! O carte citită recent şi care m-a dezamăgit crunt “excela” în jumătăţi sau sferturi de adevăr – autorul executa un veritabil “slalom” printre amintiri ca să nu se poată deduce calitatea sa de legionar, specificul educaţiei primite şi a idealului îmbrăţişat, rămânând în final un fel de anticomunism vag, un naţionalism diluat şi nişte principii morale generale. Iar pentru cititorii care cunosc situaţia reală, o amară decepţie.

Să nu se înţeleagă de aici că eu aş pleda pentru o afişare triumfalistă a legionarismului sau că discursul ar trebui împănat tot la 3 cuvinte cu etichete legionare. Nici vorbă de aşa ceva. Dar identitatea unei persoane poate fi prezentată simplu, cu discreţie şi demnitate, definindu-se idealul pentru care a luptat şi a suferit: asta am fost şi asta am crezut! E nevoie de mărturisirea completă a adevărului, atât pentru informarea tinerei generaţii (şi a opiniei publice în general) cât şi pentru împăcarea mărturisitorului cu propria sa conştiinţă! Numai adevărul, complet şi asumat ne face liberi! Şi când spun “complet”, nu mă refer la amănunte din viaţa particulară a cuiva, ci la elementele definitorii ale luptei şi jertfei sale pentru neamul românesc, ale mesajului pe care vrea să-l lase posterităţii atunci când publică articolul, interviul sau cartea respectivă. A trecut vremea jumătăţilor de adevăr! Generalităţi despre închisorile comuniste s-au scris deja destule, au apărut sute (sau poate mii) de cărţi pe această temă, există deja analize ştiinţifice făcute de istorici profesionişti, perioada în care meritau spuse nişte frânturi de adevăr (decât nimic) a trecut definitiv! A eluda în continuare prezenţa şi rolul Mişcării Legionare, înseamnă a încuraja pe mai departe insinuarea perversă că au existat două categorii de anticomunişti: cei răi (legionarii) care au meritat să sufere şi să fie lichidaţi (“au vrut să înlocuiască o dictatură cu altă dictatură”!??) şi cei buni (“democraţii” de mai multe culori) care merită toată lauda şi toată recunoştinţa naţiunii. Este imperios necesar ca orice lucrare memorialistică sau de analiză istorică a perioadei comuniste să afirme explicit câteva adevăruri simple fără de care trecutul (şi implicit prezentul) nu poate fi înţeles.

1. Principala forţă a luptei anticomuniste în România a fost Mişcarea Legionară (fără să ignorăm suferinţele şi meritele altora, cu care suntem solidari). Legionarii au fost majoritari în închisori, în lagăre, în munţi. Cu legionarii a colaborat NATO pentru spargerea cortinei de fier (acţiunea paraşutiştilor).

2. Mişcarea Legionară a atras insistent atenţia asupra pericolului sovietic cu mult înaintea celui de-al doilea război mondial – a combătut infiltraţia comunistă în mediul universitar şi muncitoresc, în presă şi în cultură şi a cerut în mod repetat guvernelor şi diplomaţiei române să orienteze politica externă pe o linie consecvent anticomunistă. A sprijinit direct forţele anticomuniste în războiul civil din Spania (jertfa lui Moţa şi Marin)

3. Mişcarea Legionară a fost o şcoală de educaţie creştină şi naţională, a pus în practică evanghelizarea în profunzime a persoanei umane şi amplificarea energiilor creatoare ale neamului românesc. Numărul mare de preoţi, călugări, studenţi teologi şi creştini practicanţi (de diferite confesiuni) din Mişcarea Legionară nu se poate explica decât prin atmosfera de înaltă moralitate şi trăire creştină pe care o găseau aici. Dacă unii dintre ei au ajuns martiri, mărturisitori sau sfinţi ai închisorilor (pe lângă alte frumoase realizări spirituale în libertate) aceasta se datorează în bună parte educaţiei primite sau completate în activitatea lor legionară, modelelor creştine remarcabile pe care le-au găsit aici. Legionarii n-au fost nişte creştini căldicei ci nişte ostaşi ai credinţei! Suntem perfect conştienţi că şi alţii au merite pe tărâm spiritual, (le acordăm tot respectul nostru) dar “norul de mărturii creştine” al Mişcării Legionare e prea mare ca să poată fi ignorat de spiritualitatea românească actuală (şi de instanţele ecleziale competente!).

4. Puţinii legionari seniori încă în viaţă (martirii sunt încă printre noi!) alături de mărturiile scrise sau filmate lăsate de o (mică) parte din cei deja plecaţi în veşnicie constituie o comoară naţională, o realitate care ne dă curaj! Cu ea ne prezentăm în faţa lui Dumnezeu şi ne mândrim în faţa lumii şi a istoriei!
http://www.frontpress.ro/2014/04/a-trecut-vremea-jumatatilor-de-adevar.html