NU UITA, ROMANE , NU UITA !:Proclamarea independenţei Basarabiei la 24 ianuarie 1918

Data de 24 ianuarie are o semnificaţie cu totul aparte pentru românii basarabeni. La 24 ianuarie 1918 a fost proclamată independenţa Basarabiei faţă de Rusia. Acest act istoric a constituit unul din cei câţiva paşi decisivi pe care provincia românească est-pruteană i-a făcut la sfârşitul anului 1917 şi începutul anului 1918, pentru a se desprinde din Imperiul Rus şi a reveni la matca ei străbună. Această dată este veriga ce leagă momentul formării Republicii Democratice Moldoveneşti, la 21 noiembrie/2 decembrie 1917, de data unirii Basarabiei cu România, la 27 martie 1918. Această problemă a fost parţial corectată şi oglindită în lucrările cunoscuţilor istorici Anton Moraru, Anatol Petrencu, Valeriu Popovschi, Ion Negrei, Boris Vizer, Ioan Scurtu, Ion Agrigoroaiei, Gheorghe Palade şi alţii. Însă tema rămâne actuală, necesitând cercetări aprofundate în continuare. Ca să ne lămurim ce a însemnat pentru Basarabia şi pentru basarabeni actul din 24 ianuarie 1918, este necesar ca, mai întâi, să identificăm aceste premise care au făcut ca el să fie necesar şi realizabil. Bineînţeles, a existat şi mai devreme un curent naţional ce conştientiza apartenenţa teritoriului pruto-nistrean la spaţiul românesc şi care dorea independenţa Basarabiei faţă de Rusia, curent din care au făcut parte Constantin Stere, Ion Pelivan, Ion Buzdugan, Ion Costin, Pan Erhan, Ion Inculeţ, Vasile Ţanţu, Gherman Pântea, Vasile Cijevschi, Pan Halippa, Onisifor Ghibu etc. Însă proclamarea independenţei Basarabiei la 1918 trebuie pusă în strânsă legătură cu o serie de factori externi, cum ar fi situaţia de pe Frontul Român din timpul Primului Război Mondial, incapacitatea guvernului rus de a controla armata anarhizată ori bolşevizată, dar mai ales cu decizia din 12 ianuarie 1918 a Radei Ucrainene de proclamare a independenţei Ucrainei în faţa ameninţării bolşevice. Astfel, cu toate că la 2 decembrie 1917 Republica Democratică Moldovenească a fost declarată parte autonomă a Republicii Federative Ruse, prin actul politic ucrainean de la 12 ianuarie 1918 ea a fost izolată de Rusia. Mai mult decât atâta, ea a fost pusă în situaţia de a se apăra singură de bandele anarhizate ruseşti ce violau ordinea internă a ţinutului. Într-un discurs ţinut în şedinţa Sfatului Tării din 16 ianuarie 1918, primul-ministru Daniel Ciugureanu menţiona că avem cu toţii o singură orientare tradiţională. “Dar putem oare vorbi acum de orientare rusească? Este dureros să o spunem, însă este adevărat că Rusia nu există, se descompune şi procesul acesta merge tot mai adânc. Acum, mi se pare, e posibilă doar o orientare basarabeano-moldovenească. Trebuie să ne gândim numai la noi şi să ne ajutăm noi înşine”. Astfel apăruseră premisele necesare pentru ca basarabenii să-şi asume răspunderea deplină pentru propria lor soartă. Din fericire, Basarabia nu era lăsată de una singură în faţa pericolului din afară, deoarece, câteva zile mai devreme, prin înţelegerea avută de către conducerea Republicii Moldoveneşti cu Guvernul României şi reprezentanţii puterilor Antantei, care se aflau pe atunci la Iaşi, ţinutul a fost luat sub protecţia trupelor române. În acele vremuri tulburi, era absolut necesar ca Republica Moldovenească să-şi precizeze statutul, tocmai pentru a nu fi anexată de un alt stat, fie de Ucraina sau de bolşevici. De altfel, soluţia independenţei s-a dovedit a fi una de compromis, întrucât era menită să mulţumească atât pe cei care se temeau de o anexiune a Basarabiei la Ucraina, cât şi pe cei care vedeau o ameninţare în statul român. Temându-se de unire cu România, unii reprezentanţi ai minorităţilor din Sfatul Ţării, din Duma Chişinăului şi din Zemstva gubernială se opuneau proclamării independenţei pe motiv că aceasta, susţineau ei, nu ar fi fost decât o etapă în pregătirea terenului pentru unirea Basarabiei cu România. În realitate, situaţia din acel moment era de aşa natură, că independenţa era inevitabilă, ca fiind o punte de trecere spre Marea Unire a tuturor românilor. Guvernul din acea vreme al Republicii Democratice Moldoveneşti înţelegea foarte bine acest lucru şi căuta să convingă partidele, structurile locale ale puterii şi mai ales pe deputaţii Sfatului Ţării că altă soluţie nu era. Astfel, Pantelimon Erhan, fost prim-ministru, iar acum, în ianuarie 1918, ministru al Instrucţiunii Publice, le spunea deputaţilor că „odată ce Ucraina este independentă, Republica Moldovenească nu poate rămâne nici ea neindependentă, fiindcă, dacă va fi neindependentă, va fi anexată la cineva. Dar noi ştim ce este libertatea şi republica, de aceea Consiliul Directorilor Generali (aşa se numea pe atunci guvernul Basarabiei - G. C.), discutând chestiunea, a ajuns la concluzia că trebuie făcuţi paşi pentru ca republica noastră să devină independentă, deoarece toate republicile ruseşti vor merge pe această cale. Părerea reprezentanţilor puterilor străine este aceeaşi. Examinând situaţia republicii noastre, ne-am convins că fără declararea independenţei nu putem exista”. Textul declaraţiei a fost dezbătut şi adoptat de către legislativul Republicii Democratice Moldoveneşti în şedinţa din noaptea de 23 spre 24 ianuarie. Bineînţeles că data 24 ianuarie nu a fost aleasă întâmplător, aceasta fiind cunoscută multor deputaţi basarabeni ca una din datele cele mai importante ale istoriei naţionale a românilor, Ziua Unirii Principatelor Române sub domnia lui Alexandru-Ioan Cuza la 24 ianuarie 1859. Faptul în sine al alegerii acestei date simbolice urmărea să imprime o notă în plus de entuziasm şi de optimism pentru deputaţii care urmau să voteze Declaraţia de independenţă şi pentru toată populaţia Basarabiei. Sigur că în alegerea acestei date şi în bătălia foarte încinsă care a trebuit dată în Sfatul Ţării pentru convingerea majorităţii deputaţilor să voteze independenţa, esenţial a fost românismul unor oameni politici ca Ioan Pelivan, Ion Buzdugan, Anton Crihan, Pan Halippa şi, nu în ultimul rând, importantă a fost atitudinea lui Ion Inculeţ, preşedintele Sfatului Ţării, care ştiuse să obţină susţinerea tuturor fracţiunilor parlamentare şi care stăpânea ca nimeni altul meşteşugul manevrelor politice şi arta concilierii grupurilor cu interese diferite sau chiar aflate în conflict. Nu încape însă nici o îndoială că data de 24 ianuarie 1918 a fost aleasă şi sub influenţa unui important factor din afara parlamentului. Este vorba de faptul că, în zilele acelea, în Basarabia se afla un numeros grup de intelectuali români de primă mână, printre care Onisifor Ghibu, George Tofan, George Murgoci, Petre Haneş. Mai devreme printre intelectualii şi oamenii politici de la Chişinău se aflaseră Octavian Goga, Romulus Cioflec şi Ion Nistor, unii cărturari şi oameni politici basarabeni, ca Pelivan, Buzdugan, Halippa, Ţanţu, Buruiană, Alistar ş.a. erau în legătură cu o serie de personalităţi de primă mărime din Iaşi, între care Nicolae Iorga, Mihail Sadoveanu, Duiliu Zamfirescu, care în curând va fi numit comisar al guvernului român la Chişinău. Unii din aceşti oameni de cultură români au semnat, chiar la 24 ianuarie, o declaraţie prin care salutau proclamarea independenţei Basarabiei şi arătau legătura acestei date cu evenimentul din 1859. În declaraţia de independenţă a Sfatului Ţării se menţiona faptul că o astfel de decizie politică devenise o necesitate, deoarece poporul basarabean nu avea de unde să aştepte „orânduirea vieţii sale”. Textul documentului conţine câteva principii de orientare în perspectivă a politicii Republicii Independente Moldoveneşti. Se specifica, între altele, faptul că în politica sa externă, republica va urmări „încheierea cât mai degrabă a păcii obşteşti, democratice, în înţelegere cu toţi întovărăşiţii”, iar “în politica sa lăuntrică, Republica Moldovenească Neatârnată, chezăşluind drepturi depline tuturor naţiilor, va urma cu întărirea slobozeniilor câştigate prin revoluţie şi vestite... prin Declaraţia Sfatului Ţării de la 2 decembrie 1917. Îndeosebi, Sfatul Ţării şi Sfatul Miniştrilor Republicii Moldoveneşti se vor sili să cheme cât mai repede adunarea poporană pe temeiul glăsuirii obşteşti, care va hotărî desăvârşit rânduiala lăuntrică în ţară şi legăturile ei de unire cu alte ţări, dacă aceasta o va cere binele popoarelor republicii noastre. În al doilea rând, Sfatul Ţării şi Sfatul Miniştrilor Republicii Moldoveneşti Neatârnate au grijă să hotărască în cel mai scurt timp treaba pământului. Acesta va trece în mâinile plugarilor fără plată, pe temeiul împărţirii drepte, după cum s-a spus în declaraţia de la 2 decembrie”. În afară de problema agrară şi necesitatea convocării cât mai grabnice a unei Adunări Constituante, în actul de la 24 ianuarie se subliniază şi faptul că armata română aflată pe teritoriul Basarabiei are rolul de a păzi depozitele de hrană şi căile ferate de bandele anarhizate desprinse din armata rusă şi că ea nu ameninţă cu nimic independenţa Basarabiei. Declaraţia de independenţă a Basarabiei a avut două urmări importante. În primul rând, prin actul de la 24 ianuarie Republica Democratică Moldovenească îşi preciza statutul internaţional într-o vreme în care situaţia din această parte a Europei era extrem de incertă. Sub imperiul ameninţării bolşevice, Ucraina îşi declarase independenţa, dar la rândul ei ameninţa să înghită teritoriul pruto-nistrean, care din acest moment nu avea o legătură directă cu Rusia, deşi pericolul rusesc nu dispăruse. Un anumit pericol prezenta şi influenţa crescândă a Puterilor Centrale. Proclamându-şi însă independenţa, Basarabia demonstra dorinţa de a ieşi de sub influenţa Rusiei. Dar cea mai importantă consecinţă a actului de la 24 ianuarie a fost faptul că, în mod obiectiv, el a pregătit terenul pentru realizarea unirii Basarabiei cu România la 27 martie 1918. Odată devenită independentă, Basarabia a fost perfect îndreptăţită să-şi hotărască singură soarta în conformitate cu voinţa poporului său şi a reprezentanţilor săi în organele puterii de stat. Faptul că Sfatul Ţării a proclamat la 24 ianuarie independenţa Republicii Democratice Moldoveneşti şi tot el a hotărât, la 27 martie, unirea cu România este o dovadă a consecvenţei liniei politice a parlamentului basarabean şi deci a legitimităţii sale şi a deciziilor istorice pe care le-a luat.