The Lesson of Pre-World War II Germany

Paul R. Pillar | December 3, 2013
The victorious allies at the end of World War I were not entirely of one mind regarding the handling of the peace, but a strong sentiment (especially in France) was that it ought to be a tough, punitive peace. Germany had been defeated but not crushed during the war, and most of the combat had not even taken place on its territory. It was therefore the peace, in the minds of many of the victors, that ought to be crushing, including the payment by Germany of heavy reparations.

Given such terms, German consent to the treaty in 1919 was, as described by the British historian A.J. P. Taylor in his classic The Origins of the Second World War, “given grudgingly and unwillingly, after long debate whether it would not be better to refuse to sign.” Germans called the Versailles treaty “a Diktat or a slave-treaty.”

The Diktat had three unfortunate and major effects in Germany. One was a determination to undermine the treaty itself. In Taylor's words:

The peace of Versailles lacked moral validity from the start. It had to be enforced; it did not, as it were, enforce itself. This was obviously true in regard to the Germans. No German accepted the treaty as a fair settlement between equals...All Germans meant to shake off at any rate some part of the peace treaty as soon as it was convenient to do so.

Another effect was a determination to assert more broadly Germany's power and a dominant place for it in Europe, as a reaction to the treatment it was receiving at the hands of the World War I victors. And a third effect was to boost extremist elements that expressed these resentments in their starkest and sharpest form. The harsh peace was a political bonanza for the Nazi Party, which railed against it throughout its rise to power.

Economic pressure was a key ingredient in the harsh treatment of Germany. Some of the thoughts in the allied countries about this began during he war, when an economic blockade, writes Taylor, “was believed to have contributed decisively to Germany's defeat.” A continued blockade also “helped to push the German government into accepting the peace treaty in June 1919.” What sort of argument about a current issue does that remind you of?

The idea back then, as one hears now, is that if economic pressure helped to achieve some past success then keeping the pressure on would achieve still more success. This was part of thinking behind the reparations. But the reparations only accentuated all of the negative German responses to the peace treaty. The reparations came to be blamed for everything going wrong in Germany in the postwar years: for poverty, for unemployment, for the hyperinflation of 1923, and for the depression of 1929. As Taylor writes, “Every touch of economic hardship stirred the Germans to shake off 'the shackles of Versailles'.”

The strong negative sentiments came to be applied not just to the reparations themselves but to every other aspect of the peace that affected Germany. Taylor explains:

Once men reject a treaty, they cannot be expected to remember precisely which clause they reject. The Germans began with the more or less rational belief that they were being ruined by reparations. They soon proceeded to the less rational belief that they were being ruined by the peace treaty as a whole. Finally, retracing their steps, they concluded that they were being ruined by clauses of the treaty which had nothing to do with reparations.

For those reasons Germans came to reject disarmament. When Hitler had a chance, he discarded that part of the peace. For the same reasons the Germans came to reject the cession of land to Poland. And when Hitler had a chance he discarded that part of the peace as well.

Despite the implications of all of this for present-day handling by stronger powers of relations with economically pressured weaker powers, one seldom hears references to this piece of history. Instead one hears, ad infinitum, references to a piece of history about interwar Germany that came later—after the Nazi regime was firmly established. References to Munich and appeasement have become so commonplace and so loosely applied that they have long since debased the rhetorical currency involved and have come to constitute an insult to the victims of Nazi crimes. More such analogizing keeps getting done with reference to the current issue of Iran and its nuclear program. The analogy is very poor. Ali Khamenei is not Adolf Hitler, and Iran has neither the ability nor the will to try to conquer the rest of its region. Perhaps a new low of ridiculousness in such comparisons was reached the other day when the columnist Bret Stephens argued not just that there is an analogy here but that the interim agreement reached with the Iranians in Geneva is worse than what took place at Munich in 1938. As Daniel Larison at The American Conservative notes, this assertion is so absurd that probably even Stephens doesn't really believe it.

We indeed ought to extract lessons from the momentous events in Europe between the two world wars. And we ought not just to cry “Munich” as a substitute for thinking but instead to think carefully about how those lessons apply to current calls to keep turning the economic screws on Iran and to settle for nothing less than what would amount to capitulation by Iran on the nuclear issue. We should think about the experience with Germany when we hear, for example, Senator Lindsey Graham denounce the interim agreement because “we had a chance to deliver a body blow” but instead eased, to his distaste, some sanctions in return for Iranian concessions. A “body blow,” if this means Iran capitulating on the issues rather than genuine bargaining that produces an agreement both sides consider fair, is not achievable. Even if it were, it would be a bad thing from the standpoint of U.S. interests because it would encourage the sort of effects that the post-World War I treatment of Germany encouraged in that country. First, it would mean Iran would view any document it signed as a forced, unfair arrangement that it would have strong incentives to undermine and overturn when it was able to—rather than having, as is eminently achievable, an agreement that Iran as well as the West would have strong incentives to uphold. Second, it would stoke among all Iranians a desire to find ways to assert Iran's power and influence as redemption for the humiliation it had suffered. And third, it would boost politically the extreme, hardline tendencies in Iranian politics that favor the sorts of Iranian policies that we would consider most objectionable. http://nationalinterest.org/blog/paul-pillar/the-lesson-pre-world-war-ii-germany-9496?page=show

Aliații victorioase de la sfârșitul primului război mondial nu au fost în întregime de o minte cu privire la manipularea de pace , ci un sentiment puternic ( mai ales în Franța ), a fost că ar trebui să fie o pace greu , punitive . Germania a fost învins , dar nu zdrobit în timpul războiului , și de cele mai multe lupta chiar nu ar fi avut loc pe teritoriul său . Prin urmare, a fost pace , în mintea multora a învingătorilor , care ar trebui să fie strivire , inclusiv plata de către Germania de reparații grele .

Având în vedere aceste condiții , acordul germană a tratatului în 1919 a fost , așa cum este descris de către AJ istoricul britanic P. Taylor în sale clasice Originile de-al doilea război mondial , " dat în silă și fără voie , după lungi dezbateri dacă nu ar fi mai bine să refuze să semneze . " Germani numit Tratatul de la Versailles ", un dictat sau un sclav - tratat . "

Dictatul a avut trei efecte nefericite și majore în Germania . Unul a fost o determinare de a submina tratatul în sine . În cuvintele lui Taylor :

Pacea de la Versailles nu aveau valabilitate moral de la început . A trebuit să fie pusă în aplicare , ea nu a făcut , cum ar fi , pune în aplicare în sine . Acest lucru a fost evident adevărat în ceea ce germanii . Nu german a acceptat tratat ca o rezolvare justă între egali ... Toate germani menit să se scuture în orice caz, o parte a tratatului de pace , de îndată ce a fost convenabil să facă acest lucru .

Un alt efect a fost o determinare de a afirma un sens mai larg de putere din Germania și un loc dominant pentru ea în Europa , ca o reacție la tratament a fost primirea în mâinile Război Mondial biruitori . Și un al treilea efect a fost de a stimula elemente extremiste care au exprimat aceste resentimente în forma lor evidențiată și mai clară . Pacea de dur a fost o mina de aur politic pentru partidul nazist , care a raliat împotriva ei de-a lungul ascensiunea sa la putere .

Presiune economică a fost un ingredient cheie in tratamentul dur de Germania . Unele dintre gândurile din țările aliate cu privire la acest început în el război , atunci când o blocadă economică , scrie Taylor , " a fost considerat a fi contribuit decisiv la înfrângerea Germaniei . " O blocadă a continuat , de asemenea, " a ajutat pentru a împinge guvernul german să accepte pacea tratat , în iunie 1919. " Ce fel de argumente cu privire la o problemă actuală nu că vă reamintesc de ?

Ideea de atunci , așa cum se aude acum , este că, în cazul în care presiunea economică a ajutat pentru a atinge un anumit succes trecut apoi menținerea presiunii asupra ar atinge mai mult succes . Aceasta a fost o parte din gândire în spatele reparațiile . Dar reparațiile accentuat doar toate răspunsurile negative, germani la tratatul de pace . Reparațiile ajuns să fie vina pentru tot ce se întâmplă rău în Germania, în anii de după război : de sărăcie , de șomaj , de hiperinflația din 1923 , și de depresiunea din 1929 . După cum scrie Taylor , " fiecare atingere de dificultăți economice agitat germanii să-și scuture " cătușele de la Versailles " . "

Puternice sentimente negative, a ajuns să fie aplicată nu doar pentru reparațiile în sine , ci la orice alt aspect al păcii care a afectat Germania . Taylor explică :

Odată ce oamenii respinge un tratat , acestea nu pot fi de așteptat să-mi amintesc exact care clauza le resping . Germanii au început cu credința mai mult sau mai puțin rațional că acestea au fost distruse de reparații . Curând au procedat la convingerea mai puțin rațional că acestea au fost distruse de tratatul de pace ca un întreg . În cele din urmă , a mers pe urmele lor , au ajuns la concluzia că acestea au fost distruse de clauze ale tratatului care a avut nimic de-a face cu reparații .

Pentru aceste motive germani au venit să respingă dezarmare . Când Hitler a avut o șansă , el a aruncat acea parte a păcii . Din aceleași motive, germanii au venit pentru a respinge cedarea de teren în Polonia . Și atunci când Hitler a avut o șansă de a aruncat acea parte a păcii , precum și .

În ciuda implicațiilor de toate astea pentru azi manipulare de puteri mai mari de relații cu puteri mai slabe sub presiune punct de vedere economic , o aude rareori trimiteri la această bucată de istorie . În loc de o aude , ad infinitum , referințele la o bucată de istorie despre perioada interbelică Germania , care a venit mai târziu , după ce regimul nazist a fost ferm stabilit . Trimiterile la Munchen și conciliere au devenit atât de banal și astfel aplicat vag că au de mult timp degradat moneda retorică implicat și au ajuns să constituie o insultă la adresa victimelor crimelor naziste . Mai multe astfel de analogie se tot face cu referire la problema actuala a Iranul și programul său nuclear . Analogia este foarte slabă . Ali Khamenei nu este Adolf Hitler , iar Iranul nu are nici capacitatea , nici voința de a încerca să cucerească restul regiunii sale . Poate că un nou minim de ridicol în astfel de comparații a fost atins de altă zi , când editorialistul Bret Stephens nu a susținut doar că există o analogie aici, dar că acordul interimar încheiat cu iranienii de la Geneva este mai rău decât ceea ce a avut loc la Munchen in 1938 . Ca Daniel Larison la American note conservatoare , această afirmație este atât de absurd încât , probabil, chiar Stephens nu prea cred .

Într-adevăr ar trebui pentru a extrage învățăminte din evenimentele importante din Europa, între cele două războaie mondiale . Și nu ar trebui doar să strige " Munchen ", ca un substitut pentru gândire , dar în loc să se gândească cu atenție la modul în care se aplică aceste lecții pentru apeluri curente a continua să răsuciți șuruburile economice asupra Iranului și să se stabilească pentru nimic mai puțin decât ceea ce ar echivala cu o capitulare de către Iran cu privire la problema nucleară . Ar trebui să ne gândim la experiența cu Germania , atunci când auzim , de exemplu , senatorul Lindsey Graham denunțe acordul interimar pentru că " am avut o șansă de a da o lovitură corp ", ci facilitat , la dezgust lui , unele sancțiuni în schimbul unor concesii iraniene . O " lovitură trup , " în cazul în care acest lucru înseamnă Iranul capitula cu privire la aspectele mai degrabă decât de negociere reală , care produce un acord de ambele părți consideră corect , nu este realizabil . Chiar dacă ar fi , ar fi un lucru rău din punctul de vedere al intereselor americane , deoarece ar încuraja un fel de efecte care post - Mondial tratamentul război a Germaniei a încurajat în această țară . În primul rând , aceasta ar însemna Iranul ar vedea orice document semnat ca un aranjament nedrept forțat că ar trebui stimulente puternice pentru a submina și a răsturna atunci când a fost în măsură să - , mai degrabă decât , așa cum este eminamente posibil , un acord care Iranul , precum și Occidentul ar trebui stimulente puternice pentru o asume . În al doilea rând , s-ar alimenta printre toți iranienii dorința de a găsi modalități de a afirma puterea și influența Iranului ca răscumpărare pentru umilirea le-a suferit . Și a treia , s-ar stimula politic extreme tendințele extremiste , în politica iraniană care favorizează tipurile de politici iranieni care ne- ar lua în considerare cel mai inacceptabil .