( MARGINALII ) Apelul la revanşă!

Mobilul disputei Ponta ‒ Băsescu nu întruneşte condiţiile unei revanşe obişnuite fiindcă orice revanşă, pentru cei care şi-o aleg ca modalitate recuperatorie, presupune o precedenţă de aceeaşi natură ce se cere răscumpărată spre echilibrarea unei situaţii, cel mai adesea de natură morală; Victor Ponta, dacă crede că are ceva de recuperat din ceea ce singur a pierdut în altă parte, nu câştigă în lupta cu preşedintele. Iar dacă încrâncenarea lui se vrea în numele partidului pe care îl reprezintă, câştigul e insignifiant; PSD a câştigat la ultimul scrutin mai mult decât i se cuvenea, după care a început să piardă tot mai evident nu numai prin erodarea implicită exercitării puterii. Și dacă perseverenţa premierului, demnă de o cauză mai bună (locuri de muncă, atragerea de investitori străini, o echitabilă repartiţie bugetară etc.), nu este determinată de o nevoie raţională, generoasă şi evidentă, el se predispune speculaţiilor de orice fel.E adevărat, o bună parte din electoratul nostru, după mecanismele psihologiei gloatelor, are nevoie mai mult de un lider decât de o cauză reală, însă pe fondul unei prăpastii culturale dintre elite şi mediocritate, o luptă revanşardă care nu şi-a evaluat pierderile de cealaltă parte ‒ care nu trebuie neapărat să fie de dreapta, ci doar să-şi respecte statutul intelectual ‒ e fără vreun câștig. Noi nu reluăm aici decât schematic cazul „Călărași”, în care Traian Băsescu nu este o dată a problemei nici măcar în ideea exercitării abuzive a funcției: fiica președintelui a contractat un important împrumut bancar în nume propriu (nu mai mult decât alții care nu fac obiectul cercetării parlamentare) și a cumpărat o suprafață agricolă extravilană în raport cu care Traian Băsescu ar putea avea, cândva, cel mult o relație de uzufruct (sau nu) în temeiul cesiunii unui bun în familie.În această relație, Victor Ponta nu poate fi nici măcar o terță persoană fiindcă nu are nicio calitate contractuală și nici de cenzor, fiind vorba de un act bilateral de voință între proprietari, perfect constituțional (cel care vinde și cel care cumpără), fiecare exercitându-și implicit dreptul de a dispune de bunul care face obiectul tranzacției. Fiecare român care a cumpărat un teren sau care pur si simplu a dobândit de la părinți sau alte rude un bun știe că numai astfel a devenit proprietarul de drept al acelui bun, drept de care fiica președintelui Băsescu nu a fost privată de înrudirea cu tatăl său. Atunci Victor Ponta, ca jurist, cu sau fără doctorat, nu se bate pentru acest lucru și nici măcar ca să apere moral instituția Președintelui. Atunci, încrâncenarea aceasta, dacă nu este una delegată din umbra unei alianțe politice sau din nevoia de a repara onoarea altcuiva, este susceptibilă de simptomele Sindromului Asperger de care poate suferi și eroul civilizator, dar și cel cu dizabilități sociale. Se pare că și Einstein și Newton sufereau de o formă a acestui sindrom, ceea ce nici nu motiverază, nici nu onorează cu ceva lupta exponențială a PSD. Amânarea lui Crin Antonescu de a se alia unui astfel de demers poate fi simplă ezitare care dejoacă un plan, poate fi suspiciune colegială, dar poate fi mai degrabă prevăzătoare strategie rațională. Traian Băsescu nu câștigă nimic, dar nici nu pierde ceva din această falsă dramă regizată cu amatorism. Defensiva lui tocmai lasă spațiu de pierzanie pentru cei rătăciți de propria voință ca în bătălia țiganilor lui Budai-Deleanu cu himerele propriei angoase.Să admitem totuși că Victor Ponta a vrut, în virtutea misiei de premier, să ne servească un caz de mare corupție, numai că Traian Băsescu, după dosarul Flota și alte câteva învinuiri, din care a ieșit mereu în câștig și de cauză și de imagine, nu ar fi căzut în capcana lui Ponta sau a lui Voiculescu acum la sfârșit de mandat. Și dacă premierul vrea să se lupte cu marea corupție, ceea ce l-ar înnobila mai mult decât o revanșă care nu e a sa după cum se crede, ar trebuie să continue. Numai că mai multe suspiciuni sunt prin preajma sa decât prin curtea opoziției. Insă când un subiect se apropie prea mult de PSD sau de Voiculescu, îi dă cu pezumția de nevinovăție și cu indiscutabilul principiu al independenței Justiției ce se cere respectat cu consecvență și necondiționat. Altfel, se riscă în numele luptătorului însingurat, al ultimului mohican, o neîndoielnică revanșă simptomatică, cu ținte selective ce compromit cauza, dacă este cu adevărat o cauză și nu o falsă problemă, ca multe altele, aruncate în ochii unei majorități confortabile care continuă să se amăgească cu spectacole politice de prost gust în loc de seriozitate și de eficiență executivă.