POLITICA SI ISTORIE -MISCAREA LEGIONARA

Politica si Istorie - YouTube
https://www.youtube.com/playlist?list=PLF3C1BEC0BB4FB6F3

Traian Golea - REGELE SI MONARHIA -MISCAREA LEGIONARÃ SI MONARHIA
http://www.miscarea.net/monarhia.htm

21 IANUARIE 1941 - PUNCTUL DE VEDERE AL UNUI LEGIONAR
de Simion Ghinea fost membru in Secretariatul Miscarii Legionare
Publicat in Express Magazin Nr. 4 30 Ian.- 5 Febr. 1991
http://www.geocities.ws/historicalromanianstudies/abator.htm

Admin a scris:Nicolae Iorga nu a fost ucis de legionari
http://foaienationala.ro/nicolae-iorga-nu-a-fost-ucis-de-legionari.html

Cine l-a asasinat pe Nicolae Iorga?
http://www.napocanews.ro/2010/11/cine-l-a-asasinat-pe-nicolae-iorga.html

Adaptare după texte apărute în revistele : „Totuşi iubirea" şi „Historia" cu comentarii aparţinând acad. Dinu C. Giurescu, prof. univ. dr. Cristian Troncotă şi prof. univ. dr. Ion Coja

În noaptea de 27 spre 28 noiembrie s-au împlinit 72 de ani de la trecerea în nefiinţă a reputatului istoric.[1]

27 noiembrie 1940

„În ziua de 27 noiembrie 1940, profesorul se găsea în biroul său din vila de la Sinaia, unde lucra. La ora 17:30, uşa de la camera doamnei Ecaterina Iorga s-a deschis şi trei persoane au barat uşa, iar alte patru persoane se găseau în camera alăturată. Doamna Iorga s-a ridicat impresionată de la locul său şi a întrebat: «Cine sunteţi?». Unul din aceşti indivizi a răspuns: «Poliţia legionară a Capitalei. Am venit să-l luăm pe domnul profesor Iorga la Bucureşti, pentru un interogatoriu». În vestibul, profesorul s-a îmbrăcat şi în timp ce voia să-şi pună galoşii observă că unul din cei şapte indivizi se uita curios la el. Iorga i-a spus soţiei sale să aibă grijă de notele de la Istorie universală, la care tocmai lucra în acel moment. În drum spre maşină, grupul s-a întâlnit cu domnişoara Alina Iorga, fiica savantului, care auzind de la tatăl său că merge la Bucureşti pentru un interogatoriu, a cerut să meargă şi ea. Însă unul din cei şapte i-a răspuns că nu are loc în maşină. Profesorul a fost aşezat în faţă împreună cu şoferul şi un alt individ. Cei care au rămas jos au salutat pe cei care au plecat cu salutul legionar".[2]

A doua zi, 28 noiembrie 1940, corpul profesorului Iorga a fost găsit împuşcat, într-un şanţ, „pe şoseaua Ploieşti-Strejnic, cam la 1 km de Strejnic, pe partea dreaptă a şoselei, pe mirişte, la o distanţă de 15 m de şosea", de către gardianul public Petre Zamfir, aflat în serviciu la Chestura oraşului Ploieşti. Lângă cadavru s-au găsit nouă tuburi de cartuşe, dintre care şapte de calibrul 7,65, iar două de calibrul 6,35. Avea 69 de ani. În cele din urmă, autorii asasinatului au fost identificaţi a fi următorii: Ion Tucan (secretar general al Institutului Naţional al Cooperaţiei), Ştefan Cojocaru (consilier la INC), Traian Baicu (director la INC), Ştefan Iacobete (şofer INC) şi Tudor Dacu (informator al Poliţiei Legionare).

Tâncăbeşti 1938

În martie '38, într-o scrisoare, Căpitanul îi reproşa lui Nicolae Iorga că are o atitudine ambivalentă. Pe de-o parte, a încurajat sentimentele Corneliu Zelea Codreanunaţionaliste ale tineretului, iar pe de altă parte, face şi politica cealaltă, acceptând nenumărate compromisuri. Savantul, care era şi o fire pasională, s-a simţit jignit. A făcut o plângere la Parchet că a primit o scrisoare în care este acuzat de o serie de lucruri neadevărate. Regimul autoritar al lui Carol al II-lea s-a folosit de această reclamaţie a lui Nicolae Iorga şi l-a arestat pe Corneliu Zelea Codreanu. Pentru calomnie, Codreanu nu putea primi o pedeapsă cu privarea de libertate mai mare de câteva luni de zile. Însă regimul carlist a transformat acest proces de calomnie într-unul de subminare a autorităţii statului. Deşi a fost apărat de jurişti foarte buni, într-un proces politic acest aspect nu mai contează şi Codreanu a fost condamnat la zece ani de închisoare. Cei zece ani s-au terminat brusc în noiembrie 1938 când, din ordinul lui Carol al II-lea, Căpitanul şi alţi deţinuţi legionari au fost ucişi în timp ce erau transportaţi de la Râmnicu Sărat spre închisoarea Jilava. În apropiere de Tâncăbeşti, cele două camioane care-i transportau pe deţinuţi s-au oprit şi legionarii au fost strangulaţi. Apoi, li s-a tras un glonte în spate, pentru a simula, în felul acesta, fuga de sub escortă. Corpurile neînsufleţite au fost duse la Jilava şi îngropate sub o placă din beton. De aici s-a născut ideea că Nicolae Iorga e autorul moral al acestor asasinate. De ce? Pentru că plângerea lui împotriva lui Zelea Codreanu a servit drept motiv pentru declanşarea întregii proceduri judiciare şi, pe urmă, i-au adus şi moartea Căpitanului.

În zilele de 27 şi 28 noiembrie 1940, lucrurile au scăpat de sub control.

În momentul în care s-a apropiat comemorarea a doi ani de la asasinarea lui Corneliu Zelea Codreanu, administraţia Antonescu n-a mai reuşit să controleze situaţia. Exista o poliţie a statului, exista o Siguranţă a Statului, dar exista şi o poliţie legionară. În acelaşi timp, Legiunea a organizat şi nişte comandouri cu scopul de a-i lichida sumar pe cei din regimul carlist socotiţi vinovaţi de tot ce s-a petrecut. În zilele de 27 şi 28 noiembrie 1940, lucrurile au scăpat de sub control. O echipă de legionari s-a prezentat la vila lui Nicolae Iorga, l-a ridicat şi l-a împuşcat pur şi simplu, fără niciun fel de forme, şi i-a lăsat corpul acolo, în Pădurea Strejnicu, în apropiere de Ploieşti. Legionarii l-au ridicat pe Iorga pretextând că el e vinovatul moral pentru moartea Căpitanului. Alţii l-au ridicat pe Virgil Madgearu, nici acum nu ştiu ce-i reproşau acestuia, că Madgearu era un economist de mare clasă, şi l-au împuşcat în pădurea Snagov. Tot atunci au fost asasinaţi patru comisari de poliţie aflaţi în beciurile Prefecturii, alţi doi ridicaţi de acasă şi azvârliţi într-o pădure şi 64 de deţinuţi politici din închisoarea Jilava.

Ion AntonescuIon Antonescu despre asasinarea lui Nicolae Iorga

„Statul nu se va lăsa subminat de dezlănţuirea instinctelor de bestialitate ale unor descreieraţi"

Iorga nu a fost incriminat în niciun fel de regimul Antonescu

După ce legionarii au venit la conducerea ţării, în septembrie '40, Nicolae Iorga n-a fost incriminat în niciun fel de regimul Antonescu. Totuşi, Iorga şi-a încetat apariţia în „Neamul românesc", pe care-l publica de zeci de ani, şi s-a retras în vila lui de la Sinaia. Deşi ziarele legionare îl atacau dur pe academician, acesta nu se afla printre cei oprimaţi de noul regim. De altfel, guvernul Antonescu i-a arestat pe ministrul de Justiţie, Victor Iamandi, pe generalul Gheorghe Argeşanu, care era primul ministru al Guvernului imediat după asasinarea lui Armand Călinescu, şi o serie întreagă de comisari, judecători etc., socotiţi direct vinovaţi de represiunea desfăşurată de regimul carlist împotriva legionarilor.

Asasinarea lui Armand Călinescu de către legionari i-a oferit Regelui Carol al II-lea prilejul să ordone o represiune sângeroasă la adresa Mişcării Legionare. Nu mai puţin de 251 de legionari au fost ucişi fără judecată. Au fost ucişi cei care erau închişi la Râmnicu Sărat, la Miercurea Ciuc, în lagărul de la Vaslui, plus câte trei membri ai Legiunii din fiecare judeţ, ridicaţi peste noapte, împuşcaţi şi lăsaţi în piaţa publică pentru a-i vedea lumea. Analizând toate aceste date, era normal ca, odată veniţi la putere, legionarii să provoace un val enorm de resentimente împotriva vechiului regim; şi aici l-au asociat şi pe savantul Nicolae Iorga. Cei suspectaţi că ar fi fost vinovaţi pentru crimele împotriva legionarilor din vechiul regim au fost închişi la Jilava, unde urmau să fie judecaţi, cu procedură judiciară, conform legilor existente atunci în România.

Antonescu n-a ştiut ce i pregăteşte lui Nicolae Iorga

Nicolae Iorga, ca toţi istoricii din generaţia sa, era un om care-şi iubea patria şi, de aceea, de multe ori în scrierile sale sunt profunde accentele de evidentă dragoste pentru România şi de apărare a intereselor fundamentale româneşti. Toate aceste aspecte trebuiau să îi apropie pe legionari de Profesor, dar, din păcate, lucrurile au stat altfel. În 1938, în momentul când Regele Carol al II-lea şi-a instaurat regimul autoritar, Nicolae Iorga a făcut parte dintre consilierii regali. S-a numărat printre acei cărturari şi intelectuali care au acceptat noua ordine politică şi s-a integrat în ea. De aici au şi plecat neînţelegerile majore dintre Corneliu Zelea Codreanu şi Nicolae Iorga.

În ceea ce priveşte controversa că Ion Antonescu ar fi ştiut sau ar fi bănuit că Nicolae Iorga urmează sa fie asasinat de legionari, eu nu o consider plauzibilă şi deocamdată lipsesc documentele istorice care să o susţină. Generalul Antonescu indiferent de păcatele lui şi de ce a făcut, era un om al Legii. Imediat ce s-au consumat asasinatele, a doua zi, Ion Antonescu a convocat un Consiliu de Miniştri. S-au păstrat notiţele de la acel Consiliu. (Acad. Dinu C. Giurescu)

Acolo el a spus foarte clar: „Mâna de nemernici care au făcut această crimă va fi pedepsită în mod exemplar. Eu nu voi lăsa ca ţara şi viitorul acestui neam să fie compromise de acţiunea unei bande de terorişti. Statul al cărui conducător sunt nu se va lăsa subminat de dezlănţuirea instinctelor de bestialitate ale unor descreieraţi. Pedepsirea celor de la Jilava mi-o rezervasem eu, prin justiţia ţării, strada mi-a luat acest drept venind să-şi facă singură dreptate. Toată mândria mea era să nu am mâinile pătate, mi-aţi nimicit cu fapta alor voştri această mândrie".

„Nu am ştiut nimic. S-a făcut fără ştirea noastră".

Antonescu s-a adresat miniştrilor legionari din Guvern, Horia Sima, Vasile Iaşinschi şi celorlalţi care erau miniştri de stat. Replica lor a lăsat de dorit: „Nu am ştiut nimic. S-a făcut fără ştirea noastră. A fost un lucru făcut pe care totuşi Legiunea nu l-a vrut".Nicolae Iorga, ipostaze-2

Generalul Antonescu a cerut predarea celor care au făcut asasinatele fiindcă Mihai Antonescu era „ad-interim" la Justiţie. Evident, că fruntaşii legionari au refuzat predarea asasinilor. După ce Legiunea a fost scoasă de la putere, o parte dintre ei au fost arestaţi, ceilalţi au fugit în Germania - între care şi cei care-l asasinaseră pe Iorga. Cei care au fost arestaţi, au fost judecaţi, unii dintre ei au fost chiar împuşcaţi pentru asasinatele din noaptea de 27 spre 28 noiembrie 1940.

Ruptura dintre generalul Antonescu şi Mişcarea Legionară

Asasinatele din noiembrie au contribuit la ruptura dintre generalul Antonescu şi Legiune. Pe de altă parte, generalul Antonescu era profund nemulţumit de modul cum aveau loc românizările, adică preluarea întreprinderilor şi afacerilor evreieşti de către români. De fapt, era o acţiune menită să îmbogăţească mai ales pe cei care efectuau românizarea, or generalul era un om al ordinii. Zilnic spunea: „Nu aşa, lucrurile trebuie făcute în ordine". Şi nici nu putea să le facă altfel fiindcă multe dintre întreprinderi şi multe unităţi din viaţa economică erau în mâna evreilor români. Făceau parte din viaţa de zi cu zi. Dacă le luai aceste unităţi şi întreprinderi, toată viaţa economică se dezorganiza dintr-o dată, ceea ce el nu putea să admită.

Excesele acestei aşa-zise românizări, asasinatele de la Jilava, brutalităţile poliţiei legionare, care voia să se substituie poliţiei oficiale, toate acestea au contribuit la ruptura dintre legionari şi Ion Antonescu. La începutul lui ianuarie, conducătorul statului ajunsese la concluzia că este bine să se separe de Legiune. Momentul a venit după întrevederea din 13 ianuarie cu Führerul Adolf Hitler, atunci când a obţinut lumină verde din partea conducătorului Germaniei pentru a-i îndepărta pe legionari de la putere. Antonescu i-a înlocuit câteva zile mai târziu pe toţi prefecţii legionari. Şi asta a fost mişcarea care a declanşat rebeliunea.

„Asasinarea marelui cărturar Nicolae Iorga de către un grup de legionari necontrolaţi este tema favorită a duşmanilor Mişcării Legionare. Problema nu este atât de simplă pe cât încearca să arate unii istorici. [...]. Asasinii lui Iorga, care „se pare că au fost manipulaţi de N.K.V.D. şi serviciul secret britanic - nu s-au predat. Echipa ucigaşă a considerat că profesorul, ajuns consilier al Regelui, este autorul moral al asasinării Căpitanului. Adevărul despre cine i-a îndemnat pe asasinii lui Iorga şi Madgearu este foarte greu de stabilit acum. Nu putem însă să nu menţionam suspiciunea că asasinatul a fost opera serviciilor străine care aveau tot interesul să compromita Mişcarea Legionară.» [...]."[3]

Declaraţie

„Subsemnatul X... X... în vârsta de... ani, domiciliat în..., perfect conştient de însemnătatea afirmaţiilor pe care, înainte de a închide ochii, doresc să le fac, declar următoarele, în legătură cu moartea tragică a marelui roman şi istoric Nicolae Iorga, pe care eu şi generaţia mea l-am respectat şi l-am iubit ca pe un mare dascal al neamului românesc:
Am fost bun prieten cu răposatul general Nicolae Dragomir, născut la Odobeşti, fiu de mari naţionalişti şi de o corectitudine exemplară. Acest general a fost ministrul coordonării în timpul guvernării ilustrului mareşal Antonescu, motiv pentru care a fost arestat de comunişti fiind predat autorităţilor ruseşti, care l-au deportat în Siberia, unde a pătimit timp de 10 ani. În Siberia, generalul Dragomir a fost tovaraş de suferinţă cu un general rus, fost membru al C.C. al P.C.U.S., căzut în dizgraţia lui Stalin. Acest general rus, al cărui nume, din pricina vârstei mele înaintate nu-l mai ţin minte, i-a făcut generalului Dragomir dezvăluiri extrem de interesante în legătură cu împrejurările în care a fost asasinat marele profesor Nicolae Iorga, susţinând că persoanele care l-au ucis pe Iorga nu erau propriu-zis legionari, ci agenţi ai U.R.S.S. introduşi în Mişcarea Legionară. De nenumărate ori fostul general rus l-a contrazis pe Nicolae Dragomir, afirmând că a fost de faţă când s-a luat hotărârea asasinarii lui Nicolae Iorga. Iorga era o personalitate de un uriaş prestigiu european, a cărui poziţie consecvent patriotică era incomodă pentru planurile drăceşti ale lui Stalin, planuri care vizau încă de atunci ocuparea României. Îl citez pe Nicuşor Dragomir: « Generalul rus mi-a spus ca aş fi idiot dacă aş continua să cred că legionarii l-au ucis pe Iorga. Pe oricine ar fi ucis ruşii în România, pe toţi românii dacă i-ar fi impuşcat, Occidentul nu ar fi reacţionat aşa cum era de aşteptat să reactioneze atunci când ruşii l-ar fi omorât pe Iorga! » Însuşi generalul rus se arăta cutremurat şi indignat de caracterul diabolic al diversiunii comuniste îndreptate împotriva conştiinţei naţionale româneşti. Succesul acestei maşinaţiuni s-a bazat pe trădătorii de neam de teapa acelui odios Boieru din Constanţa, unealtă a agresiunii bolşevice asupra neamului românesc. Generalul Nicuşor Dragomir a povestit aceste lucruri şi în puşcăria de la Jilava, de faţă fiind subsemnatul, avocatul Nicu Miloiu, doctorul Popescu Vişina din Ploieşti şi un preot protopop de la Drăgăşani, [...]. De asemenea, a povestit toate acestea şi în familia sa.
Dau aceasta declaraţie de faţă fiind soţia mea şi d-l profesor Ion Coja şi precizez că am povestit, până acum la toţi prietenii mei despre aceste lucruri aflate de la generalul Dragomir." [4]

O ipoteză halucinantă bazată pe mărturia generalului Nicolae Dragomir

În privinţa declaraţiei referitoare la mărturia generalului Nicolae Dragomir, ţin ca mai înainte de orice, să certific realitatea persoanei care a dat această declaraţie. O persoană în vârstă, care a suferit de pe urma instaurării comunismului, pierzindu-şi averea şi făcând, cu totul nevinovat, ani grei de temniţă. Detaliul cel mai important este că domnia sa nu a fost legionar şi nici nu are simpatii legionare. Dimpotrivă, aş putea spune. Adică, dacă s-a temut să dea această declaraţie, s-o semneze, teama d-lui X... X... vine de la legionari, să nu-l pedepsească pentru dezvăluirea acestui act ce trădare natională, de colaborare criminală cu duşmanul ţării, de care s-a facut vinovat sinistrul grup de legionari asasini ai lui Nicolae Iorga. A fost curios pentru mine să constat că autorul declaraţiei - domnul X... X... să-i spunem şi noi, dădea o astfel de interpretare celor aflate de la generalul Dragomir, considerând că fiind vorba de un legionar (sau mai mulţi) agent N.K.V.D. această împrejurare de de natură să compromită, o dată în plus, întreaga mişcare legionară şi deci să stârnească replica răzbunatoare a legionarilor.

Pentru mine însă cele relatate de generalul Dragomir constituie - dacă se adeveresc, o disculpare spectaculoasă a legionarilor, de pe ai căror umeri este ridicată astfel povară crimei celei mai odioase şi de neiertat cu care istoria le-a pecetluit amintirea: asasinarea marelui dascal al neamului românesc, Nicolae Iorga. Aşadar, legionarii ar fi cei mai interesaţi în a se confirma ipoteza că asasinii lui Iorga - sau măcar unul dintre ei, au acţionat după un plan elaborat în afara mişcării legionare. Dar l-am sfatuit pe d-l X... X... să rămână totuşi anonim, nu de teama legionarilor, ci a altora. Ştiind eu bine cât de lung a rămas braţul celor pe care îi incriminează propriu-zis mărturia generalului Dragomir. Nu pot să nu recunosc că eu însumi, din aceleaşi motive, am ezitat să fiu amestecat în aceasta poveste. Sper că ezitarea mea să fi fost complet gratuită.
Nicolae Iorga, ipostaze-1
Ce să credem însă despre marturia generalului Dragomir, transmisă posterităţii prin declaraţia d-lui X... X...? În ce măsură poate fi ea luată în serios? Concordă ea cu alte date ale problemei? Ce consecinţe ar avea pentru istoriografia românească şi pentru conştiinţa publică din România concluzia că Nicolae Iorga nu a fost ucis de legionari, ci de agenţi străini infiltraţi în rândurile miscării legionare? Departe de a putea răspunde la aceste întrebări atât de neaşteptate, mă simt dator cu unele observaţii şi succinţe consideraţii, utile cititorilor. Le voi enumera:
1. Mai întâi, voi face cunoscut că încă de acum 6-7 ani circula printre istorici zvonul ca în Occident, după deschiderea arhivelor perioadei interbelice ar fi apărut unele dovezi de implicare a unor forţe străine în asasinarea lui Nicolae lorga. Sunt în Bucureşti persoane pe care le-am auzit afirmând categoric acest lucru, inclusiv regretând la vremea aceea, că aceste dezvăluiri nu pot fi aduse la cunoştinţa opiniei publice româneşti. Cred că acum nimic nu-i mai impiedică să facă cunoscut publicului românesc tot ce se ştie asupra acestei chestiuni.
2. Oricum mărturia generalului sovietic se pare că priveste luarea unei decizii, decizia că Nicolae Iorga să fie omorât, asasinat. Nu pare că generalul sovietic avea certitudinea să afirme că decizia a fost dusă până la capat de agenţii N.K.V.D.! Mai aveau şi alţii interes ca Nicolae Iorga să dispară, inclusiv interesul ca mişcarea legionară să fie compromisa chiar şi cu acest preţ enorm pentru poporul român, dar nu şi pentru „agenturile" străine foarte active şi pe vremea aceea.
3. Un lucru bine stabilit de ancheta care s-a făcut asupra împrejurărilor asasinării lui Nicolae Iorga este acela că ucigaşii din echipa condusă de legionarul Traian Boieru au acţionat de capul lor, fără ştiinţa conducătorilor legionari. S-a stabilit cu ocazia procesului, atât pe baza mărturiei date de soţia marelui profesor cât şi din alte mărturii, că persoane de prim rang din conducerea legionară, aflând de Traian Boieru şi „camarazii" săi cu ce intenţii plecasera din Bucureşti spre Sinaia, au incercat să-l opreasca telefonând la comandamentul legionar din Ploieşti să le iasă înainte pe şosea şi să-i întoarca din drum. De asemenea, au telefonat şi la Sinaia lui Nicolae Iorga însuşi avertizându-l asupra primejdiei şi sfătuindu-l să plece imediat de acasă pentru a nu fi găsit de ucigaşi. Din păcate, a fost să fie... După cum a relatat la proces soţia lui Nicolae lorga, aceasta s-a temut că telefonul primit de la Bucureşti face parte din scenariu, că intenţia legionarilor este să-l ucida atunci când va părăsi locuinţa. A rămas deci pe loc uşurând, sarcina lui Traian Boieru. Aşadar, un element sigur în toată această discuţie este că asasinii lui Nicolae Iorga nu au acţionat din ordinul conducerii legionare şi nici cu acordul acestora.
4. În urma cu 6-7 ani, când am aflat despre cele relatate mai sus la pct. 1, ipoteza unui amestec străin în asasinarea lui Iorga, am discutat-o cu colegul meu de liceu Papuc Istrate, ulterior decedat. Bunul meu coleg a comentat în felul următor cele aflate de la mine: Traian Boieru era, de felul său, tot din Constanţa, ba chiar era vecin în Anadolchioi cu casa lui Ion Papuc. Fugind în Germania, în 1941, numai Traian Boieru, familia sa a rămas în România la Constanta. Or, cu familia acestuia, mi-a povestit Jean Papuc, s-au petrecut doua lucruri destul de ciudate: nimeni nu s-a legat în vreun fel de soţia şi copiii lui Traian Boieru după 1944, când, se ştie, familiile erau deseori puse în situaţia de a plăti ele pentru crimele reale sau imaginare ale celor fugiţi din ţara, această plată însemnând să suporte felurite tracasări şi persecuţii. Ca vecini, toţi s-au mirat că familia lui Traian Boieru nu a fost supărată de nimeni adică de autorităţile instalate la putere de Armata Roşie. Mai mult, pe la finele anilor '50 familia acestuia a primit permisiunea de a părăsi Romania şi de a pleca în Occident, la Traian Boieru! Asta într-un moment când legionarii înfundau închisorile inclusiv pentru vina de a-l fi asasinat pe Nicolae Iorga. Cred că această chestiune - a condiţiilor în care familia lui Traian Boieru a trăit în România anilor '50, ar putea fi uşor lămurită confirmând sau nu ciudatele lucruri afirmate de Jean Papuc. Evident, în acelaşi fel sunt interesante şi cele ce s-ar putea afla despre familiile rămase în România ale celorlalţi asasini din echipa condusă de Traian Boieru.
5. Odată dovedit amestecul străin în asasinarea lui Nicolae Iorga, devine mai plauzibil acest amestec şi în declanşarea „rebeliunii" legionare din ianuarie 1941. Evenimentele de atunci prezintă o mulţime de similitudini cu cele petrecute în Decembrie 1989, după părerea unor martori oculari, precum d-l. Simion Ghinea. În general, întreaga miscare legionară va fi să fie privită cu alţi ochi dacă se va confirma informaţia primită de generalul Dragomir de la generalul sovietic. Dar trebuie să fim lucizi şi realişti şi să recunoaştem că deja părerile publicului românesc asupra mişcării legionare au început să se schimbe acordându-se la nevoia noastră de adevăr şi la posibilitatea pe care azi o avem de a căuta acest adevăr.

Nevoia de adevăr

S-ar putea chiar spune că asistam la un fenomen „îngrijorător": resuscitarea mişcarii legionare. Acuzaţiile de legionarism (sau fascism) au început să fie tot mai frecvente în presa noastra. Eu nu cred însă că este vorba de o renaştere a mişcarii legionare, care, ca fenomen complex, s-a născut dintr-un concurs de cauze irepetabil în istorie. Nu cred nici măcar că, din naivitate, aşa cum unii se tem de aceasta renaştere alţii ar intenţiona-o, totuşi. Ci e vorba de altceva. Într-adevăr, mai ales printre tineri, se poate constata azi un interes aparte pentru cunoaşterea documentelor, a literaturii legionare. Acest interes porneşte exclusiv din nevoia de adevăr. Din câte minciuni s-au adunat în tolba istoricilor noştri, minciuna, mistificarea cea mai grosolană se pare că îi priveşte pe legionari şi pe comuniştii interbelici. Unii fiind denigraţi, iar alţii fiind glorificaţi fără nici o limită a denaturării adevarului. Eu însumi am trăit şocul de a constata că mă înscriam într-un fals quasitotal cu tot ce ştiam despre legionari nu numai din şcoala, dar chiar şi din familie. Din păcate, azi, paralel cu dezvăluirile despre legionari se produce o denaturare a adevărului despre adversarii acestora, puşi ei acum la stâlpul infamiei fără nicio rezervă, fără a li se recunoaşte vreun merit, vreo circumstanţa justificativă.

Alexandru Graur, membru P.C.R. şi Petre Tuţea, legionar.

Nu pledez decât pentru adevăr. S-a întâmplat ca după moartea prematură a tatălui meu - aveam doar 23 de ani - soarta să mă apropie de AlexandruGraur & Petre Ţuţeadouă persoane cam de vârsta tatii, la care am ajuns să ţin foarte mult: Alexandru Graur, membru P.C.R. din ilegalitate şi Petre Tuţea, legionar. Au fost oameni cu care nu m-am sfiit să discut chiar şi cele mai delicate subiecte. Temperamental atât de diferiţi, cei doi profesori aveau amândoi un veritabil cult al adevărului, cult ce se hrănea şi din conştiinţa curată a celui ce nu a săvârşit vreun rău semenilor săi. Şi unul, şi celălalt, nu aveau nimic de ascuns, nu le era ruşine de nimic din ce săvârşiseră la viaţa lor. Nu pentru că nu greşiseră cu nimic, ci pentru ca erau oricând gata să-şi descopere vreo greşeala, să şi-o recunoască, să şi-o asume. Cu gândul la seninătatea celor doi bărbaţi pe care am încercat să-i am ca model intelectual şi uman, încerc acum să pun în discuţie, la fel, sine ira et studio, chestiunea asasinarii lui Nicolae Iorga, nu dintr-un interes ce ar viza anumite persoane, nu pentru a disculpa pe cineva şi pentru a inculpa pe altii, ci numai şi numai de dragul adevărului.

Nu duşmanii, ci trădătorii trebuiau „lichidaţi".

Legionarii au fost, în esenţă, anticomunişti, antibolsevici. Înţelegând printre primii caracterul mortal al pericolului ce ne pândea din Răsărit. Oarecum consecutiv acestei atitudini antibolşevice, legionarii au fost şi antisemiţi. Dar antisemitismul lor a fost unul defensiv, manifestandu-se în apărarea unor valori şi interese româneşti, nu împotriva intereselor autentice evreieşti. Aşa se face că legionarii au privit cu întelegere - se zice, politica sionistă, planurile sionismului de a reda poporului evreu o patrie şi o limbă. I-am auzit deseori pe Petre Tuţea şi pe Simion Ghinea comentând admirativ aceasta ispravă extraordinara a sionismului, a evreimii. Din informaţiile pe care am putut să le capăt până acum despre legionari, cred că principala trăsătură a doctrinei lor a fost însă alta: anti-politicianismul. Sau, folosind un termen pe care limba româna i-l datoreaza lui Nicolae Iorga, ceea ce legionarii au combătut în viaţa noastră publică a fost, cu precadere, fripturismul, corupţia. Nu întâmplător parabola cea mai dragă legionarilor era aceea cu privire la trădatori şi duşmani. Nu duşmanii, ci trădătorii trebuiau „lichidaţi".

Drept care conchid ca interesul brusc, îndeosebi al tineretului pentru fenomenul legionar se cuvine a fi atent şi discret „supravegheat", îndrumat chiar, pentru că din complexul de idei ăi atitudini legionare să fie preluată ideea cea mai preţioasă şi sigur utilă viitorului românesc: anti-politicianismul, oroarea, dispreţul şi neîndurarea faţă de corupţia politicienilor nostri. Iar aceasta nu va insemna resuscitarea gândirii legionare, ci doar fireasca, inevitabila repunere a adevărului în drepturile sale, inclusiv dreptul adevărului de a dinamiza şi orienta viaţa noastră. Cât priveşte chestiunea amestecului străin în asasinarea lui Nicolae Iorga, această ipoteza nu este nici pe departe dovedită. Cel mult am putea spune că sunt întrunite condiţiile suficiente lansării acestei ipoteze în public, cu nădejdea că viitorul cel mai apropiat ne va aduce elementele pe deplin lămuritoare.
Ion Coja

Iată un fragment din „relatarea" făcută de părintele Nicu Cracea: „Echipa Boieru (au fost găsiţi) în noaptea crimei şi adusi în faţa lui Horia Sima care i-a intrebat de ce au fîcut această faptă, de ce nu au întrebat sau de ce nu s-au consultat cu nimeni. Boieru a răspuns că dacă ar fi intrebat pe Sima ştiau bine că nu le-ar fi încuviinţat fapta, că i-ar fi oprit, dar ei erau hotărâţi să-l razbune pe Căpitan. Pe ei nu i-au interesat complicaţiile, urmări ale faptei lor. [...] Mişcarea legionară i-a eliminat pentru totdeauna şi nu a mai avut contact cu ei. [...] (Boieru - n.n.) Nu a fost închis în lagărul de la Buckenwald unde erau ceilalţi legionari, trăia într-un cămin german, unde avea casa şi masă, iar între timp toţi trei căpătasera şi ceva de lucru. În timpul convorbirii noastre s-a apropiat un legionar vechi i-a adus aminte că el nu are voie să stea de vorba cu alţi legionari sau să intre în incinta legaţiei romane.
În timpul şederii mele la Viena n-am putut afla nimic despre Boieru. Toţi legionarii se temeau parcă să discute acest caz şi toţi credeau că la mijloc a fost o mână străină, dar nimeni nu ştia cine a fost în spatele lui Boieru. După intrarea ruşilor în Austria şi apropierea lor de Viena, legionarii au început să se împraştie pe drumuri diferite, cât mai spre apus, ca să nu cadă pradă în mâna ruşilor. Eu cu alţi legionari ne-am îndreptat spre Italia, alţii spre Franţa etc. În drum, aproape de Salzburg, l-am întâlnit pe Boieru cu grupul lui, care ne-a spus că el rămâne pe loc: „pot să vie ruşii, noi nu ne temem de ei" mi-a răspuns el. Acest lucru ne-a întărit presupunerea că el fusese un agent al serviciului secret rusesc, dar nu aveam nici o probă".[5]

Adaptare după texte apărute în revistele : „Totuşi iubirea" şi „Historia" cu comentarii aparţinând acad. Dinu C. Giurescu, prof. univ. dr. Cristian Troncotă şi prof. univ. dr. Ion Coja
http://www.art-emis.ro/eveniment/1322-in-memoriam-nicolae-iorga.html
-------------------------------------------------------------------------------
[1] http://www.historia.ro/exclusiv_web/general/articol/video-asasinarea-lui-iorga-o-crima-stat
[2] Document găsit în arhiva lui Dudu Velicu, fost angajat al Serviciului Special de Informaţii, în cadrul Secţiei de cenzură a presei şi corespondenţei.
[3] Din dosarul alcatuit de Tiberiu Lovin, Aldine Nr. 169, România Libera, 26.06.1999
[4] Ion Coja - Textul a apărut in revista „Totuşi iubirea", nr. 24/93 din iunie 1993. Între timp, autorul declaraţiei a părăsit aceasta lume, astfel că pot face cunoscut numele sau: Toma Petrescu, o persoană pe cât de distinsă şi de simpatică, pe tot atât de ireproşabilă sub aspect moral. Publicarea „halucinantei ipoteze" a stârnit pe multi cititori ai revistei să mă caute şi să-mi împărtăşeasca opiniile şi argumentele lor, pro sau contra. Printre ei, parintele Nicolae Cracea m-a interesat în mod deosebit, deoarece a fost prieten cu Traian Boieru. Din relatările sale se desprind argumente noi pentru ideea că asasinarea lui Nicolae Iorga s-a făcut fără ca să ştie despre aceasta intenţie alţi legionari. În primul rând liderii Mişcării nu au ştiut nimic. După săvârşirea gestului ireparabil, legionarii nu şi-au arătat niciodată acordul pentru cele petrecute excluzându-l propriu-zis pe Traian Boieru din mediile legionare ca pe un proscris.
Nota redacţiei „Totuşi iubirea": A spune adevărul nu este un act de curaj, ci o datorie şi un drept al lumii noastre. Precizăm că domnul Ion Coja ne-a prezentat originalul declaraţiei şi certificăm existenţa acesteia. Înţelegem să respectăm motivele şi dorinţa semnatarului declaraţiei de a rămane, deocamdată, anonim. [...]
[5] Ion Coja, „Legionarii noştri" footer

Articole asemanatoare
Convenţia de armistiţiu de la Moscova - 12 septembrie 1944 - 12.09.13
America lui Roosevelt, America lui Patton şi România eternă - 12.09.13
Școala Basarabeană a iubirii de Neam - 05.09.13
Inedit! 23 august 1944 - 18.08.13
Jocul cu fantoma lui Pacepa - 11.08.13

sursa
ART -EMIS
https://sites.google.com/site/gerulianland/in-memoriam---nicolae-iorga