Celor carora le e dor de prof.Buzatu

România – am mai scris acest lucru şi revin – a devenit de nerecunoscut. Fără exagerări, dar marea criză ce zguduie în ultima vreme planeta a cîştigat la noi proporţiile HAOSULUI, care răvăşeşte totul şi nu ştim cum va sfîrşi… Mai ieri-alaltăieri, binefăcători neo-nazişti au cutezat să-l omagieze pe Horthy în inima Transilvaniei şi aceiaşi, din firave raţiuni oficiale, i-au ţinut pe români departe de mormîntul lui Avram Iancu. Ceea ce altădată părea exclus, iată că, odată cuprinşi în Marea Europă, a devenit posibil! Din ordinul cui, ori prin voinţa cărui grandoman?
Să relevăm însă că, în acelaşi timp, mai nimeni n-a observat că, cel puţin în contrast cu “intrarea triufală” a regentului Horthy în Transilvania ciopîrţită, se împlineau şi 70 de ani de la instalarea ca prim-ministru a generalului Ion Antonescu, salvatorul României în condiţiile tragice ale anilor 1940-1941 şi eroul Războiului Naţional de Eliberare din Răsărit (1941-1944). Admitem că au putut fi în discuţie anume reţineri sau temeri, datorate, probabil, interpretărilor aiurite ale nenorocitei Ordonanţe de urgenţă nr. 31/2002 pentru “prevenirea şi combaterea incitării la ură naţională, rasială sau religioasă”, manifeste în alte părţi (inclusiv, din cîte înţeleg, în Franţa), dar nu la noi, pe seama ori în detrimentul trecutului naţional supus unor grosolane şi interesate falsificări!
Realitatea faptelor survenite în septembrie 1940, în total dezacord cu interpretările eronate dar caraghioase şi proletcultiste avansate zgomotos de “echipa” Institutului holocaustului E. Wiesel din Bucureşti, denotă că desemnarea lui Ion Antonescu ca preşedinte al Consiliului de Miniştri s-a impus pentru Carol II din raţiuni externe (alianţa cu Germania, obligatorie vizavi de pericolul URSS) şi interne, drept singura soluţie salvatoare a momentului, pentru Suveran şi pentru ţară. În atari condiţii, Antonescu, investit de Carol II cu formarea guvernului la 4 septembrie 1940 (Decretul Regal nr. 3 051/1940), iar la 5 septembrie 1940 cu depline puteri (DR nr. 3 053/1940), reînnoite de Mihai I la 6 şi 7 septembrie 1940 (DR nr. 3 067/1940 şi nr. 3 072/1940), nereuşind a-şi forma un cabinet de “uniune naţională”, a definitivat în noaptea de 14/15 septembrie 1940 o formulă în alianţă cu legionarii. A doua zi, la 15 septembrie 1940, Antonescu, care între timp, prin decizia nr. 4 689/din 9 septembrie 1940, îşi asumase şi titulatura de Conducător al Statului, a lansat un Apel către ţară, din care reţinem acest îndemn adresat românilor: “… V-am vorbit de la suflet la suflet, de la inimă la inimă, de la român la român. Sînt sigur că m-aţi înţeles… Treceţi la muncă. Generalul Antonescu vă asigură că proprietatea voastră va fi respectată, libertăţile voastre vor fi garantate, munca voastră va fi răsplătită şi dreptatea voastră vă va fi dată. Cu Dumnezeu înainte” (cf., pentru detalii, Mareşal Ion Antonescu, Un A.B.C. al anticomunismului românesc, I, Iaşi, 1992; Jurnalul Mareşalului Ion Antonescu, I, Iaşi, 2008; Aurică Simion, Regimul politic din România în perioada septembrie 1940-ianuarie 1941, Cluj-Napoca, 1976; Dana Honciuc-Beldiman, Statul naţional-legionar. Septembrie 1940-ianuarie 1941. Cadrul legislativ, Bucureşti, 2005).
Problemele istoriei naţionale şi universale ale veacului trecut s-au aflat, cu totul recent (10-11 septembrie), în atenţia participanţilor la cea de a VI-a ediţie a sesiunii de comunicări ştiinţifice patronate de “Asociaţia Naţională a Cavalerilor de Clio”, de la Maia-Ialomiţa (organizator, comandor prof. univ. dr. Jipa Rotaru). Au fost susţinute 32 comunicări originale, iar profesorul Jipa Rotaru a lansat un masiv volum reunind materialele prezentate în anul precedent (vezi Retrăiri istorice în veacul XXI, III, Bucureşti, Pro-Universitaria, 2010, 394 p.). Dintre materialele prezentate la sesiunea recent încheiată la Maia, am reţinut – special pentru cititorii “TRICOLORULUI” – comunicarea deosebit de interesantă a d-nei Alexandra Ceoceanu, profesor psiholog la Colegiul National “Grigore Moisil” din Urziceni.
GH. BUZATU