Realitatea de dupǎ 23 august 1944

Există aici un rege care îşi predă armata duşmanului? În ce ţară din lume poate fi găsit un şef de stat asemănător? Pe 20 Iulie 1945, i s-a decernat, din ordinul lui Stalin, prin mareşalul Tolbukhin, «Ordinul Victoriei Sovietice». Tristă onoare de a fi decorat de către duşmanul de moarte al poporului său!” (General Platon Chirnoagă)

Lupta Armatei Naţionale Române
Dupǎ intrarea trupelor sovietice în Bucureşti, la 30 august 1944, Puterile Axei, în special Germania, şi-au dat seama cǎ România nu mai putea fi consideratǎ aliatǎ, ci dimpotrivǎ românii îşi îndreptaserǎ armele împotriva armatelor acesteia: Germania (inclusiv Austria), Italia, Ungaria şi Japonia). Astfel românii, civili sau militari deopotrivǎ, aflaţi atunci pe terito­riile acestor ţǎri au intrat într-o dilemǎ cumplitǎ. Pe cine trebuiau sǎ-l urmeze? Guver­nul pucist din Bucureşti, pe care nici nu-l cunoşteau sau Guvernul Naţional din Exil de la Viena în frunte cu Horia Sima şi alţi români cu orientare de dreapta, oricum un provi­zorat cam şubred? În primǎ instanţǎ nemţii îi luaserǎ prizonieri pe toţi militarii români aflaţi atunci în Germania pentru instructaj şi cooperare cu statele majore de pe Frontul din Est. De fapt o nedreptate pentru bieţii ostaşi români, care se vedeau victime­le trǎ­dǎrii de la Bucureşti, fiind complet nevinovaţi. Dupǎ aceea însǎ, la intervenţia Guver­nului din Exil, toţi cei care doreau sǎ lupte în continuare alǎturi de fraţii lor de arme germani, au fost organizaţi în unitǎţi militare de voluntari, urmând sǎ formeze Armata Naţionalǎ Românǎ, ceva similar cu Divizia Charlemagne, formatǎ din voluntari francezi.

Sosind mereu noi prizonieri români în urma luptelor din Transilvania de nord şi Ungaria. li s-a oferit şi acestora posibilitatea de a intra în unitǎţile de voluntari români deja formate. La 20 octombrie 1944 Divizia a 4-a de Infanterie româneascǎ devine prizioneră a trupelor germane la Szölnök în Ungaria. Deasemeni şi Statul Major al Diviziei în frunte cu comandantul sǎu, generalul Platon Chirnoagǎ. Acesta din urmǎ intrând într-un conflict sufle­tesc şi moral foarte profund. Pe de o parte executase ordinul Regelui luptând împotriva foştilor aliaţi, pe de altǎ parte nu putea sǎ admitǎ noua alianţǎ cu inamicul secular al independenţei României. Pentru el era o situaţie cu totul paradoxalǎ. Ca urmare, ajungând la Viena, unde avusese ocazia sǎ stea de vorbǎ cu Horia Sima, s-a decis sǎ se alǎture adversarilor luptei contra bolşevismului şi a preluat comanda Armatei Naţionale Române (din exil), luptând alǎturi de Germania pânǎ la sfârşitul rǎzboiului. Totodatǎ el preluase şi funcţia de Ministru de Rǎzboi în Guvernul Naţional din exil. În mai multe lupte, în special în Austria, apoi şi în munţii Tatra, ostaşii Armatei Nationale au dovedit un deosebit curaj, pânǎ ce au trebuit sǎ se retragǎ spre vest pentru a nu cǎdea în mâna sovieticilor, care i-ar fi împuşcat pe loc. Au luptat în exclu­sivitate împotriva trupelor sovietice, nefiind niciodata puşi în situaţia de a se confrunta cu ostaşii români din ţară.

Dupǎ terminarea rǎzboiului, generalul Chirnoagǎ împreunǎ cu diplomaţii din Guvernul Naţional Român şi alţi demnitari care se alǎturaserǎ luptei contra bolşevismului, s-a refugiat la Badgastein, în Austria. Ares­tat acolo de americani el a fost trimis în faţa Tribunalului de la Nürnberg. În urma unei pledoarii deosebit de iscusite, în care s-a scos în evidenţǎ patriotismul sǎu şi dilema în care se aflase în octombrie1944, el nu a fost predat sovieticilor, care ceruserǎ extrǎda­rea lui. A fost însǎ internat în lagǎrul de la Glasenbach, la sud de Salzburg (Austria) pânǎ în mai 1947, când a fost graţiat de ameri­cani, care constataserǎ cǎ de fapt el nu-şi fǎcuse decât datoria. Luându-se în conside­raţie şi Memorandumul despre Garda de Fier, întocmit în prealabil şi care fǎcuse o impresie deose­bitǎ, el nu intra în categoria cri­minalior de rǎzboi şi nici ca participant al Mişcǎrii Legionare nu putea fi învinuit de genocid sau ceva similar.
De fapt, la procesul de la Nürnberg în 1946, s-a constatat cǎ Mişcarea Legionarǎ a fost singura organizaţie de dreapta, care nu a fost acuzată de a fi executat sau participat la crime de rǎzboi. În consecinţǎ majoritatea legionarilor aflaţi pe teritoriul fostei Germanii, în zona de ocupaţie ame­ricanǎ, au fost eliberaţi în 1947. La acest gest a contribuit, probabil, şi instaurarea Rǎzboiului Rece între Vest şi Est, la care aliaţii occidentali aveau tot interesul sǎ gǎseascǎ simpatizanţi şi să-i racoleze de partea lor. Ar mai trebui spus cǎ americanii au rǎmas foarte impresionaţi când au aflat cǎ patronul Legiunii este Arhanghelul Mihail, Garda de Fier fiind o mişcare de dreapta pe fond religios şi credinţa în Dumnezeu. Asta în timp ce alte mişcǎri naţionaliste au fost condamnate pentru crime de război şi crime contra umanităţii, pentru fascism, nazism şi colaboraţionism.

Neputând sǎ se întoarcǎ în ţarǎ din cauza dictaturii comuniste, generalul Chirnoagǎ s-a stabilit la Stuttgart în Bade­nia-Württem­berg/Germania, unde a rǎmas pânǎ la sfârşitul vieţii sale, în 1974. În timpul guver­nului Adenauer, fiind considerat echivalent unui general german, el a primit o pensie corespunzǎ­toare. De altfel, aceleaşi drepturi au fost acordate şi altor ofiţeri români care luptaserǎ pânǎ la sfârşit de partea Germaniei.

În încheiere trebue spus cǎ generalul Platon Chirnoagǎ a fost un adevǎrat patriot român, care nu a putut accepta niciodatǎ faptul cǎ România cǎzuse sub stǎpânire sovieticǎ, din cauza unor mǎsuri pripite, negândite şi neloiale faţǎ de Mareşalul Ion Antonescu, cât şi prin trǎ­da­rea aliaţilor din Ţǎrile de Axǎ.