Numele meu este România şi sunt dependentă de oamenii mici

Probabil aşa am începe discursul la judecata neamurilor. La fel de probabil că toţi ceilalţi s-ar mira în cor, neştiind că fostul grânar al Europei importă azi trei sferturi din mâncare şi la fel de ignoranţi când le spui că, deşi austriecii au cumpărat subsolul petrolifer românesc, în Austria e mai ieftină benzina decât în România. Sigur, discuţia ar mai putea continua şi în cazul sănătăţii – am pus la pământ singurul furnizor de vaccinuri ca să importăm vaccinuri la de zece ori preţul. Sau că importăm cartofi şi exportăm banane. Sau că povestim despre Schengen şi MCV şi miniştrii noştri o zi sunt la minister şi o zi pe la DNA.
Cauza?: relaţia de vasalitate a statului român faţă de propriii administratori. Furia: că în lipsa unui proiect de ţară cei de sus tocmai din lipsa acestui proiect se îmbogăţesc. În loc ca procentele cu care se câştigă alegerile să facă mai uşoară impunerea unei strategii, victoriile se transformă în bătaia peştilor – de aici: taberele care se sfâşie reciproc. S-a întâmplat şi la PNŢcd, şi la PD, se întâmplă şi la USL.

Când partidele sunt pe val nu se întâmplă revigorări constituţionale sau resetări de sistem, ci se înmulţesc găinarii ideologici: aşa a apărut un Prigoană, aşa a apărut şi Becali – fascinaţi să ţină de hăţurile boborului. Mai pune lângă ei atenţia hămesită a presei libere, pune-l şi pe patriarhul de opinie CTP şi fă poză noului baronet din jurul Gâzilor – şi o să înţelegi de ce lehamitea e realitatea constantă a zilelor noastre.

E ceea ce trăim altceva decât o reformă „Fenechiu”? - nu ţi se pare că, la fel ca ieşeanul descurcăreţ, clasa politică ia aspiraţii second-hand, le revopseşte şi din patru-n patru ani ni le vinde ca fiind nou-nouţe? Şi aici justiţia nu mai are ce face: pentru prostie (a politicienilor şi a electoratului) nu se face puşcărie.

Recunosc: şi rândurile astea tot dintr-o lehamite sunt scrise. Mă uit în jur şi - dacă văd bine - nu oameni căzuţi sunt, ci indivizi stând într-o rână – micile românii de pe o zi pe alta, trăitorii care nu se mai miră de nimic. Patroni care stau la coadă la finanţe. Lucrători la stat circumspecţi că salariul mic le vine la timp. Lucrători la privat care nu îndrăznesc să se spere că la anul vor avea acelaşi loc de muncă. Tineri care fac Medicina în paralel cu orele de engleză şi germană. Dascăli care ţin în viaţă micile ateliere de pingelit.

E România majoritară, aia care nu apare în Forbes-uri sau în glossy-uri. Şi eu scriu rar despre ţara asta, mă mai opreşte uneori pe stradă şi îşi varsă năduful şi eu îi zâmbesc încurcat şi-i dau numărul vreunui reporter de la ştiri şi apoi fug repede că deja or băgat genericu'. Alteori mă plimb de nebun cu autobuzul şi ţara se uită pe geam de parcă s-ar uita la altă ţară, nu la ea însăşi. Din când în când îşi pune tricolorul şi face conferinţe de presă la Bruxelles şi te uiţi la ea şi senzaţia că ţara aia de pe ecran nici măcar nu-i neam cu tine, darmite mă-ta să fie.

Ştiu, dacă aş fi vrut să scriu un editorial aşa cum se scriu editorialele tari, la sfârşit vorbeam de soluţii. Mă dădeam deştept şi aminteam două-trei exemple exotice din politica europeană şi cititorii ţâţâiau mărunt.

Azi n-am soluţii – sau, dacă am, n-o să m-apuc de revopsit la ele,dragă domnule Fenechiu.


Sabin Gherman AICI

Ionel Haiduc, preşedintele Academiei Române:
"Ar fi de neconceput ca statul român să-şi cumpere propriul aur"

AICI