POLITICA


Alăturați-vă forumului, este rapid și ușor

POLITICA
POLITICA
Vrei să reacționezi la acest mesaj? Creați un cont în câteva clicuri sau conectați-vă pentru a continua.
Căutare
 
 

Rezultate pe:
 


Rechercher Cautare avansata

Navigare
 Portal
 Index
 Membri
 Profil
 FAQ
 Cautare
Navigare
 Portal
 Index
 Membri
 Profil
 FAQ
 Cautare

IN MEMORIAM Maresal I.ANTONESCU şi prof.GH.BUZATU : Maresalul razboiului si Maresalul slovei

In jos

IN MEMORIAM Maresal I.ANTONESCU şi prof.GH.BUZATU : Maresalul razboiului si Maresalul slovei Empty IN MEMORIAM Maresal I.ANTONESCU şi prof.GH.BUZATU : Maresalul razboiului si Maresalul slovei

Mesaj Scris de Admin Mier Iul 31, 2013 10:51 am

[img]IN MEMORIAM Maresal I.ANTONESCU şi prof.GH.BUZATU : Maresalul razboiului si Maresalul slovei Maresal-Gh-Buzatu[/img]



MOTO :



OSTASI,

"Va ordon: treceti Prutul! Sdrobiti vrajmasii din rasarit si miazanoapte. Desrobiti din jugul rosu al bolsevismului pe fratii nostri cotropiti. Reimpliniti in trupul tarii glia strabuna a Basarabilor si codrii voevodali ai Bucovinei, ogoarele si plaiurile voastre." - 22 iunie 1941 - Ordinul de zi al Maresalului Ion Antonescu

Pamîntul tău atîţia l-au râvnit ,

Cu sânge şi cu lacrimi acesta  e sfinţit

De veacuri, noi, popor de frontieră

Am stat aici , cu pieptul dezgolit .

împinsi de dragostea de glie ,

multe furtuni cu pieptu-am înfruntat

Le-om înfrunta şi cele ce-or să vie.

Ridică-te Ioane, ridică-te Gheorghe ,

Ridică-te Gheorghe , Ridică-te Ioane,

Nu pentru o bucată de rumenă pâine

Ci pentru România de azi şi de mâine.



Murit-au mulţi şi-s fără de mormint ,

Mulţi sunt uitaţi de tine, maică Românie ,

Nedreaptă soarta este azi cu ei ,

Cei ce ţi-au fost spadă dar şi scut

Şi s-au jertfit atăţia, întru statornicie.

Ridică-te Ioane, ridică-te Gheorghe ,

Ridică-te Gheorghe , Ridică-te Ioane,

Nu pentru o bucată de rumenă pâine

Ci pentru România de azi şi de mâine.



Am vrea iar glas de clopot să răsune,

Ostaşi români , luptaţi până la moarte

Pămîntul sfânt al ţarii se cere dezrobit,

Zdrobiţi duşmanul de la răsărit ,

Zdrobiţi duşmanul de la miază noapte.

Ridică-te Ioane, ridică-te Gheorghe ,

Ridică-te Gheorghe , Ridică-te Ioane,

Nu pentru o bucată de rumenă pâine

Ci pentru România de azi şi de mâine.



Sunt mulţi aceia ce te-au asuprit

Şi încă te râvnesc lifte străine

Câti oare , astăzi ,  dintre fii tăi

Lupta-vor su spada pentru tine ?

Ridică-te Ioane, ridică-te Gheorghe ,

Ridică-te Gheorghe , Ridică-te Ioane,

Nu pentru o bucată de rumenă pâine

Ci pentru România de azi şi de mâine.



Azi , tot mai mulţi , ca trestia în vânt

Umili se-apleacă până la pămînt

În faţa celor ce distrug o ţară ,

Şi vai de tine , maică Românie ,

Mai răi sunt unii dintre fii tăi

Ca liftele venite de afară

Ridică-te Ioane, ridică-te Gheorghe ,

Ridică-te Gheorghe , Ridică-te Ioane,

Nu pentru o bucată de rumenă pâine

Ci pentru România de azi şi de mâine.





Azi , fii tăi s-au risipit în lume ,

Ca să câştige trudnic o amară pâine ,

Tu –i plângi zadarnic, cu lacrimă fierbinte,

Ne-au desţărat ai noştri şi străinii ,

Lăsa-ne vor apoi şi fără de credinţă

Lăsa-ne vor apoi fără morminte .

Ridică-te Ioane, ridică-te Gheorghe ,

Ridică-te Gheorghe , Ridică-te Ioane,

Nu pentru o bucată de rumenă pâine

Ci pentru România de azi şi de mâine.



Glas de tulnic şi caval îl plâng azi pe Mareşal ,

Cel de liftele străine umilit , apoi, ucis

Şi îl plâng şi pe acela ce a trebuit să moară

Tot din dragoste de ţară,

Fiindcă a crezut şi a scris.

Ridică-te Ioane, ridică-te Gheorghe ,

Ridică-te Gheorghe , Ridică-te Ioane,

Nu pentru o bucată de rumenă pâine

Ci pentru România de azi şi de mâine.



Prietenei mele din departate zari , în semn de preţuire pentru nemărginita-i dragoste de ţară

Mihai Beltechi -30 iunie 2013


Ultima editare efectuata de catre Admin in Dum Mar 23, 2014 7:01 am, editata de 1 ori

_________________
" Ce nu au reusit imperii au reusit o mana de dobitoci scoliti la Moscova "

Deoarece geniul trebuia sa poarte un nume , i s -a spus EMINESCU

Admin
Admin

Mesaje : 9987
Data de inscriere : 20/12/2008

https://naspa.forumgratuit.ro

Sus In jos

IN MEMORIAM Maresal I.ANTONESCU şi prof.GH.BUZATU : Maresalul razboiului si Maresalul slovei Empty Ultimele i​nsemnari a​le Maresal​ului Anton​escu

Mesaj Scris de Admin Vin Aug 02, 2013 7:45 pm

Însemnări din celulă[1],
semnat de ex-mareşalul Ion Antonescu în seara de 23 august 1944, la câteva ore după lovitura de stat de la Palatul Regal din Bucureşti
Astăzi, 23 august 1944. Am venit în audienţă la Rege la ora 15,30 pentru a-I face o expunere asupra situaţiei frontului şi a acţiunii întreprinsă pentru a scoate Ţara din greul impas în care se găseşte. Timp de aproape 2 ceasuri Regele a ascultat expunerea, păstrând ca de obicei o atitudine foarte rezervată, aproape indiferentă. La expunerea mea a asistat la audienţă Dl Mihai Antonescu. I-am arătat Regelui că de aproape 2 ani Dl Mihai Antonescu a căutat să obţină de la Anglo-Americani asigurări pentru viitorul Ţării şi i-am afirmat cu această ocazie că, dacă aş fi găsit înţelegere, şi aş fi putut găsi înţelegere pentru asigurarea vieţii, libertăţilor şi continuităţii istorice a acestui nenorocit popor, nu aş fi ezitat să
ies din război, nu acum, ci chiar de la începutul conflictului mondial, când Germania era tare.
În continuare, i-am arătat conversaţia avută, imediat la întoarcerea mea de pe front, în noaptea de 22/23 [august 1944], cu Dnii Clodius şi Mihalache şi în dimineaţa zilei [de 23 august 1944] cu Dl G. Brătianu.
D-lui Clodius i-am vorbit în faţa D-lui M. Ant[onescu] pe un ton răspicat şi i-am amintit că atât prin Dl M. Ant[onescu] de acum câteva luni, cât şi în februarie, la ultima întrevedere, am arătat Germaniei ca, dacă frontul nu se va menţine pe linia Tg. Neamţ-Nord Iaşi-Nord Chişinău-Nistru, România va căuta soluţia politică pentru terminarea războiului.
I-am arătat D-lui Clodius că nici o ţară, şi nici chiar Germania, nu ar putea continua războiul în caz când jumătate din teritoriul ei ar fi ocupat şi ţara total la discreţia Ruşilor.
I-am cerut ca şi Dl M. Ant[onescu] să arate acest lucru la Berlin, să roage să înţeleagă poziţia Ţării noastre în faţa cataclismului ce o ameninţă şi a mea în faţa Istoriei şi a Ţării şi să-mi dea dezlegarea a trata un armistiţiu, dorind să ieşim din această situaţie ca oameni de onoare şi nu prin acte care ar dezonora pentru vecie Ţara şi pe conducătorii ei.
Dl Clodius a promis că va arăta exact dorinţa noastră; i-am arătat că noi trebuie să ne luăm libertatea de a ne apăra viaţa viitoare a neamului. Relativ la conversaţia cu Dl Mihalache, deşi ea a durat câteva ceasuri, totuşi i-ai arătat numai esenţialul.
Dl Mihalache mi-a cerut să mă sacrific şi să fac eu pacea, oricât de grele ar fi condiţiile puse. I-am arătat că eu, fiind exponentul unei revoluţii care m-a adus, fără a [o] fi pus eu la cale sau să fi avut vreo legătură cu ea, la conducerea Statului, dându-mi mandatul să reconstituiesc graniţele Ţării, să restabilesc ordinea morală şi să pedepsesc aducându-i în faţa tribunalului poporului pe acei care …[2] catastrofa graniţelor şi prăbuşirea Dinastiei. Cum Ţara îmi impusese şi pe legionari şi mai târziu şi războiul, pentru a legifera actele mele, am cerut aprobarea Ţării pentru faptul că schimbasem din luptă regimul legionar pentru trădările sale şi pentru că intrasem în război în aclamaţiile şi, cu asentimentul întregii naţiuni, trecusem, forţat de operaţiuni, şi Nistrul.
Ţara, prin câte 3 milioane de voturi, mi-a dat dezlegare şi a aprobat tot ce eu făcusem. În consecinţă, a accepta astăzi propunerile Molotov însemnează:
a. – a face un act politic de renunţare şi pierdere a Basarabiei şi Bucovinei, act pe care România nu l-a făcut până acum niciodată de la 1812 şi până la ultimatumul Molotov. I-am adăugat că după părerea mea, făcând acest act, putem pierde
beneficiul Chartei Atlanticului, în care Roosevelt şi Churchill s-au angajat printre altele “să nu recunoască nici o modificare de frontieră, care nu a fost liber consimţită”.
b. - să bag Ţara pentru vecie în robie, fiindcă propunerile de armistiţiu conţin şi clauza despăgubirilor de război neprecizate, care, bineînţeles, constituie marele pericol, fiindcă, drept gaj al plăţii lor, Ruşii vor ţine Ţara ocupată nedefinit. Cine, am spus Dlui Mihalache, îşi poate lua răspunderea acceptării acestei porţi deschise, care poate duce la robia neamului?
c. – a treia clauză, şi cea mai gravă, e aceea de a întoarce armele în contra Germaniei. Cine, am arătat Dlui Mihalache …[3], poate să-şi ia răspunderea consecinţelor viitoare asupra neamului ale unui asemenea gest odios, când putem să ieşim din război oricând dorim. Am avea bazele viitoarei politici a Statului asigurate şi i-am afirmat că dacă …[4] de Dl Maniu, pe care l-am lăsat şi i-am înlesnit tratativele direct cu Anglo-Americanii sau de Dl Mihai Antonescu, care a tratat cu ştiinţa mea, eu nu m-aş da la o parte şi aş da, dacă mi s-ar cere concurs, pentru a scoate România din război, luându-mi curajul şi răspunderea să spun Führerului în faţă că România se retrage din război.
d. - a patra condiţie cerută de Molotov şi de Anglo-Americani este să dau ordin soldaţilor să se predea Ruşilor şi să depună armele, care ne vor fi puse la dispoziţie pentru ca, împreună cu Ruşii, să alungăm pe Nemţi din Ţară. Care om cu judecata întreagă şi cu simţul răspunderii ar putea să dea soldaţilor Ţării un astfel de ordin care, odată enunţat, ar produce cel mai mare haos şi ar lăsa Ţara la discreţia totală a Ruşilor şi Germanilor? Numai un nebun ar putea accepta o astfel de condiţie şi ar fi pus-o în practică. Vecinătatea Rusiei, reaua ei credinţă faţă de Finlanda, Ţările Baltice şi Polonia, experienţa tragică făcută de alţii, care au căzut sub jugul Rusiei, crezându-i pe cuvânt, mă dispensează să mai insist. Notez că, atunci [când] ni s-au propus acestea, situaţia militară a Germaniei, deşi slăbită, era totuşi încă tare.
e. – În sfârşit, propunerile Molotov mai conţineau şi clauza care ne impunea să lăsăm Rusiei dreptul de a pătrunde pe teritoriul României oriunde va fi necesar, pentru a izgoni pe Nemţi din Ţară. Adică, sub altă formă, prezenta ocupaţiunea Rusească cu toate consecinţele ei. Reamintind toate acestea Dlui Mihalache, D[umnealui] mi-a spus, ceea ce a constituit o surpriză pentru mine, că trebuie să mărturisească că D[umnea]lor, adică naţional-ţărăniştii, s-au înşelat; au crezut în
sprijinul Anglo-Americanilor, însă şi-au făcut convingerea definitivă că aceştia sunt total nepregătiţi pentru a indispune pe Ruşi şi că suntem lăsaţi la totala lor discreţie, ca şi Polonia şi, poate, alte ţări. În consecinţă, trebuie să ne considerăm o generaţie sacrificată, să ne resemnăm şi să aşteptăm. I-am răspuns Dlui Mihalache că, într-o astfel de situaţie, este de preferat ca un popor pe care-l aşteaptă, dacă are siguranţa că îl aşteaptă o asemenea soartă, să moară eroic, decât să-şi semneze singur sentinţa de moarte. Dl Mihalache a insistat încă o dată să fac eu armistiţiul şi să semnez pacea, fiindcă condiţiile puse sunt condiţii de pace, nu de armistiţiu (este sublinierea D-sale). Bineînţeles, am declinat (refuzat) aceasta. În dimineaţa zilei de astăzi, pe când eram în Consiliul de Miniştri, a cerut să mă vadă Dl. Brătianu, care, spre deosebire de Dl Mihalache, mi-a declarat că vine de la o întrevedere dintre Dnii Maniu şi Dinu Brătianu şi că vine cu mandatul formal de la ambii că sunt de acord şi că îşi iau alături răspunderea, dacă accept, să fac eu tratative de pace. I-am răspuns că accept cu condiţia să mi se dea în scris acest angajament, să accepte ca el să fie publicat, pentru ca poporul să vadă că s-a înfăptuit unirea internă şi pentru ca străinătatea, aliaţii şi inamicii, să nu mai poată …[5], prin dezbinarea noastră. Dl Brătianu urma să-mi aducă adeziunea scrisă înainte de audienţa mea la Rege, fiindcă voiam să merg la această audienţă cu hotărârea luată, adică să-I pot afirma că, dat fiind faptul că s-a realizat unirea politică internă, îmi pot lua angajamentul să încep tratativele de pace. Generalul Sănătescu a intervenit în discuţii de două ori şi şi-a luat angajamentul, fără să i-l fi cerut, că-mi va aduce dânsul acest angajament, pentru care i-am mulţumit. Cum Regele spunea ca aceste tratative să înceapă imediat, Dl Mihai Antonescu i-a spus că aşteaptă răspunsul de la Ankara şi Berna pentru a obţine consimţământul Angliei şi Americii de a trata cu Ruşii. Aceasta, fiindcă Churchill, în ultimul său discurs, a spus, vorbind despre România, că “această Ţară va fi curând la discreţia totală a Rusiei”, ceea ce era un avertisment că vom fi atacaţi în forţă şi că vom fi total la discreţia lor şi că va trebui să tratăm mai întâi cu Ruşii. Acest “mai întâi”, legat şi de alte indicaţii pe care le-am avut pe căi serioase, a determinat pe Dl M. Antonescu să arate Regelui că este o necesitate să mai aştepte 24 de ore, să primească răspunsurile pe care le aşteaptă şi după aceea să continue cu tratativele. Eu am confirmat că sunt de acord cu aceste condiţii, chiar cu plecarea Dlui M. Antonescu la Ankara şi Cairo pentru a duce tratative directe. În acest moment, Regele a ieşit din cameră, scuzându-se faţă de mine, şi discuţia a continuat câtva timp cu generalul Sănătescu, revenind cu afirmaţia că va aduce el adeziunea scrisă a Dlor Maniu, Brătianu şi Titel Petrescu. Când eram în curs de discuţiuni şi mă plictiseam aşteptând revenirea Regelui pentru a pleca, Regele intră în cameră şi în spatele lui apare un maior din garda Palatului cu 6-7 soldaţi cu pistoale în mână. Regele a trecut în spatele meu, urmat de soldaţi, unul din soldaţi m-a
prins de braţe pe la spate şi generalul Sănătescu mi-a spus: “D-le Mareşal, sunteţi arestat pentru că nu aţi vrut să faceţi imediat armistiţiu”. M-am uitat la soldatul care mă ţinea de braţe şi I-am spus ca să ia mâna de pe mine şi, adresându-mă generalului Sănătescu, în obrazul Regelui, care trecea în altă cameră cu mâinile la spate: “Să-ţi fie ruşine; acestea sunt acte care dezonorează un General”. M-am uitat fix în ochii lui şi I-am repetat de mai multe ori apostrofa. După aceea, bruscat, am fost scos din cameră pe culoar unde o bestie de subofiţer mi-a spus să scot mâna din buzunar, ceea ce am refuzat. După aceea, împreună cu Dl Mihai Antonescu, am fost băgat la ora 17 într-o cameră “Safe” Fichet şi încuiaţi cu cheile. Camera nu are decât 3 m pe 2, este fără fereastră şi fără ventilaţie. După 2 ore s-a deschis uşa şi ni s-au oferit scaune aduse din afară. Nu s-a avut nici o dorinţă de a se da acestei camere-celulă cel puţin aspectul curat. Este plină de praf şi într-o dezordine organizată. Iată cum a ajuns un om care a muncit 40 de ani ca un martir pentru Ţara lui, care a salvat-o de 2-3 ori de la prăpastie, care a scăpat de la o teribilă răzbunare pe membrii Dinastiei, care a luat jurământul tânărului Rege în strigătele mulţimii, care îmi cerea să dau pe toţi din Palat pentru a fi linşaţi şi care a servit timp de 4 ani, cu un devotament şi cu o muncă de mucenic, Armata înfrântă, Ţara şi pe Regele ei.
Istoria să judece.
Mă rog lui Dumnezeu să ferească Ţara de consecinţele unui act cu atât mai necugetat cu cât niciodată eu nu m-am cramponat de putere. De mai multe ori am spus Regelui în[tre] patru ochi şi în prezenţa Dlui M. Antonescu că, dacă crede că este un alt om în Ţară capabil să o servească mai bine ca mine, eu îi cedez locul cu o singură condiţie: să prezinte garanţii şi să nu fie un ambiţios sau un aventurier.
M[areşa]l Antonescu
23.VIII.1944
Scris în celulă.

_________________
" Ce nu au reusit imperii au reusit o mana de dobitoci scoliti la Moscova "

Deoarece geniul trebuia sa poarte un nume , i s -a spus EMINESCU

Admin
Admin

Mesaje : 9987
Data de inscriere : 20/12/2008

https://naspa.forumgratuit.ro

Sus In jos

IN MEMORIAM Maresal I.ANTONESCU şi prof.GH.BUZATU : Maresalul razboiului si Maresalul slovei Empty Ultimele i​nsemnari a​le Maresal​ului Anton​escu

Mesaj Scris de Admin Vin Aug 02, 2013 7:45 pm

Însemnări din celulă[1],
semnat de ex-mareşalul Ion Antonescu în seara de 23 august 1944, la câteva ore după lovitura de stat de la Palatul Regal din Bucureşti
Astăzi, 23 august 1944. Am venit în audienţă la Rege la ora 15,30  pentru a-I face o expunere asupra situaţiei frontului şi a acţiunii  întreprinsă pentru a scoate Ţara din greul impas în care se găseşte.  Timp de aproape 2 ceasuri Regele a ascultat expunerea, păstrând ca de  obicei o atitudine foarte rezervată, aproape indiferentă.  La expunerea mea a asistat la audienţă Dl Mihai Antonescu.  I-am arătat Regelui că de aproape 2 ani Dl Mihai Antonescu a căutat să  obţină de la Anglo-Americani asigurări pentru viitorul Ţării şi i-am  afirmat cu această ocazie că, dacă aş fi găsit înţelegere, şi aş fi  putut găsi înţelegere pentru asigurarea vieţii, libertăţilor şi  continuităţii istorice a acestui nenorocit popor, nu aş fi ezitat să
ies din război, nu acum, ci chiar de la începutul conflictului  mondial, când Germania era tare.
În continuare, i-am arătat conversaţia avută, imediat la întoarcerea  mea de pe front, în noaptea de 22/23 [august 1944], cu Dnii Clodius şi  Mihalache şi în dimineaţa zilei [de 23 august 1944] cu Dl G. Brătianu.
D-lui Clodius i-am vorbit în faţa D-lui M. Ant[onescu] pe un ton răspicat şi i-am amintit că atât prin Dl M. Ant[onescu] de acum câteva luni, cât şi în februarie, la ultima întrevedere, am arătat Germaniei  ca, dacă frontul nu se va menţine pe linia Tg. Neamţ-Nord Iaşi-Nord  Chişinău-Nistru, România va căuta soluţia politică pentru terminarea  războiului.
I-am arătat D-lui Clodius că nici o ţară, şi nici chiar Germania, nu  ar putea continua războiul în caz când jumătate din teritoriul ei ar  fi ocupat şi ţara total la discreţia Ruşilor.
I-am cerut ca şi Dl M. Ant[onescu] să arate acest lucru la Berlin, să  roage să înţeleagă poziţia Ţării noastre în faţa cataclismului ce o ameninţă şi a mea în faţa Istoriei şi a Ţării şi să-mi dea dezlegarea a trata un armistiţiu, dorind să ieşim din această situaţie ca oameni  de onoare şi nu prin acte care ar dezonora pentru vecie Ţara şi pe conducătorii ei.
Dl Clodius a promis că va arăta exact dorinţa noastră; i-am arătat că noi trebuie să ne luăm libertatea de a ne apăra viaţa viitoare a neamului. Relativ la conversaţia cu Dl Mihalache, deşi ea a durat câteva ceasuri, totuşi i-ai arătat numai esenţialul.
Dl Mihalache mi-a cerut să mă sacrific şi să fac eu pacea, oricât de grele ar fi condiţiile puse. I-am arătat că eu, fiind exponentul unei revoluţii care m-a adus, fără a [o] fi pus eu la cale sau să fi avut vreo legătură cu ea, la conducerea Statului, dându-mi mandatul să reconstituiesc graniţele Ţării, să restabilesc ordinea morală şi să pedepsesc aducându-i în faţa tribunalului poporului pe acei care …[2] catastrofa graniţelor şi prăbuşirea Dinastiei. Cum Ţara îmi impusese şi pe legionari şi mai târziu şi războiul, pentru a legifera actele mele, am cerut aprobarea Ţării pentru faptul că schimbasem din luptă regimul legionar pentru trădările sale şi pentru că intrasem în război în aclamaţiile şi, cu asentimentul întregii naţiuni, trecusem, forţat de operaţiuni, şi Nistrul.
Ţara, prin câte 3 milioane de voturi, mi-a dat dezlegare şi a aprobat tot ce eu făcusem. În consecinţă, a accepta astăzi propunerile Molotov însemnează:
a.       – a face un act politic de renunţare şi pierdere a Basarabiei şi Bucovinei, act pe care România nu l-a făcut până acum niciodată de la 1812 şi până la ultimatumul Molotov. I-am adăugat că după părerea mea, făcând acest act, putem pierde
beneficiul Chartei Atlanticului, în care Roosevelt şi Churchill s-au angajat printre altele “să nu recunoască nici o modificare de frontieră, care nu a fost liber consimţită”.
b.      - să bag Ţara pentru vecie în robie, fiindcă propunerile de armistiţiu conţin şi clauza despăgubirilor de război neprecizate, care, bineînţeles, constituie marele pericol, fiindcă, drept gaj al plăţii lor, Ruşii vor ţine Ţara ocupată nedefinit. Cine, am spus Dlui Mihalache, îşi poate lua răspunderea acceptării acestei porţi deschise, care poate duce la robia neamului?
c.       – a treia clauză, şi cea mai gravă, e aceea de a întoarce armele în contra Germaniei. Cine, am arătat Dlui Mihalache …[3], poate să-şi ia răspunderea consecinţelor viitoare asupra neamului ale unui asemenea gest odios, când putem să ieşim din război oricând dorim. Am avea bazele viitoarei politici a Statului asigurate şi i-am afirmat că dacă …[4] de Dl Maniu, pe care l-am lăsat şi i-am înlesnit tratativele direct cu Anglo-Americanii sau de Dl Mihai Antonescu, care a tratat cu ştiinţa mea, eu nu m-aş da la o parte şi aş da, dacă mi s-ar cere concurs, pentru a scoate România din război, luându-mi curajul şi răspunderea să spun Führerului în faţă că România se retrage din război.
d.      - a patra condiţie cerută de Molotov şi de Anglo-Americani este să dau ordin soldaţilor să se predea Ruşilor şi să depună armele, care ne vor fi puse la dispoziţie pentru ca, împreună cu Ruşii, să alungăm pe Nemţi din Ţară. Care om cu judecata întreagă şi cu simţul răspunderii ar putea să dea soldaţilor Ţării un astfel de ordin care, odată enunţat, ar produce cel mai mare haos şi ar lăsa Ţara la discreţia totală a Ruşilor şi Germanilor? Numai un nebun ar putea accepta o astfel de condiţie şi ar fi pus-o în practică. Vecinătatea Rusiei, reaua ei credinţă faţă de Finlanda, Ţările Baltice şi Polonia, experienţa tragică făcută de alţii, care au căzut sub jugul Rusiei, crezându-i pe cuvânt, mă dispensează să mai insist. Notez că, atunci [când] ni s-au propus acestea, situaţia militară a Germaniei, deşi slăbită, era totuşi încă tare.
e.       – În sfârşit, propunerile Molotov mai conţineau şi clauza care ne impunea să lăsăm Rusiei dreptul de a pătrunde pe teritoriul României oriunde va fi necesar, pentru a izgoni pe Nemţi din Ţară. Adică, sub altă formă, prezenta ocupaţiunea Rusească cu toate consecinţele ei. Reamintind toate acestea Dlui Mihalache, D[umnealui] mi-a spus, ceea ce a constituit o surpriză pentru mine, că trebuie să mărturisească că D[umnea]lor, adică naţional-ţărăniştii, s-au înşelat; au crezut în
sprijinul Anglo-Americanilor, însă şi-au făcut convingerea definitivă că aceştia sunt total nepregătiţi pentru a indispune pe Ruşi şi că suntem lăsaţi la totala lor discreţie, ca şi Polonia şi, poate, alte ţări. În consecinţă, trebuie să ne considerăm o generaţie sacrificată, să ne resemnăm şi să aşteptăm. I-am răspuns Dlui Mihalache că, într-o astfel de situaţie, este de preferat ca un popor pe care-l aşteaptă, dacă are siguranţa că îl aşteaptă o asemenea soartă, să moară eroic, decât să-şi semneze singur sentinţa de moarte. Dl Mihalache a insistat încă o dată să fac eu armistiţiul şi să semnez pacea, fiindcă condiţiile puse sunt condiţii de pace, nu de armistiţiu (este sublinierea D-sale). Bineînţeles, am declinat (refuzat) aceasta. În dimineaţa zilei de astăzi, pe când eram în Consiliul de Miniştri, a cerut să mă vadă Dl. Brătianu, care, spre deosebire de Dl Mihalache, mi-a declarat că vine de la o întrevedere dintre Dnii Maniu şi Dinu Brătianu şi că vine cu mandatul formal de la ambii că sunt de acord şi că îşi iau alături răspunderea, dacă accept, să fac eu tratative de pace. I-am răspuns că accept cu condiţia să mi se dea în scris acest angajament, să accepte ca el să fie publicat, pentru ca poporul să vadă că s-a înfăptuit unirea internă şi pentru ca străinătatea, aliaţii şi inamicii, să nu mai poată …[5], prin dezbinarea noastră. Dl Brătianu urma să-mi aducă adeziunea scrisă înainte de audienţa mea la Rege, fiindcă voiam să merg la această audienţă cu hotărârea luată, adică să-I pot afirma că, dat fiind faptul că s-a realizat unirea politică internă, îmi pot lua angajamentul să încep tratativele de pace. Generalul Sănătescu a intervenit în discuţii de două ori şi şi-a luat angajamentul, fără să i-l fi cerut, că-mi va aduce dânsul acest angajament, pentru care i-am mulţumit. Cum Regele spunea ca aceste tratative să înceapă imediat, Dl Mihai Antonescu i-a spus că aşteaptă răspunsul de la Ankara şi Berna pentru a obţine consimţământul Angliei şi Americii de a trata cu Ruşii. Aceasta, fiindcă Churchill, în ultimul său discurs, a spus, vorbind despre România, că “această Ţară va fi curând la discreţia  totală a Rusiei”, ceea ce era un avertisment că vom fi atacaţi în forţă şi că vom fi total la discreţia lor şi că va trebui să tratăm mai întâi cu Ruşii. Acest “mai întâi”, legat şi de alte indicaţii pe care le-am avut pe căi serioase, a determinat pe Dl M. Antonescu să arate Regelui că este o necesitate să mai aştepte 24 de ore, să primească răspunsurile pe care le aşteaptă şi după aceea să continue cu tratativele. Eu am confirmat că sunt de acord cu aceste condiţii, chiar cu plecarea Dlui M. Antonescu la Ankara şi Cairo pentru a duce tratative directe. În acest moment, Regele a ieşit din cameră, scuzându-se faţă de mine, şi discuţia a continuat câtva timp cu generalul Sănătescu, revenind cu afirmaţia că va aduce el adeziunea scrisă a Dlor Maniu, Brătianu şi Titel Petrescu. Când eram în curs de discuţiuni şi mă plictiseam aşteptând revenirea Regelui pentru a pleca, Regele intră în cameră şi în spatele lui apare un maior din garda Palatului cu 6-7 soldaţi cu pistoale în mână. Regele a trecut în spatele meu, urmat de soldaţi, unul din soldaţi m-a
prins de braţe pe la spate şi generalul Sănătescu mi-a spus: “D-le Mareşal, sunteţi arestat pentru că nu aţi vrut să faceţi imediat armistiţiu”. M-am uitat la soldatul care mă ţinea de braţe şi I-am spus ca să ia mâna de pe mine şi, adresându-mă generalului Sănătescu, în obrazul Regelui, care trecea în altă cameră cu mâinile la spate: “Să-ţi fie ruşine; acestea sunt acte care dezonorează un General”. M-am uitat fix în ochii lui şi I-am repetat de mai multe ori apostrofa. După aceea, bruscat, am fost scos din cameră pe culoar unde o bestie de subofiţer mi-a spus să scot mâna din buzunar, ceea ce am refuzat. După aceea, împreună cu Dl Mihai Antonescu, am fost băgat la ora 17 într-o cameră “Safe” Fichet şi încuiaţi cu cheile. Camera nu are decât 3 m pe 2, este fără fereastră şi fără ventilaţie. După 2 ore s-a deschis uşa şi ni s-au oferit scaune aduse din afară. Nu s-a avut nici o dorinţă de a se da acestei camere-celulă cel puţin aspectul curat. Este plină de praf şi într-o dezordine organizată. Iată cum a ajuns un om care a muncit 40 de ani ca un martir pentru Ţara lui, care a salvat-o de 2-3 ori de la prăpastie, care a scăpat de la o teribilă răzbunare pe membrii Dinastiei, care a luat jurământul  tânărului Rege în strigătele mulţimii, care îmi cerea să dau pe toţi din Palat pentru a fi linşaţi şi care a servit timp de 4 ani, cu un devotament şi cu o muncă de mucenic, Armata înfrântă, Ţara şi pe Regele ei.
Istoria să judece.
Mă rog lui Dumnezeu să ferească Ţara de consecinţele unui act cu atât mai necugetat cu cât niciodată eu nu m-am cramponat de putere. De mai multe ori am spus Regelui în[tre] patru ochi şi în prezenţa Dlui M. Antonescu că, dacă crede că este un alt om în Ţară capabil să o servească mai bine ca mine, eu îi cedez locul cu o singură condiţie: să prezinte garanţii şi să nu fie un ambiţios sau un aventurier.
M[areşa]l Antonescu
23.VIII.1944
Scris în celulă.

_________________
" Ce nu au reusit imperii au reusit o mana de dobitoci scoliti la Moscova "

Deoarece geniul trebuia sa poarte un nume , i s -a spus EMINESCU

Admin
Admin

Mesaje : 9987
Data de inscriere : 20/12/2008

https://naspa.forumgratuit.ro

Sus In jos

IN MEMORIAM Maresal I.ANTONESCU şi prof.GH.BUZATU : Maresalul razboiului si Maresalul slovei Empty cu mana la inima si ochii la tricolor, PRENTRU ONOR !

Mesaj Scris de BOB de ROUA Sam Aug 10, 2013 8:56 pm

sunt mandru ca bunicul meu a scris asa frumoase versuri, cand incepe scoala le recit eu la serbare , toata poezia o recit.
BOB de ROUA
BOB de ROUA

Mesaje : 85
Data de inscriere : 10/08/2013

Sus In jos

IN MEMORIAM Maresal I.ANTONESCU şi prof.GH.BUZATU : Maresalul razboiului si Maresalul slovei Empty Re: IN MEMORIAM Maresal I.ANTONESCU şi prof.GH.BUZATU : Maresalul razboiului si Maresalul slovei

Mesaj Scris de YOKO Sam Oct 26, 2013 7:14 am

Admin a scris:IN MEMORIAM Maresal I.ANTONESCU şi prof.GH.BUZATU : Maresalul razboiului si Maresalul slovei Pizap.com10.24524480849504471375197095762



MOTO :


OSTASI,

"Va ordon: treceti Prutul! Sdrobiti vrajmasii din rasarit si miazanoapte. Desrobiti din jugul rosu al bolsevismului pe fratii nostri cotropiti. Reimpliniti in trupul tarii glia strabuna a Basarabilor si codrii voevodali ai Bucovinei, ogoarele si plaiurile voastre." - 22 iunie 1941 - Ordinul de zi al Maresalului Ion Antonescu

Pamîntul tău atîţia l-au râvnit ,

Cu sânge şi cu lacrimi acesta  e sfinţit

De veacuri, noi, popor de frontieră

Am stat aici , cu pieptul dezgolit .

împinsi de dragostea de glie ,

multe furtuni cu pieptu-am înfruntat

Le-om înfrunta şi cele ce-or să vie.

Ridică-te Ioane, ridică-te Gheorghe ,

Ridică-te Gheorghe , Ridică-te Ioane,

Nu pentru o bucată de rumenă pâine

Ci pentru România de azi şi de mâine.



Murit-au mulţi şi-s fără de mormint ,

Mulţi sunt uitaţi de tine, maică Românie ,

Nedreaptă soarta este azi cu ei ,

Cei ce ţi-au fost spadă dar şi scut

Şi s-au jertfit atăţia, întru statornicie.

Ridică-te Ioane, ridică-te Gheorghe ,

Ridică-te Gheorghe , Ridică-te Ioane,

Nu pentru o bucată de rumenă pâine

Ci pentru România de azi şi de mâine.



Am vrea iar glas de clopot să răsune,

Ostaşi români , luptaţi până la moarte

Pămîntul sfânt al ţarii se cere dezrobit,

Zdrobiţi duşmanul de la răsărit ,

Zdrobiţi duşmanul de la miază noapte.

Ridică-te Ioane, ridică-te Gheorghe ,

Ridică-te Gheorghe , Ridică-te Ioane,

Nu pentru o bucată de rumenă pâine

Ci pentru România de azi şi de mâine.



Sunt mulţi aceia ce te-au asuprit

Şi încă te râvnesc lifte străine

Câti oare , astăzi ,  dintre fii tăi

Lupta-vor su spada pentru tine ?

Ridică-te Ioane, ridică-te Gheorghe ,

Ridică-te Gheorghe , Ridică-te Ioane,

Nu pentru o bucată de rumenă pâine

Ci pentru România de azi şi de mâine.



Azi , tot mai mulţi , ca trestia în vânt

Umili se-apleacă până la pămînt

În faţa celor ce distrug o ţară ,

Şi vai de tine , maică Românie ,

Mai răi sunt unii dintre fii tăi

Ca liftele venite de afară

Ridică-te Ioane, ridică-te Gheorghe ,

Ridică-te Gheorghe , Ridică-te Ioane,

Nu pentru o bucată de rumenă pâine

Ci pentru România de azi şi de mâine.





Azi , fii tăi s-au risipit în lume ,

Ca să câştige trudnic o amară pâine ,

Tu –i plângi zadarnic, cu lacrimă fierbinte,

Ne-au desţărat ai noştri şi străinii ,

Lăsa-ne vor apoi şi fără de credinţă

Lăsa-ne vor apoi fără morminte .

Ridică-te Ioane, ridică-te Gheorghe ,

Ridică-te Gheorghe , Ridică-te Ioane,

Nu pentru o bucată de rumenă pâine

Ci pentru România de azi şi de mâine.



Glas de tulnic şi caval îl plâng azi pe Mareşal ,

Cel de liftele străine umilit , apoi, ucis

Şi îl plâng şi pe acela ce a trebuit să moară

Tot din dragoste de ţară,

Fiindcă a crezut şi a scris.

Ridică-te Ioane, ridică-te Gheorghe ,

Ridică-te Gheorghe , Ridică-te Ioane,

Nu pentru o bucată de rumenă pâine

Ci pentru România de azi şi de mâine.



Prietenei mele din departate zari , în semn de preţuire pentru nemărginita-i dragoste de ţară

Mihai Beltechi -30 iunie 2013
YOKO
YOKO

Mesaje : 773
Data de inscriere : 05/06/2013

Sus In jos

IN MEMORIAM Maresal I.ANTONESCU şi prof.GH.BUZATU : Maresalul razboiului si Maresalul slovei Empty Omagiu Armatei Române

Mesaj Scris de Joker2009 Sam Oct 26, 2013 8:14 am

IN MEMORIAM Maresal I.ANTONESCU şi prof.GH.BUZATU : Maresalul razboiului si Maresalul slovei 140
Astăzi este ziua armatei române, o zi care ar trebui să însemne pentru noi mult mai mult decât înseamnă cu adevărat. Motivul este simplu şi evident, şi aşa ar trebui să fie, dacă am privi doar puţin în istoria noastră, ca să vedem ce a reprezentat armata română în prezervarea şi existenţa noastră ca şi stat.

Înconjuraţi doar de duşmani, cărora le-am stat permanent ca sarea în ochi, insulă latină înconjurată de slavi şi fino-ugrici, de popoare venite din pustiurile Asiei pentru a se stabili aici, am fost permanent pentru ei o piedică în calea expansiunii lor. Toată istoria noastră a fost o luptă permanentă pentru existenţă şi păstrarea neamului, după atâtea lovituri, „este un miracol că mai avem un steag căruia să ne închinăm” spunea marele Nicolae Iorga. Prinşi între năvălitori, cuceritori şi imperii, călcaţi din toate părţile, am supravieţuit ca neam şi popor acolo unde alţii au dispărut.
Doi piloni de granit au fost cei care ne-au menţinut peste veacuri, credinţa şi sabia. Credinţa în Dumnezeu, biserica, credinţa în neam, în limbă şi tradiţii, credinţa în dreptatea lui Dumnezeu care nu se putea până la urmă să nu-şi întoarcă faţa către români. Şi sabia, puterea armată, forţa brută cu care stăteam în faţa forţei, tăria cu care ne ridicam de fiecare dată pentru a lovi din nou în duşman, făcându-l să muşte ţărâna sfântă a patriei, şi să ne respecte. Iar când venea din nou, să-l lovim din nou. Două milenii de existenţă, câte popoare se pot lăuda cu asta? Nu prea multe. O enigmă şi un miracol, poporul român, spunea istoricul Gheorghe Brătianu, şi asta am şi fost.
„Chiar şi în secolul XIX, mulţi doreau ca românii să dispară. Numai că românii au refuzat să dispară” spunea istoricul american Larry Watts. Aş adăuga, nu numai în secolul XIX, ci şi în secolele precedente, de la primele năvăliri barbare, s-a dorit dispariţia românilor. În alte părţi, în Peninsula Balcanică, în Câmpia Panonică, la est de Nistru, românii au cam dispărut sau sunt în număr extrem de redus. Aceeaşi soartă ne era destinată şi în arealul cuprins între Tisa, Dunăre şi Nistru, dar aici, în centrul românismului, ne-am încăpăţânat să supravieţuim. Bazându-ne pe cei doi piloni de care vorbeam, credinţa în Dumnezeu şi puterea armelor.
Nu este întâmplător că noi, românii, nu avem o dată oficială a creştinării noastre, cum au alte popoare, ca şi ruşii sau ungurii, data la care un anumit conducător al lor trece la creştinism. Explicaţia este simplă, poporul român s-a născut direct creştin, această religie pătrunzând în Dacia Romană adusă de soldaţi şi colonişti, astfel că la retragerea aureliană era deja un miez creştin care a crescut şi s-a dezvoltat făcând poporul român în devenire creştin încă din zorii existenţei sale. Nu este de mirare că biserica şi credinţa în Dumnezeu ne-a însoţit în fiecare etapă a istoriei noastre. Românul leagă fiecare etapă a vieţii şi activităţii sale de religie şi credinţă, ridică biserici, locaşuri de închinăciune şi troiţe la răspântii. Folclorul este plin de personaje creştine ca şi Sfânta Vineri sau Sfânta Duminică, chiar şi simbolurile cioplite în porţile de lemn cuprind simboluri creştine timpurii, vechi de sute de ani. Pietrele de mormânt din primele secole au simboluri creştine, mai este şi „Ego Zenovie votum posvi”, una din primele danii creştine.
Dar spiritualitatea şi credinţa nu înseamnă nimic în materie de continuitate, în sensul că nu ar fi avut cum să supravieţuiască în lipsa unui braţ înarmat care să le apere în acele vremuri tulburi. Românii nu ar fi supravieţuit numai cu credinţa, la fel, braţul înarmat nu ar fi fost motivat dacă nu ar fi avut ce să apere, respectiv credinţa şi neamul. Una fără alta nu ar fi avut cum să existe. Chiar şi astăzi, după douăzeci de secole, vedem că aceleaşi simboluri sunt în topul încrederii la români: biserica şi armata. Să se mai îndoiască cineva de înţelepciunea poporului.
Avem o istorie militară atât de bogată încât multe alte popoare ne-ar invidia dacă ar cunoaşte-o. Dar cum să o cunoască alţii, dacă nici noi nu o cunoaştem, şi chiar dintre noi, românii, sunt destui care o denigrează, o blamează şi o aruncă în desuetitudine afirmând fel de fel de inepţii, doar pentru a fi la modă sau pentru a se potrivi unui trend? Câţi uită, dacă nu toţi, că românii de cele mai multe ori s-a măsurat de la egal la egal cu cele mai mari puteri militare ale timpului, şi nu de puţine ori au ieşit victorioşi?
Pentru asta, cred că sunt necesare câteva cuvinte despre braţul înarmat al ţării, armata, începând de pe vremea când aceasta se numea simplu oaste.

Oastea română

Primele confruntări militare înregistrate de istorici pe teritoriul nostru ne duc departe în timp, în secolul V î. Cr., în timpul lui Darius, atunci când regiunea era populată de strămoşii noştri daci. În toate înscrisurile istorice, chiar şi la istoricii contemporani, dacii sau geţii erau văzuţi ca şi un popor războinic care lupta cu dispreţ faţă de moarte. Au luptat şi împotriva lui Alexandru Macedon, cel mai mare cuceritor al antichităţii. În timpul lui Burebista, au creat prin forţa armelor un imperiu imens ce se întindea din Balcani în Carpaţii Păduroşi şi de la Bug în Germania de astăzi. Mai târziu, dacii vor duce războaie cumplite împotriva celei mai mari puteri militare a lumii antice, Imperiul Roman. Douăzeci de ani i-au trebuit celei mai mari puteri militare a lumii pentru a-i învinge, dar nu definitiv. Decebal se sinucide în 106, Dacia devine în parte provincie romană, dar romanii nu au avut linişte. Prima răscoală a avut loc în 117, la moartea lui Traian. Au mai urmat şi altele, cea mai mare fiind cea din anii 166-168, ajutată şi de năvălirile dacilor liberi. Până la urmă, romanii se retrag lăsând germenii creării poporului român.
Izvoarele vremurilor următoare sunt sărace, dar putem trage unele concluzii, românii au existat şi contat şi în acele vremuri ca şi forţă militară. În Cântecul Nibelungilor, printre invitaţii la nunta lui Attila, regele hunilor (mijlocul secolului V), cu Krimhilda, s-a aflat şi Ramunk (Radu sau Roman) de Valahia, care nu putea fi menţionat dacă nu ar fi fost un lider militar important. La fel sunt alte documente bizantine, ca şi ambasadele lui Priscus, care atestă existenţa românilor în acele zone. Invazia maghiarilor spre vest este oprită cu greu, după ce aceştia pustiiseră deja mare parte din Europa, la Lechfeld în anul 955. Dar în calea lor spre est a stat Gelu şi mulţi alţii, ungurii impunându-şi dominaţia asupra Transilvaniei abia după câteva sute de ani, dar şi atunci având de luptat contra voievozilor români cum a fost cazul lui Litovoi. Între timp, Asăneştii constituiau un imperiu vlaho-bulgar care învingea Bizanţul şi zdrobea la 1205 prin Ioniţă Asan armatele cruciaţilor care ocupaseră Constantinopolele, inclusiv primul împărat cruciat al Constantinopolelui, Balduin de Flandra, găsindu-şi sfârşitul în închisoarea de la Târnovo. Alte fapte de arme, atacurile maghiare asupra Munteniei şi Moldovei, zdrobite la Posada sau Ghindăoani, luptele cu tătarii, cu turcii, cu polonezii.
Nu vreau să fac neapărat o retrospectivă istorică, spaţiul nu-mi permite, dar vreau să aduc în atenţie rolul preponderent care l-a avut oastea românească în tot ceea ce a însemnat istoria noastră. Bătăliile câştigate sub Mircea cel Bătrân, Ştefan cel Mare, Mihai Viteazu şi sub alţi domnitori mai puţin mediatizaţi, din păcate, nu ar fi fost posibile fără existenţa unei armate puternice în stare să se opună cu succes oricărei armate de top în acea vreme. Iar când avea şi conducători pricepuţi, buni tacticieni, capabili să se folosească de avantajele terenului, cum au fost cei menţionaţi şi alţii uitaţi, românii au fost imbatabili.
Încă din secolul XV, perioada cruciadelor târzii, puterile occidentale căzuseră de acord că nu era posibilă organizarea unei cruciade antiotomane fără participarea măcar a uneia dintre cele trei ţări române.
Dar care era secretul unei astfel de eficienţe recunoscute? Nu era prea greu. Armatele occidentale erau formate din nobilii cavaleri, îmbrăcaţi în armuri, ce călăreau cai grei, şi aceştia protejaţi cu zale de metal. Fiecare nobil întreţinea o mică armată de soldaţi şi slujitori, aceştia trebuind să se preocupe de armura şi armamentul lor. La chemarea regelui, aceşti nobili îşi strângeau vasalii şi plecau la război. Dar întreţinerea lor costa mult, astfel încât numărul combatanţilor pe care îi putea aduce fiecare vasal sau nobil era limitat. Este adevărat, aceştia se ocupau în primul rând cu lupta, se antrenau permanent, erau buni luptători, dar numai individual, unul contra unul. Şi mai erau îngreunaţi de zeci de kilograme de armură. Deci, regii occidentali puteau strânge un număr limitat de luptători, dar profesionişti în arta duelului. Dacă poate exista vreo îndoială asupra acestui aspect, vă spun că istoricii au căzut de acord că la marea bătălie de la Azincourt din 1415 din timpul războiului de o sută de ani între Anglia şi Franţa nu au participat mai mult de 12000 (douăsprezece mii) de combatanţi. Comparaţi cu invazia otomană de 120 000 (o sută douăzeci de mii) împotriva uneia din ţările române. Domnitorii români aveau o oaste permanentă, curtenii, în schimb, ridicau la nevoie ce se numea oastea cea mare, care era formată din ţăranii agricultori, marea majoritate a populaţiei, dar care primeau periodic o pregătire militară. Erau echipaţi uşor, dar aveau deprinderi militare de luptă, şi erau arcaşi pricepuţi. La Crecy, în 1346, tot în acelaşi război de o sută de ani între Anglia şi Franţa, s-a văzut ce dezastru puteau face arcaşii cavalerilor înzăuaţi.
Fiecare din ţările române ridica la nevoie 30000 de luptători, mai mult decât toate landurile germane luate la un loc. Şi aceşti luptători erau deosebit de eficienţi, cunoscători ai modului de luptă al otomanilor, mod de luptă pe care occidentalii nu l-au învăţat în tot decursul evului mediu, după cum s-a văzut la Nicopole (1396). Numărul maxim de luptători pe care l-a ridicat vreo ţară românească a fost Muntenia lui Mihai Viteazu, care avea o oaste de 50000 de luptători, dar din care 10000 erau mercenari (lefegii) inclusiv străini.
Dar apariţia armelor de foc, în speţă a archebuzelor, a făcut ca eficienţa oastei celei mari să decadă cu timpul. Nu mai era suficient să iei omul de la câmp, să-l instruieşti o lună şi să obţii un luptător eficient, îţi trebuia un antrenament permanent, soldaţi profesionişti şi archebuzele erau şi deosebit de scumpe. La fel s-a întâmplat şi cu următoarea generaţie de arme, şi de aici a decăzut statutul ţărilor române ca şi puteri ale timpului. Imperiile vecine şi-au impus suzeranitatea în secolul XVIII, oastea română nu mai putea fi întreţinută şi oastea cea mare nu avea cum să fie eficientă în faţa noilor arme de foc.
Dar progresul tehnologic a făcut ca aceste arme de foc să devină tot mai ieftine şi mai accesibile, dar şi mai uşor de manevrat, odată cu progresul ştiinţei în prelucrarea metalelor, inclusiv în producerea în serie a puştilor şi pistoalelor. Astfel s-a ajuns la vremurile moderne, în secolul XIX.

Armata română modernă

Revoluţia lui Tudor Vladimirescu şi cele de la 1848 au însemnat pietre de hotar în renaşterea capacităţilor combative ale armatei române. Şi până atunci românii au continuat să fie buni luptători, dar în cadrul altor armate, aşa cum au fost grănicerii români în armata austriacă, cei de la Năsăud reuşind să-l oprească pe marele Napoleoan Bonaparte (vezi Românii care l-au oprit pe Napoleon) sau pandurii în războaiele ruso-turce.
Alexandru Ioan Cuza, după unirea principatelor (1859), poate fi considerat ca şi artizanul creării armatei române moderne. El a creat instituţiile de bază şi a implementat reformele necesare formării unei armate care a avut ocazia să-şi afirme puterea şi combativitatea în războiul de independenţă din anii 1877-1878.
În iulie 1877 ruşii pierd două bătălii la Plevna, situaţia lor pe frontul de la sud de Dunăre devenind precară. Este momentul în care marele duce Nicolae cere ajutor domnitorului Carol I. Românii trec Dunărea şi asediază Plevna alături de ruşi, ocupând sectorul de nord şi nord-est. Carol este numit comandantul trupelor româno-ruse de la Plevna, pentru a nu-l pune pe domnitorul român în situaţia de a primi ordine de la vreun general rus. Sub aceste auspicii începe a treia bătălie a Plevnei. În ziua de 30 august 1877, după trei asalturi, românii reuşesc să cucerească reduta Griviţa 1, primul mare succes din asediul Plevnei. În sectorul sudic, ruşii lui Skobelev (unul dintre cei mai destoinici generali ruşi) reuşesc să cucerească două redute, dar le pierd a doua zi, pe când românii îşi menţin poziţiile în ciuda contraatacurilor repetate ale otomanilor. Războiul continuă cu alte fapte de arme admirabile româneşti la Vidin, Rahova, Smârdan impunând armata română ca un factor de putere de care va trebui să se ţină seama în viitor.
Simptomatic mi se pare recunoaşterea bravurii româneşti chiar de către adversari, generalul turc Osman Paşa întinzându-i sabia generalului român Mihai Cristodulo Cerchez în semn de capitulare: „Capitulez cu armata mea, predându-mă în mâinile junei şi bravei armate române”. Dar Cerchez nu îi ia sabia, spunând că numai domnitorul României şi marele duce Nicolae pot decide în privinţa soartei armatei otomane prizoniere. A sosit şi generalul rus Ganeţki care i-a luat sabia lui Osman Paşa.
Voi menţiona doar câteva dintre numeroasele aprecieri din presa străină şi din partea analiştilor militari străini la adresa trupelor române: „Românii au contribuit foarte mult la strălucita luptă care a dus la căderea Plevnei. S-ar putea zice că, la un moment critic, ei au scăpat situaţia celei zile” (Memorial Diplomatique). „Românii s-au purtat cu vitejie, ei au luat parte la împresurarea Plevnei şi la înfrângerea definitivă a lui Osman Paşa, care a hotărât rezultatul campaniei, ei şi-au dovedit în rezbel, ca şi în pace, dreptul de a exista ca o naţiune independentă” (Le Bien Public – Belgia).” „Nu se poate tăgădui de nici un istoric militar imparţial că, fără ajutorul forţelor româneşti, întreaga armată rusă care lupta la nordul Balcanilor ar fi fost inevitabil bătută la Dunăre” (generalul turc Valentine Baker Paşa, participant la războiul din 1877-1878). ”Armata română s-a achitat pe deplin de misiunea ei, făcând faţă într-un chip strălucit competiţiei dificile cu puternica armată rusă” (Preusische Jahrbucher).
Într-un studiu consacrat principalelor bătălii dintre creştini şi musulmani, referitor la bătălia de la Plevna, scriitorul şi analistul militar Ralph Peters spunea că ocuparea Griviţei a impus România ca putere militară, dar conducerea ineptă a ruşilor şi lipsa de coordonare a acestora a anulat multe din câştigurile românilor. Iar drept mulţumire, ruşii le-au luat Basarabia.
Dar acesta este un alt subiect. Totuşi, România începe să conteze pe plan internaţional în timpurile moderne în primul rând datorită capacităţii militare dovedite din plin pe câmpurile de luptă din Bulgaria. „O armată care s-a acoperit de glorie la Plevna poate fi zdrobită în luptă, dar niciodată dezarmată” răspundea Carol ameninţării ruşilor cu dezarmarea armatei dacă nu acceptă pacea de la Berlin prin care ruşii ne luau cele două judeţe din sudul Basarabiei, spunându-ne că trebuie să ne mulţumim cu recuperarea Dobrogei (dar nu de la ei, ruşii nefiind stăpâni pe Dobrogea niciodată, deşi ar fi dorit-o).
Noul rol important conferit României în regiune, în primul rând datorită performaţelor militare dovedite, s-a demonstrat în campania din 1913 contra Bulgariei în cel de-al doilea război balcanic, când România a pacificat regiunea, nu prin diplomaţie, ci prin forţa militară pe care a fost suficient să o afişeze trecând din nou Dunărea (vezi Noi şi bulgarii).
Primul război mondial a însemnat cel mai crunt examen de sânge şi foc pentru armata română, suprema încercare pentru orice forţă militară.
România avea de ales spre ce parte să se îndrepte, în condiţiile războiului mondial ce devasta lumea de mai bine de doi ani. Promisiunile curgeau de ambele părţi, dar până la urmă, regele Ferdinand îşi calcă peste legăturile sale de neam şi de familie şi decide să fie credincios cerinţelor poporului său, care vedea dintotdeauna participarea la război alături de Franţa, sora sa latină de care o lega atâtea aspiraţii. Pentru această decizie, Ferdinand este supranumit şi Ferdinand cel Loial, deoarece a decis să meargă alături de poporul său pe o cale presărată cu spini, chiar împotriva ţării care i-a dat naştere, împotriva familiei sale şi a neamului care l-a crescut şi format. Un rege reprobat de familia sa, dar idolatrizat de poporul său pe care era chemat să-l conducă.
România intră în război pe frontul oriental alături de ruşi, dar fără să ştie că aceştia îi pregăteau de la început pierzarea. S-a spus că momentul nu a fost bine ales, dar tocmai ruşii ne presau mai mult ca oricând. „Acum ori niciodată” ni s-a spus de nenumărate ori, iar România a crezut în promisiunile aliaţilor, mai cu seamă în cele ale ruşilor, care trebuiau să se coordoneze cu noi în efortul militar comun. Tratatul încheiat de România cu puterile aliate prevedeau şi noile graniţe de după victorie, dar nici acestea nu au fost respectate, mai cu seamă în problema Banatului, din care o treime îi va reveni Serbiei la Conferinţa de Pace de la Paris, deşi aceasta nu a stăpânit niciodată acest teritoriu populat majoritar de către români.
României i s-a promis că la începerea operaţiunilor sale militare în Transilvania, va beneficia de întreg sprijinul aliaţilor, printr-o ofensivă pe frontul de vest, iar pe frontul de est la nord, în Galiţia, ofensiva lui Brusilov va reîncepe mult mai energic, iar la sud, generalul Sarrail va începe propria ofensivă, pentru a facilita astfel avansul românilor de pe crestele Carpaţilor pe o linie mai scurtă, în centrul Transilvaniei, undeva pe valea Mureşului, astfel ca linia frontului să devină mai dreaptă şi mai uşor de controlat. Până la urmă s-a dovedit că aceste promisiuni nu au fost îndeplinite, ofensiva lui Brusilov stagnând din lipsă de forţe (mai mult, ameninţând prin oprirea ofensivei dreapta avansată a armatei române de nord ce pătrunsese în Transilvania), iar generalul Sarrail, prin rapoartele transmise comandamentelor superioare menţiona că nu are resurse nici măcar pentru defensivă, cu atât mai puţin pentru a lua ofensiva. Am fost minţiţi şi păcăliţi pentru a servi ca şi trupe de sacrificiu. Cu toate acestea, am intrat în război şi am înaintat în Transilvania. Cu această mişcare am salvat nu numai armata generalului Sarrail şi a lui Brusilov, dar inclusiv frontul de la Verdun. Marea victorie franceză de la Verdun i se datorează indirect armatei române, lucru uitat cu desăvârşire astăzi. Mai multe divizii germane au fost retrase de la Verdun pentru a fi concentrate în Transilvania, împotriva românilor, prin aceasta comandamentul german renunţând definitiv la cucerirea Verdunului. Mai mult, trupele bulgare întărite cu cele germane renunţă la atacul împotriva armatei lui Sarrail pentru a fi aruncate împotriva românilor în Cadrilater şi în Dobrogea. O sută de mii de oameni contra a treizeci de mii de apărători, a urmat apoi dezastrul de la Turtucaia şi pierderea Dobrogei, dar armata lui Sarrail a fost salvată. Promisiunile ruşilor conform cărora bulgarii nu vor intra în luptă împotriva noastră, la fel ca şi promisiunile de ajutor ale trupelor ruse în Dobrogea s-au dovedit a fi la fel de micinoase. Tunurile şi armamentul comandat şi plătit cu ani în urmă către Franţa, Statele Unite şi Japonia stătea încă în decembrie 1916 prin gările ruseşti, la Chişinău, Kiev sau Razdelnaia, nu numai din cauza birocraţiei, ci şi din cauza unei rele voinţe a Rusiei faţă de România la cele mai înalte nivele, ulterior dovedindu-se că însuşi ministrul de război rus, Sturmer, era mai mult decât favorabil Germaniei.
În majoritatea bătăliilor, inclusiv în Dobrogea sau, mai ales, în bătălia de pe Argeş-Neajlov pentru Bucureşti, ruşii au refuzat să ne acorde cel mai mic sprijin, o întreagă armată stând în aşteptare, cu arma la picior, când noi i-am cerut doar să taie o linie de aprovizionare a inamicului ce trecea la câţiva kilometri de tabăra rusească. La sfârşitul anului, când ne-am retras în Moldova, ruşii spuneau statului major român că aici doreau să ne aducă, ei propunând de la începutul campaniei noastre retragerea în Moldova şi abandonarea întregii Muntenii şi a capitalei, Bucureştiul. Ce fel de aliat era acesta care propunea de la începutul campaniei abandonarea capitalei şi a două treimi din teritoriul naţional? Privind logica imperială rusească, era normal, pentru ei nu era de dorit o armată română victorioasă, care mai târziu ar fi putut ridica pretenţii asupra Basarabiei româneşti, era de preferat o Românie învinsă, scăpată mai apoi de către ruşi, care ar fi putut anexa la încheierea păcii fără probleme încă o bucată zdravănă din teritoriul românesc. Doar la fel procedaseră ruşii şi în 1878, când au anexat din nou sudul Basarbiei tocmai de la aliatul care îl salvase în timpul campaniei împotriva Turciei în 1877-1878.
Cu toate lipsurile materiale, mai ales în artilerie, cu toată perfidia şi trădarea rusească recunoscută şi de aliaţii occidentali, românii s-au bătut cu un nemaipomenit eroism. Pe o lungime a frontului de 1300 km (identică cu întreaga lungime a frontului rusesc, iar spre comparaţie, întreg frontul de vest avea doar 800 km), luptând unul contra cinci contra celor mai bune trupe germane şi austro-ungare, la care se adăugau cele bulgare şi turceşti, au produs pierderi mari atacatorilor. De exemplu, pe frontul de la Jiu, unde a căzut la datorie generalul Dragalina, o singură divizie românească a rezistat fără să fie schimbată timp de 80 de zile la trei divizii germane dintre care una (a 11-a bavareză) a fost complet nimicită.
Iar exemplele pot continua şi vor continua în anul următor, al marilor victorii de la Mărăşti, Mărăşeşti şi Oituz, dar şi al marilor trădări din partea aliaţilor noştri ruşi, care se vor transforma în cei mai mari duşmani ai noştri. (citat din Primele lupte cu bolşevicii)
Au urmat luptele din 1917:
La începutul verii generalul Alexandru Averescu declanşează ofensiva la Mărăşti, la 11 iulie, obţinând un succes major. Sunt cucerite prin lupte grele dealurile Mărăştilor, Momâia şi alte poziţii şi ofensiva progresează în fiecare zi. Dar ce folos, chiar dacă inamicul se retrage în debandadă, Armata a 2-a română nu pateu avansa prea mult deoarece ruşii nu mai vor să înainteze ca să ne protejeze flancurile. Este vorba de Armata a 4-a rusă (stânga) şi Armata a 9-a (dreapta), care spun că au ordin de la revoluţie să nu meargă mai departe. Mai mult, corpul 8 rus şi-a părăsit poziţia ce o ocupa pe Măgura Caşinului fără luptă şi fără să fie atacaţi de inamic. A fost nevoie ca armata română să-şi extindă flancul pentru a reocupa poziţia. Era primul gest de acest fel din multele care vor urma, mai ales în timpul bătăliilor cumplite de apărare de la Mărăşeşti. Totuşi, ofensiva a dezvoltat o adâncime de 20 km pe un front de 40 km, au fost luaţi peste 4000 de prizonieri şi capturate numeroase tunuri, arme, muniţii şi materiale. Succesul ar fi putut fi mai mare dacă ruşii ne-ar fi sprijinit flancurile în înaintarea noastră, am fi putut ajunge mult mai departe, deoarece inamicul fugea în debandadă.
Generalul Mackensen, renumitul spărgător de fronturi, nu s-a pierdut cu firea. Concentrase o forţă redutabilă pentru a o arunca împotriva românilor în sudul Moldovei, pentru ca în scurtă vreme să rupă frontul şi să ocupe ce a mai rămas din ţară. Peste două săptămâni la Iaşi, le-a spus colaboratorilor săi înainte de a pleca pe front, de unde urma să conducă operaţiunile militare chiar în prezenţa kaiserului venit special pentru a asista la îngenuncherea definitivă a României. Iar sorţii chiar le erau favorabili. Ofensiva lui Kornilov în sudul Galiţiei îşi dăduse obştescul sfârşit, iar contraatacul inamic a făcut armata rusă în descompunere să dea bir cu fugiţii. Germanii şi austro-ungarii aproape intraseră prin Bucovina şi pe teritoriul rămas în stăpânirea noastră în Moldova, apropiindu-se de Fălticeni. Ce folos mai aveau poziţiile noastre din sud, dacă ruşii cedau pe frontul lor din nord şi lăsau descoperită pe aici calea spre Iaşi?
S-a hotărât ca trupele ruse ce mai păstrau disciplina să fie retrase de pe frontul Mărăşeştilor pentru a putea constitui o forţă care ar putea redresa consecinţele ruşinoasei retrageri de la Tarnopol şi din Bucovina, menţinând frontul în nord-vestul nostru. Astfel, sudul Moldovei rămânea doar în grija armatelor române. În aceste condiţii s-au dat cumplitele lupte de la Mărăşeşti şi Oituz, chiar în timpul retragerii ruseşti, iar trupele ruse rămase au fugit de la primele focuri de pe frontul de luptă, lăsând goluri imense în liniile noastre, goluri umplute de unităţi române deplasate în grabă, care după marşuri epuizante ajungeau direct în luptă, pentru a-i scoate pe germani din tranşeele părăsite de ruşi fără nicio rezistenţă. Pe frontul Mărăşeştilor, patru divizii române epuizate au ţinut piept timp de săptămâni atacurilor a mai bine de zece divizii inamice, dintre care opt germane. La Oituz la fel, aceeaşi situaţie. Ruşi părăsindu-şi poziţiile, înlocuiţi în ultima clipă de români, ţinând piept cu un eroism care a uimit întreaga lume atacurilor trupelor inamice mult superioare. Dar la Oituz s-a petrecut şi un fapt mişcător, care prefigura de fapt evenimentele ulterioare. Mici unităţi ruseşti, formate din basarabeni, au rămas pe loc şi au luptat până la ultima suflare alături de fraţii lor români. La fel au făcut-o şi unităţile formate din voluntarii ardeleni şi bucovineni foşti prizonieri luaţi de ruşi din armata austro-ungară în primele faze ale războiului. O înfrăţire prin sânge, jertfă şi luptă, care va netezi calea spre marea unire ce va să vină, peste un an şi câteva luni. Dar până atunci nori negri stăteau în faţa României, şi următoarele lovituri vor veni nu de la duşmani, ci de la cei pe care încă îi consideram aliaţi.
Mackensen a fost înfrânt, diviziile sale mândre şi puternice s-au topit în faţa baionetei soldatului ţăran român. Circula o vorbă pe atunci, cum că soldaţii români preferă lupta cu regimentele bavareze, fiindcă „au ambiţ la baionetă”. Valoarea soldatului român s-a dovedit atunci, când armamentul şi dotările erau apropiate, s-a dovedit că putea sta în faţa celor mai buni soldaţi din lume, iar dacă este condus de ofiţeri şi generali capabili, nu este cu nimic mai prejos decât aceştia. Atacat de forţe net superioare, în proporţie de cinci la unu în unele cazuri, trădat ca şi până atunci de aliatul său, românul a învins. Şi a obţinut întreaga recunoaştere a aliaţilor şi admiraţia întregii lumi. Chiar şi astăzi, majoritatea istoricilor militari ai primului război mondial consideră Mărăşeştii ca una din cele mai sângeroase bătălii de pe frontul oriental, iar victoria românească, alături de ofensiva lui Brusilov din 1916, ca cele mai importante victorii aliate de pe acest front. (tot din Primele lupte cu bolşevicii)
Nu a fost îndeajuns, am avut de luptat şi în anul 1919, contra bolşevicilor în Moldova (Primele lupte cu bolşevicii), apoi în Basarabia (Curăţirea Basarabiei (I) Renaşterea şi Curăţirea Basarabiei (II) Bătălia) şi mai târziu pe linia Nistrului şi dincolo de el, tot în 1919, când am ocupat Tiraspolul şi alte zone din Transnistria pentru a asigura stânga francezilor ce se retrăgeau de la Odessa, am intrat în nord în Pocuţia şi Ucraina, pentru a continua frontul polonez, (vezi Războiul româno-ungar de la 1919 (II) Expectativa pe Tisa) şi ne-am bătut în Transilvania contra bolşevicilor unguri (Războiul româno-ungar de la 1919 (I) Din Apuseni pe Tisa), pe Tisa şi dincolo de ea (Războiul româno-ungar de la 1919 (III) De la Tisa la Budapesta), până la Budapesta (Ocuparea Budapestei (I)). Ne-am bătut şi mai târziu, pe linia Nistrului (Lupte antibolşevice după Unire).
Nu cred că este cineva care ar putea contesta rolul armatei române în realizarea României Mari, rolul soldatului român în impunerea realităţii României Mari. Una este ce spun cancelariile occidentale, alta este situaţia din teren. Degeaba Conferinţa de Pace de la Paris ar fi zis că Transilvania aparţine României, dacă România nu-şi putea impune prin forţă, la nevoie, stăpânirea asupra acestei provincii. Crede cineva că Franţa sau Marea Britanie ar risca viaţa unui singur soldat ca să facă dreptate României, dacă aceasta nu era capabilă să o facă singură? O rezoluţie a Parisului i-ar fi speriat pe unguri sau pe ruşi în aşa grad încât aceştia să evacueze în goană Transilvania sau Basarabia? Să nu ne facem iluzii, România Mare a fost impusă prin forţa armelor, prin baioneta soldatului român şi prin dârzenia acestuia, prin jertfa şi sângele său, nu prin rezoluţii de la Paris. Am putea echivala astăzi rezoluţiile de la Paris cu rezoluţiile ONU din prezent. Câte state împotriva cărora au fost date rezoluţii ONU s-au grăbit să le accepte şi să le pună în practică? A fugit Saddam Hussein din Kuweit în 1991 de spaima rezoluţiilor ONU? Sau a făcut-o sub presiunea armată a coaliţiei? Şi exemplele pot continua cu sutele. În concluzie, nu politicienii, nu diplomaţii, au fost aceia care au realizat România Mare, ci meritul realizării ei stă în puterea celor care au impus-o: soldaţii armatei române! Şi au impus-o cu arma, nu cu vorba!
O altă probă de foc a fost al doilea război mondial, când din nou a trebuit să ne bazăm pe forţa armatei pentru a ne păstra existenţa ameninţată. Anul 1940 a fost momentul în care toată lumea a înţeles că diplomaţii şi politicienii au eşuat. România Mare, clădită pe sângele şi jertfa înaintaşilor, încetase să mai existe. Armele vor vorbi, din nou.
Am pornit la război nu pentru spaţiu vital, nu pentru cuceriri, ci pentru a ne recupera teritoriile pierdute prin ultimatumuri şi dictate. Armata s-a bătut cu mult curaj, în Basarabia, Bucovina, Transnistria, Odessa, Crimeea, Caucaz, Cotul Donului, Stepa Kalmukă, Stalingrad, în multe bătălii împotriva unor forţe superioare şi sorţi potrivnici. Am fost principala forţă militară a Axei pe frontul de est după germani. Pe frontul de vest, de asemenea, ne-am bătut pentru Transilvania, în Ungaria şi Cehoslovacia, a patra forţă militară a aliaţilor, după URSS, SUA, Marea Britanie şi înaintea Franţei. Ceea ce am obţinut şi ceea ce nu am obţinut nu i se poate imputa sub nicio formă armatei, ea şi-a făcut datoria, a urmat ordinele, cu ce dotări a avut. Nu ne puteam opri pe Nistru în 1941 (Ne puteam opri pe Nistru?) cum nu ne-am putut opri la graniţa maghiară în 1944. Armata a plătit cu mult sânge, pierderile româneşti fiind mari, dar armata s-a bătut cu curaj, dovadă fiind numeroasele aprecieri ale aliaţilor şi chiar ale adversarilor.

Armata astăzi

Armata continuă să constituie un pilon de bază al ţării, prin faptul că până şi astăzi se află în topul încrederii populaţiei. Nu se poate contesta rolul acesteia în revoluţia din decembrie 1989, fără fraternizarea armatei cu populaţia lucrurile ar fi stat mai rău, totuşi au existat incidente.
Modul de a duce războiul s-a schimbat, acum am trecut la armata profesionistă, s-a schimbat şi genul conflictelor în care armata României s-a implicat. Misiunile de menţinere a păcii şi intervenţiile internaţionale au devenit preponderente, dar nu trebuie să uităm de rolul primordial al armatei, cel de apărare a ţării. Sunt multe recunoaşteri internaţionale ale profesionalismului armatei române, chiar dacă am lua ultimele declaraţii ale ambasadorului celei mai mari puteri militare a lumii, SUA, care spunea că „piloţii români sunt printre cei mai buni din regiune” şi „trupele terestre române sunt printre cele mai bune din lume”, ar fi suficient. Dar pentru a preîntâmpina valul denigratorilor despre care vorbeam la începutul articolului, voi mai menţiona câteva, foarte puţine faţă de numărul lor. Washington Post, înainte de intrarea noastră în NATO, spunea într-un articol că România are lungi tradiţii militare, iar corespondentul său militar, după o demonstraţie a vânătorilor de munte în Munţii Braşovului, exclama: „nu ştiu dacă România va fi invitată să adere la NATO la Summitul de la Praga, dar ştiu un singur lucru: în următorul conflict, aş prefera ca băieţii ăştia să fie de partea mea, nu împotriva mea!”. Comandantul britanic al SFOR, în anii 90, spunea că este impresionat de profesionalismul românilor şi că ar fi onorat dacă aceştia ar servi în Bosnia sub comanda britanică. Mai multe despre aceste aspecte şi despre românii în Afganistan, în articolul Ce căutăm în Afghanistan?
Dar băieţii noştri nu-şi pot face datoria pe deplin decât dacă au armament adecvat, modern şi corespunzător. Nu le putem cere performanţă maximă fără să le oferim ce este mai bun în materie de tehnică şi pregătire, daţi-le uneltele cu care să-şi facă treaba, deoarece pentru noi o fac! O cheltuială în apărare nu este o cheltuială, este o asigurare, asta nu învăţăm în generaţii, deşi istoria ne-a plesnit de atâtea ori, atrăgându-ne atenţia. Daţi-le băieţilor avioanele de care au nevoie, armele de care au nevoie, ultimul loc de unde trebuiesc tăiate cheltuielile este din apărare. Dacă nu dotăm armata cu ce trebuie, ne vom trezi la fel ca şi în 1916 sau 1940, cu regrete că nu am făcut-o şi cu mult, mult sânge românesc pe mâini. Politicieni, treziţi-vă, până nu e prea târziu!
Azi e ziua armatei, a bărbaţilor şi femeilor ce poartă uniforma românească, a celor care îşi fac datoria cu ce au, cu ce ţara le-a dat, şi nu se plâng niciodată. Ei nu se plâng, nu protestează, nu fac greve, din când în când cad la datorie, prilej numai bun pentru politicieni de a-şi mai căra câteva înjurături unii altora. Şi nimic nu se schimbă, bani tot nu se găsesc, dar în schimb se găsesc suficienţi pentru pomeni electorale o dată la patru ani. Doar zece procente din totalul pomenilor electorale cred că ar fi fost suficiente pentru dotarea aviaţiei române nu cu patruzeci şi opt, ci cu o sută douăzeci de aparate de luptă, maximum cât ne permite Convenţia de la Viena. E nevoie doar de o mică voinţă politică.
Revenind la ceea ce ne-a ţinut pe noi aici două milenii, spun din nou că nu partidele, nu preşedinţii, nu primăriile au făcut-o. Ci doar credinţa în Dumnezeu şi braţul armat al ţării. Aşa că, de fiecare dată când treceţi pe lângă o biserică, închinaţi-vă; dar descoperiţi-vă şi închinaţi-vă şi de fiecare dată când treceţi în grabă şi pe lângă un cimitir al eroilor. Ei merită asta din partea noastră, măcar atât mai putem face pentru ei!
Dumnezeu să ocrotească România şi armata ei!

Cristian Negrea
Joker2009
Joker2009
Admin

Mesaje : 1092
Data de inscriere : 30/09/2009

Sus In jos

IN MEMORIAM Maresal I.ANTONESCU şi prof.GH.BUZATU : Maresalul razboiului si Maresalul slovei Empty PROFESORUL GHEORGHE BUZATU- REGRETATUL MEU PRIETEN ŞI MENTOR (I)

Mesaj Scris de ANTONESCU MARESAL DE OTEL Sam Ian 11, 2014 6:02 pm

ANTONESCU MARESAL DE OTEL
ANTONESCU MARESAL DE OTEL

Mesaje : 53
Data de inscriere : 12/07/2013

Sus In jos

IN MEMORIAM Maresal I.ANTONESCU şi prof.GH.BUZATU : Maresalul razboiului si Maresalul slovei Empty PROFESORUL GHEORGHE BUZATU-REGRETATUL MEU PRIETEN SI MENTOR (I - II - III)

Mesaj Scris de DORIANA-YOKO Dum Ian 19, 2014 10:34 am

DORIANA-YOKO
DORIANA-YOKO

Mesaje : 900
Data de inscriere : 24/03/2010

Sus In jos

IN MEMORIAM Maresal I.ANTONESCU şi prof.GH.BUZATU : Maresalul razboiului si Maresalul slovei Empty Re: IN MEMORIAM Maresal I.ANTONESCU şi prof.GH.BUZATU : Maresalul razboiului si Maresalul slovei

Mesaj Scris de FUCK YOU Dum Ian 19, 2014 3:27 pm

FUCK YOU
FUCK YOU

Mesaje : 407
Data de inscriere : 03/10/2012

Sus In jos

IN MEMORIAM Maresal I.ANTONESCU şi prof.GH.BUZATU : Maresalul razboiului si Maresalul slovei Empty Puterea de a judeca pentru Istorie - Prof. univ. dr. Gheorghe Buzatu (+)

Mesaj Scris de Admin Joi Ian 23, 2014 3:28 am


_________________
" Ce nu au reusit imperii au reusit o mana de dobitoci scoliti la Moscova "

Deoarece geniul trebuia sa poarte un nume , i s -a spus EMINESCU

Admin
Admin

Mesaje : 9987
Data de inscriere : 20/12/2008

https://naspa.forumgratuit.ro

Sus In jos

IN MEMORIAM Maresal I.ANTONESCU şi prof.GH.BUZATU : Maresalul razboiului si Maresalul slovei Empty Re: IN MEMORIAM Maresal I.ANTONESCU şi prof.GH.BUZATU : Maresalul razboiului si Maresalul slovei

Mesaj Scris de Continut sponsorizat


Continut sponsorizat


Sus In jos

Sus


 
Permisiunile acestui forum:
Nu puteti raspunde la subiectele acestui forum