1940 - Cedarea Basarabiei. Erau alternative? (3)

21:08
Cedarea Basarabiei 3 -1940, art-emisCum ar fi fost dacă?

E foarte dificil să dai un răspuns la această întrebare, după cum subliniam în debutul articolului. Dar să încercăm o foarte timidă încercare. România respinge ultimatumul. U.R.S.S. ar fi atacat imediat? Putem presupune cu o probabilitate destul de mare că da, toate indiciile arată că erau pregătiți de atac. Ar fi atacat imediat pentru a nu da timp factorilor decizionali (cei total surprinși de ultimatum) să organizeze cât de cât dispozitivul militar român pentru apărare, să întărească trupele din est, să asigure poziții defensive eșalonate în adâncime pentru o cât mai bună apărare. U.R.S.S. nu dorea să dea timp de reacție factorilor politici, mai ales să nu-i dea timp lui Hitler care ar fi putut începe o oarecare mișcare de trupe din Franța - care capitulase de patru zile, toate trupele germane fiind concentrate acolo -, pentru a-i tempera avântul aliatului Stalin. Mai mult, Armata Roșie nu dorea ca să ne dea timp să mutăm trupe de pe frontierele bulgare și ungare.
Ținând cont de răspunsul primit de la turci în 27 iunie, dinspre sud puteam fi mai liniștiți, dacă bulgarii ar fi atacat în Dobrogea, turcii i-ar fi atacat dinspre sud, silindu-i să ducă un război pe două fronturi. Chiar dacă nu i-ar fi atacat, și o declarație de război turcă ar fi imobilizat trupe bulgare la granița turco-bulgară, micșorând efectivele desfășurate împotriva noastră. Conform asigurărilor turcilor, am fi putut să luăm trupe din sud, pe care să le ducem în est, ori asta rușii nu doreau să ne dea timp. În Dobrogea, chiar cu efective inferioare, am fi putut duce lupte de apărare și de întârziere. Spre comparație, în primul război mondial al luptat în Dobrogea împotriva germanilor, bulgarilor și turcilor, toți conduși de un general de renume ca și von Mackensen, iar alături de noi am avut doar două divizii rusești care au cam evitat lupta și una sârbească care s-a bătut cu eroism. Deci, am fi putut duce un război defensiv la sud, în caz că ne-ar fi atacat bulgarii.
Ungurii nu s-ar fi grăbit să ne atace de la primul foc de armă, nu stă în caracterul lor. Ar fi așteptat ca rușii să ne bată serios de tot, abia atunci ar fi atacat, la fel și bulgarii. La fel au procedat și italienii împotriva Franței, au atacat-o abia când era în pragul prăbușirii în urma atacului german început la 10 mai 1940, și chiar atunci italienii nu prea s-au descurcat cu defensiva franceză subțire. Ungurii și bulgarii ar fi atacat numai după ce rușii ar fi rupt frontul și ar fi pătruns adânc, undeva dincolo de Prut. O problemă suplimentară o constituia Iugoslavia, acești aliați care nu s-au angajat să-și respecte cuvântul cum au făcut turcii, au concentrat trupe la granița Banatului românesc, gata să profite de eventuala prăbușire a statului român și să ocupe întreg Banatul ca și în 1918-1919. Deci, ca idee, ar fi trebuit să întărim mai mult estul, contra amenințării principale și imediate care era U.R.S.S., lăsând pe celelalte granițe amenințate doar efective de acoperire, deoarece dacă ne băteau rușii rapid, s-ar fi năpustit și ceilalți să smulgă o bucată din pradă. Cât timp rezistam, nu s-ar fi grăbit. Și asta era și ideea sovieticilor, să ne atace rapid ca să nu aducem trupe de pe celelalte frontiere, ca să putem organiza o defensivă mai îndelungată.
Ca dovadă că sovieticii ne-ar fi atacat imediat stă și faptul cum s-au desfășurat evenimentele între 28 iunie – 1 iulie. Au pătruns rapid flancând și depășind coloanele noastre în retragere, le-au blocat retragerea și le-au capturat, dezarmat, jefuit. Ofițerii au fost batjocoriți, bătuți și chiar uciși. O comportare de barbari, nu de armată a unui stat, mai ales că nu eram în stare de război cu ei. Deci aveau pregătite planurile și direcțiile de invazie, tancurile și trupele lor se aflau pe direcțiile de plecare. În caz că refuzam ultimatumul, forțele lor blindate s-ar fi năpustit asupra punctelor de trecere, le-ar fi forțat și ar fi luat punctele întărite și cazematele din spate, apoi ar fi pornit sprijinite de aviație în adâncimea teritoriului. Un blietzkrieg clasic, la fel ca și la Halhin Gol (vezi harta).

August 1939, Hahlin Gol - primul blitzkrieg
La aviație ne erau net superiori, la tancuri nu mai vorbim. Am văzut cum stătea U.R.S.S. la capitolul tancuri în 1941,[1] avea peste zece mii de tancuri, mai mult decât toate statele lumii luate la un loc. Spre comparație, tot în 1941, după un an de pregătire de război, România avea 70 de tancuri Renault. Ori, Uniunea Sovietică nu avea cum să fabrice zece mii de tancuri într-un an, așa că dispunea de câteva mii și în 1940, tancuri pe care le-a folosit și împotriva japonezilor, și împotriva finlandezilor. Încă ceva, sovieticii aveau o armă ofensivă care nici nu exista în armata română, parașutiștii, fiind vorba de câteva divizii aeropurtate. S-au folosit din plin de parașutiști în timpul invaziei Basarabiei, ei fiind vârful de lance al ofensivei, au fost parașutări la Chișinău (unde au dat mâna cu coloana a cincia sovietică care îi aștepta), precum și pe lângă Prut. Aceștia erau lansați în spatele trupelor aflate în retragere pentru a le tăia calea, așa cum s-a întâmplat. Când te aperi nu ai nevoie de parașutiști, ei pot fi folosiți atunci doar ca și infanteriști. Doar în atac ai nevoie de ei pentru a destabiliza spatele frontului inamic. Nu întâmplător, arma parașutiștilor a fost creată în armata română abia la 10 iunie 1941, când ne pregăteam de atacul pentru dezrobirea Basarabiei și nordului Bucovinei.

Rușii nu s-ar fi oprit la Prut

O întrebare pusă de multe ori a fost dacă rușii s-ar fi oprit la Prut în caz că ne opuneam cu arma în mână. Majoritatea au răspuns că Hitler nu le-ar fi permis asta, nu le-ar fi permis să treacă Prutul pentru a nu amenința câmpurile petrolifere de la Ploiești. Adevărul este că Hitler nu ar fi avut cum să se opună, nu avea la dispoziție o amenințare credibilă ca să-l facă pe Stalin să se oprească. Trupele germane erau în Franța, ar fi fost doar vorbele lui Hitler fără o bază credibilă. Ori, acesta nu ar fi riscat un război mai devreme ca să-l facă pe Stalin să evacueze ceea ce el ar fi ocupat suplimentar față de înțelegerea avută. Nu degeaba germanii ne-au sfătuit să cedăm. Ca dovadă stau mărturiile ce denotă faptul că rușii au încercat ocuparea întregii Bucovine, și doar câteva gesturi eroice, plătite cu viața de cele mai multe ori, ale unor ofițeri români au împiedicat asta. Întotdeauna rușii au încercat să înghită mai mult decât puteau digera, eventual ulterior negociind de pe poziții de forță bucata care nu o puteau menține. Dar mai mult decât Prutul, un obiectiv important îl reprezentau gurile Dunării, nu degeaba au avut loc parașutări la Reni și pe brațul Chilia. În acest sens amintesc ocuparea prin surprindere a ostroavelor din Delta Dunării în toamna lui 1940 și continuele provocări și atacuri în această zonă, chiar și după ce Germania ne-a garantat noile frontiere! Deci, rușii nu s-ar fi oprit pe Prut și pe brațul Chilia al Dunării.
Rămâne întrebarea, am fi putut rezista în iunie 1940? Părerea mea e că întrebarea e pusă greșit. Ar fi trebuit formulată altfel: cât am fi rezistat? Răspunsul e mult mai simplu: mulțumită politicienilor de doi bani (asemănători cu cei de astăzi), nu prea mult. Am fi putut rezista mai mult dacă armata ar fi fost dotată din timp și dacă cele o mie cinci sute de cazemate ar fi fost la locul lor, gata de a fi folosite. Spre exemplu, chiar Marele Stat Major Român prevedea, în caz de război cu U.R.S.S., în 1940, evacuarea părții de nord a Bucovinei pe aliniamentul Prutului, mai ușor de apărat, precum și a nordului Basarabiei! Păi de ce era mai ușor de apărat? Pentru că din peste o mie cinci sute de cazemate prevăzute, la acea dată fuseseră realizate sub 150! Păi cine e de vină că armata nu putea apăra teritoriul național? Aceiași care și azi tot amână dotarea și modernizarea armatei, sub diferite scuze și pretexte.

Eroii

Totuși, chiar și în tragedia unei retrageri, atunci când românilor li s-a interzis să riposteze, au fost ofițeri și soldați care și-au făcut datoria de români, și mulți au plătit cu viața. Am prezentat cazul căpitanului Ioan Boroș[2] , primul ofițer român căzut în Al Doilea Război Mondial. L-am amintit și pe căpitanul Ionel Epure, multiplu medaliat la concursurile internaționale de hipism, mort pe timpul retragerii. Împrejurările nu sunt prea clare, sunt mai multe mărturii, cum că ar fi fost ucis de către civilii minoritari (mulți evrei) care se bucurau și se dedau la atrocități împotriva militarilor și civililor români în retragere, altele că s-ar fi sinucis. O mărturie credibilă descrie felul cum unitatea sa a fost surprinsă de o coloană sovietică care a vrut să-i dezarmeze. Epure s-a dus să parlamenteze cu comandantul sovietic, un maior, care l-a pălmuit și i-a smuls tresele. Epure a scos pistolul și l-a împușcat pe maior, apoi, penru a nu atrage represalii asupra soldaților săi, s-ar fi sinucis. Adevărul așteaptă încă să fie aflat din arhivele noastre.
Un lucru este clar, sovieticii au invadat Basarabia cu opt ore mai devreme față de convenția încheiată la acceptarea ultimatumului, nu au respectat graficele de deplasare și nici limita de minim patru kilometri între cele două armate. Dimpotrivă, s-au dedat la tot felul de acte pentru sub pretext de a nu permite evacuarea bunurilor și persoanelor din Basarabia. Aveau nevoie de bunuri și de cetățenii din Basarabia, ca și sclavi sau carne de tun, cei care reușeau să scape de epurări și deportări.

A fost prea mult și pentru răbdătorul popor român


Ca și concluzie, șansele noastre erau reduse, dar vina cea mai mare o au politicienii vremii care, ca și cei de azi, au tot amânat dotarea armatei. Dacă regele Carol al II-lea deplângea decizia luată de alții în Consiliul de Coroană, de ce nu spunea nimic de decizia sa de a nu merge până la capăt? Să spună franc în față că ar fi trebuit să ne batem, dar el era principalul responsabil că nu prea aveam cum și cu ce? Da, ar fi trebuit să ne batem, dar ar fi trebuit să avem și cu ce și cum, ca să avem măcar ceva șanse. Situație identică ca și cea actuală, toți politicienii sunt mari „patrioți”, dar dacă îi întrebi ce fac pentru dotarea armatei, dau din colț în colț, că e criză, că nu sunt bani etc. Iar când va veni un nou 26 iunie 1940 - deoarece istoria se repetă dacă nu vrei să înveți din ea -, aceiași politicieni vor face la fel ca și Carol al II-lea, se vor lamenta că alții nu au vrut să se bată.

Să dăm un exemplu, foarte recent. Toți specilaiștii militari sunt de acord că am avea nevoie de minim 48 de avioane de luptă bune, de generație nouă. Ca să adoarmă publicul, guvernanții cumpără cu chiu, cu vai, 12 avioane second-hand, în ideea că și-au făcut datoria, și ca această chestiune să fie uitată. Pentru restul nu sunt bani, e criză, nu-i așa? Aminitiți-vă pe ce tâmpenii s-au cheltuit miliarde de euro în ultimii 23 ani de către toate guvernele care s-au succedat în acest răstimp! E adevărat, dotările armatei nu aduc voturi...
Până la urmă am cedat Basarabia și nordul Bucovinei în 1940 fără luptă. Dar ce facem cu cedarea Ardealului? Situația era alta, șansele erau mai favorabile, o politică fermă ar fi putut face diferența, și ar fi putut influența viitorul țării, precum și parcursul nostru în al doilea război mondial, dacă nu aveam șantajul Ardealului în spate. Dar o lașitate atrage o alta, după prima cedare, lui Carol al II-lea i s-a părut firească și a doua. Din fericire, a fost prea mult și pentru răbdătorul popor român, care l-a alungat. Prea târziu!

Au fost eroi adevărați

Cu toate acestea, au fost eroi adevărați care au spălat fața armatei române în una dintre cele mai negre zi. Am scris despre căpitanul Ioan Boroș.[3] În articolul, azi am să vorbesc de colonelul (r) Napoleon Popescu, Regimentul 5 - Care de luptă, în 1940 căpitan, de fapt vă va vorbi chiar el:
„Pentru executarea hotărârii guvernului român de evacuare a trupelor noastre din aceste ținuturi strămoșești și organizarea rezistenței pe Prut, Marele Stat Major a hotărât ca la toate trecerile peste acesta, să se instaleze servicii de pază și ordine de către subunități de arme întrunite. Misiunile acestor subunități erau asigurarea evacuării pe jos a trupelor române din provinciile cedate precum și securitatea căilor ferate, a podurilor, depozitelor, aerodromurilor, întreprinderilor industriale, uzine electrice, telegraf, telefon, gări etc., împotriva eventualelor sabotaje. La 25 iunie 1940, în funcția de comandant de companie, cu gradul de căpitan, mă găseam la Ploiești, cantonat la școala de ofițeri de reyervă. Din ordinul Marelui Stat Major cu un tren special am plecat la Galați, la dispoziția diviziei comandată de generalul Pantazi. Am sosit la Galalți în seara zilei de 26 iunie 1940. Am luat contact cu comandantul diviziei; mi s-a ordonat să mă deplasez cu compania de care de luptă la Giurgiulești, unde, împreună cu un divizion de cavalerie purtat, să organizăm și să apărăm un cap de pod pe malul stâng al Prutului (est de Prut). Giurgiulești este ultima localitate de câmpie, situată la extremitatea sudică a județului Cahul; aici Prutul își duce domol apa spre vărsare în Dunăre. Importanța localității reieșea din existența podului (2 fire de circulație dintre care unul, de cale ferată) peste Prut, prin care se asigura legătura județului Cahul cu orașul Galați.

Foc plin, fără somație!

Comandantul divizionului de cavalerie mi-a ordonat ca, împreună cu subunitățile sale, să apăr căile de acces spre pod, din direcțiile nord și est ale satului Giurgiulești. Pentru îndeplinirea misiunii primite am dispus: plutonul 1 care de luptă, comandat de locotenentul Mihail Pană, să ocupe la marginea satului Giurgiulești intrările dinspre est; plutonul 2, comndat de locotenentul Mihai Teodorescu, pe calea dinspre nord; al treilea pluton l-am menținut la capul podului, ca rezervă. Terenul șes, oferea posibilitatea unei bune observări de la depărtare de câțiva kilometri. Carele de luptă au fost camuflate în grădinile sătenilor din marginea satului, sub copaci. Legătura dintre mine și comandanții de plutoane s-a făcut prin agentul motociclist care, la ordin, executa patrularea în toată zona capului de pod.
În ziua de 1 iulie, în cursul dimineții, divizionul de cavalerie a părăsit capul de pod. Pentru apărarea capului de pod a rămas numai compania de care de luptă. Către orele 11 motociclistul trimis de locotenentul Pană, în mare viteză, se oprește la punctul de comandă și îmi raportează.
- Domnule căpitan, domnule căpitan, vin rușii cu tanchete; domnul locotenent Pană întreabă ce ordonați?
- Comunică urgent următorul ordin, am zis eu: încărcați proiectile perforante în toate tunurile; sub 300 m. Foc plin, fără somație!
După circa un sfert de oră s-au auzit bubuiturile de Tun, de la plutonul locotenetului Pană. Trei tanchete rusești lovite erau în flăcări, aprinse pe lângă lanurile cu grâu. Pentru a impresiona pe agresor, am tras o salvă cu cele 5 tunuri ale plutonului de rezervă peste sat în direcția bubuiturilor. S-a făcut liniște.

Ne-ați salvat domnule căpitan!

Pe sub malul stâng al Prutului venea în pas alergător o companie de infanterie de-a noastră, comandată de căpitanul Ghiurteș. Apropiindu-se de mine, m-a sărutat spunându-mi « ne-ați salvat domnule căpitan! Rușii au vrut să ne taie retragerea » Această companie a trecut, în ordine, podul spre Galați. Imediat după aceasta, la orizont, au apărut trei ofițeri ruși, cu un steag alb și cu un țăran translator. Erau: un căpitan de aviație, un căpitan de parașutiști și un căpitan de tancuri, au venit la postul meu de comandă și au început parlamentările. Mă roagă să nu mai trag și să nu arunc podul în aer.
- Ce căutați aici? Trebuia să veniți mâine, le-am răspuns eu.
- Avem ordin de la Moscova! Au zis ei.
- Eu am ordin de la București, am replicat.

Era mai bine așa?

Când se apropiau parlamentarii ruși, am ordonat motociclistului să se ducă la comandamentul diviziei și să anunțe sosirea lor. În urma acestui anunț au venit colonelul Vasiliu, șeful de stat major al diviziei, însoțit de căpitanul Dămăceanu. Acesta mi s-a adresat cu un ton ridicat:
- Ce-ai făcut căpitane? Ai provocat un conflict diplomatic!
I-am răspuns că dacă nu trăgeam eram prizonierii rușilor cu toată compania. L-am întrebat: era mai bine așa?
Colonelul Vasiliu s-a apropiat de parlamentarii ruși, începând tratativele.
În urma discuțiilor rușii s-au retras; eu am primit ordin să-mi retrag compania pe malul drept al Prutului.
Am executat ordinul, retrăgând tanc cu tanc, pe pod, toată compania. Am așteptat să treacă și ultimii refugiați care veneau în grabă spre noi. Sublocotenentul genist care minase podul s-a prezentat la mine întrebându-mă dacă distruge podul. Îndurerat am zis: « Da! » și podul a sărit în aer.
De la divizie am primit ordin să cantonez compania în cazarma aerodromului Galați. În cantonament am fost vizitat de colonelul Beldiceanu, comandantul Regimentului 1 care de luptă. Acesta m-a felicitat zicându-mi:
- Bravo, Napoleoane! Ai apărat onoarea țării față de cei ce nu au respectat convenția încheiată.
După această întâmplare, aveam să aflu de la soția mea că postul național de radio București a făcut cunoscut în cadrul jurnalului de seară acest eveniment petrecut în zilele de doliu ale întregii națiuni române.
În această zi de 2 iulie 1940 - în care, cu 436 de ani în urmă pe vremea când se secera grâul, marele voievod și comandant de oști a Moldovei, Ștefan cel Mare intra în veșnicie; la Giurgiulești pe Prut, în loc de dangătul clopotelor și liniștea duhovnicească au fulgerat năpraznic tunurile de pe tancurile românești. Trei blindate rusești ardeau în lanurile de grâu prevestind parcă soarta ce o vor avea multe altele dintre ele, pe aceleași meleaguri, la scurgerea doar a unui an. La Giurgiulești nu a curs sânge de român.”[4]
Grafica - Ion Măldărescu

@
https://sites.google.com/site/basarabialacrimanoastra/1940---cedarea-basarabiei-erau-alternative-3
@
https://sites.google.com/site/titanisipigmei/1940---cedarea-basarabiei-erau-alternative-3