Petre Ţuţea: „Eu sunt român de meserie”

Petre Ţuţea s-a născut în ziua de 6 octombrie 1902, în familia preotului din satul Boteni, Muscel. A studiat la Liceul „Neagoe Basarab” din Câmpulung-Muscel şi la Liceul „Gheorghe Bariţiu” din Cluj. A urmat cursurile Facultăţii de Drept de la Universitatea din Cluj, cu specializare la Universitatea „Humboldt” din Berlin, unde studiază formele de guvernământ.
Colaborează la diverse publicaţii naţionaliste, alături de Constantin Noica, Mircea Eliade, Radu Gyr, Mircea Vulcănescu şi mulţi alţi intelectuali care făceau parte din generaţia anilor 1930, unde publică numeroase articole, studii de economie şi politică. După invazia comunistă din România, Petre Ţuţea este arestat şi condamnat de noul regim mai întâi la 5 ani de închisoare, apoi la 18 ani de muncă silnică, din care a executat 8 ani, în diferite penitenciare. Este eliberat în 1964, cu sănătatea zdruncinată datorită repetatelor torturi la care fusese supus.
Nici după eliberare şicanele Securităţii nu au încetat, numeroasele descinderi în locuinţa sa modestă au dus la confiscarea a multe materiale la care Petre Ţuţea lucra.
De la Petre Ţuţea nu ne-a rămas o operă structurată, el devenind foarte cunoscut mai ales datorită extraordinarului său talent oratoric. Cele mai multe dintre textele sale au fost adunate în „Tratatul de antropologie creştină”, publicat la Iaşi, la editura Timpul.
Deşi Petre Ţuţea se defineşte adesea pe sine ca fiind un mistic creştin, vorbele sale au o vigoare, o actualitate şi o aplicabilitate rar întâlnită. De exemplu, următoarea părere: „Cum văd participarea românilor de acum la mântuirea lor? – Simplu. Ducându-se la biserică. Şi folosind ştiinţa ca peria de dinţi.”
În cele ce urmează, câteva frânturi din cugetările marelui gânditor creştin Petre Ţuţea. (N.P.)


Se spune că intelectul e dat omului ca să cunoască adevărul. Intelectul e dat omului, după părerea mea, nu ca să cunoască adevărul, ci să primească adevărul.
Am avut revelaţia că în afară de Dumnezeu nu există adevăr. Mai multe adevăruri, zic eu, raportate la Dumnezeu, este egal cu nici un adevăr. Iar dacă adevărul este unul singur, fiind transcendent în esenţă, sediul lui nu e nici în ştiinţă, nici în filozofie, nici în artă. Şi când un filozof, un om de ştiinţă sau un artist sunt religioşi, atunci ei nu se mai disting de o babă murdară pe picioare care se roagă Maicii Domnului.

Shakespeare, scriitor din Găeşti

Acum, mai la bătrîneţe, pot să spun că fără Dumnezeu şi fără nemurire nu există adevăr.
Există o carte a unui savant american care încearcă să motiveze ştiinţific Biblia. Asta e o prostie. Biblia are nevoie de ştiinţă cum am eu nevoie de Securitate.
Luther, cât a fost el de eretic şi de zevzec, a spus două lucruri extraordinare: că creaţia autonomă e o cocotă şi că nu există adevăr în afară de Biblie. Mie mi-a trebuit o viaţă întreagă ca să aflu asta. El nu era aşa bătrân când a dibăcit chestia asta, că era călugăr augustinian… Mie mi-a trebuit o viaţă ca să mă conving că în afară de Biblie nu e nici un adevăr.
Shakespeare, pe lângă Biblie, - eu demonstrez asta şi la Sorbona - e scriitor din Găeşti.
În afara slujbelor bisericii, nu există scară către cer. Templul este spaţiul sacru, în aşa fel încât şi vecinătăţile devin sacre în prezenţa lui.
Ştii unde poţi căpăta definiţia omului? – te întreb. În biserică. Acolo eşti comparat cu Dumnezeu, fiindcă exprimi chipul şi asemănarea Lui. Dacă Biserica ar dispărea din istorie, istoria n-ar mai avea oameni. Ar dispărea şi omul. În biserică afli că exişti.
Ce pustiu ar fi spaţiul dacă n-ar fi punctat de biserici!

Hristos, eternitatea care punctează istoria

Platon are un demiurg care nu e creator, ci doar un meseriaş de geniu, fiindcă materia îi premerge. Prima idee de creaţie reală, au adus-o în istorie creştinii.
De creat doar zeul crează, iar omul imită. Eu când citesc cuvântul creaţie – literară, muzicală, filozofică – leşin de râs. Omul nu face altceva decât să reflecte în litere, în muzică sau în filozofie petece de transcendenţă.
Cum să fie creatura creator? „Hai tată, să-ţi arăt moşia pe care ţi-am făcut-o cînd nu eram în viaţă…” Păi cum să fie creatura creator?
Omul e un animal care se roagă la ceva. Caută un model ideal. Şi uneori nimereşte, alteori, nu. Cei care au descoperit modelul ideal şi succesiunea fenomenului din el sunt creştinii. Creştinismul nu poate fi identificat cu nici un sistem filosofic, monist, dualist, sau pluralist. Creştinismul este pur şi simplu. Despre creştinism, Bergson spune că noi îl respirăm. Are materialitatea aerului. Seamănă cu aerul. Noi suntem creştini fără să vrem. Şi când suntem atei suntem creştini: că respirăm creştinismul cum respirăm aerul.
Creştinismul nu e ideologie, că atunci se aseamănă cu marxismul. Religia e expresia unui mister trăit, or ideologia e ceva construit.
A fi creştin înseamnă a coborî Absolutul la nivel cotidian. Numai sfinţii sunt creştini absoluţi. Altminteri, creştinismul, gândit real, e inaplicabil tocmai pentru că e absolut.
Suveran faţă de natură, supus Divinităţii, nemuritor şi liber prin depăşirea extramundană a condiţiei sale – acesta este omul creştin.
Nimic nu poate înlocui creştinismul; nici toată cultură antică precreştină. Eu sunt de părere că apogeul Europei nu e la Atena, ci în Evul Mediu, când Dumnezeu umbla din casă în casă. Eu definesc strălucirea epocilor istorice în funcţie de geniul religios al epocii, nu în funcţie de isprăvi politice. Iisus Hristos este eternitatea care punctează istoria.

Poarta spre ateism

Eu cred că omul e făcut de Dumnezeu şi cred că Dumnezeu n-a instalat nici un drac în el. Nu pot să spun că Dumnezeu a făcut un om purtător de drac. Dacă omul e făptura lui Dumnezeu, dracul intră ocolit acolo, nu intră cu voia Lui.
Un filozof care se zbate fie să găsească argumente pentru existenţa lui Dumnezeu, fie să combată argumentele despre inexistenţa lui Dumnezeu reprezintă o poartă spre ateism. Dumnezeul lui Moise este neatributiv. Când îl întreabă Moise pe Dumnezeu: Ce să le spun ălora de jos despre Tine? – Dumnezeu îi spune: „Eu sunt Cel Ce sunt”.
În faţa lui Dumnezeu, geniul e văr primar cu idiotul.
Binele şi răul sunt conceptele pedagogiei lui Dumnezeu faţă de oameni.
Dumnezeu s-a revelat, ca dovadă că există. De fapt, vânzoleala asta haotică a lumii actuale, frământarea lumii actuale, mă convinge că nu există decât Dumnezeu. Că totul e muritor, şi universul şi omul, şi că lumea a fost făcută de Dumnezeu din nimic.



Inteligenţa lui Goethe şi a lui Nea Ghiţă

Dumnezeu a făcut lumea şi pe om; şi cu om a încoronat creaţia sa. Şi l-a însărcinat să cunoască lucrurile. De-acolo vine denumirea lor. Originea primordială a capacităţii de a determina numele lucrurilor, care este o operaţie logică; originea mistică a gândirii logice.
Apariţia unui mare gânditor e pentru creier ca o baie pentru un om care a muncit, a asudat, s-a murdărit şi se spală. Gândirea este o „îmbăiere” a creierului. Asta mă face câteodată să cred că gândirea nu e din creier şi că acest creier e numai un sediu… De ce gândirea nu e produsă de creier, care e numai un sediu? Fiindcă n-o produc toate creierele. Dacă inteligenţa ar fi produsul creierului, atunci între Goethe şi nea Ghiţă n-ar mai fi nici o diferenţă.

„Istoria e întemeiată pe istoria dintre Eva şi dracul”

Nu ştiu de ce gluma asta de-a face istorie se practică atât de mult. Dacă ai cultul istoriei, ai cultul apariţiei şi dispariţiei; e consolator acest joc? Istorismul, adică perspectiva istorică asupra vieţii şi lumii, a dus în cimitir. Ne înecăm în istorie. Pentru că istoria nu te învaţă numai să faci ceva, ca popor; cu istoria tot ce însemnezi în interiorul unui popor devine discutabil prin faptul că nu poţi, la infinit, să lucrezi la facerea ta, ci dispari şi apare altcineva care, chiar dacă nu te înlocuieşte, te prelucrează. Şi dacă nu poţi ieşi din devenire, nu poţi scăpa de tristeţe; tristeţea metafizică e fructul devenirii. Sunt proşti istoricizanţi care se consolează prin devenire. Devenim mai civilizaţi, nu? Sau mai culţi… Adică murim ca şi caprele, numai că e mare lucru că există Kant, Descartes, există Newton, mă rog, atâţia mari creatori de cultură, şi există şi făuritorul de religie, Hristos – dar nu ne interesează!
Istoria e întemeiată pe istoria dintre Eva şi dracul. Aşa începe istoria, această rătăcire a omului, ca o damnaţie. Dar la apariţia lui Hristos, atunci s-au suprapus teandric omul divinizat şi divinitatea om şi istoria a fost anulată. Cioran are o afirmaţie extraordinară: Istoric este tot ceea ce este supraistoric. Creştinismul a punctat supraistoric, deşi a apărut în istorie.

Primitivii contemporani

Libertatea eu o asemăn cu o frânghie agăţată de undeva, de sus. Te poţi urca pe ea la cer, participînd la actul mântuirii tale creştine, sau poţi să cobori în întuneric. Bipolaritatea libertăţii. După creştini, libertatea este vehicolul cu care poţi să cobori în întuneric, dacă eşti vicios. Infractorii sunt primitivii actuali, pentru că ei nu sunt adaptabili la morala zilnică şi o calcă fiind liberi. Am învăţat la închisoare că omul e un animal stupid, deoarece confiscă libertatea semenilor săi. Tiranul e un om absurd şi lipsit de ruşine. Nu îi e ruşine să îşi chinuie semenii. Oricum suntem captivi în univers. Ne ajunge această grozăvie. Dar să intensifici această captivitate până la nivelul puşcăriei – numai omul e capabil de asemenea nebunie.
Liberatea omului e partea divină din el.

Fără Dumnezeu nu există morală

Morala în sine, autonomă, e mai primejdioasă pentru religie decât ateismul. Ştiinţa moravurilor, ca teoretizare a moralei laice, este din punctul de vedere al Absolutului religios egală cu zero. Seamănă cu Mersul trenurilor, după părerea mea. Poţi s-o schimbi, ca pe tren, la care staţie vrei. Omul autonom nu e capabil să creeze o ordine morală. O primeşte de sus, sau nu o primeşte deloc. Cum e posibilă morala publică? Prin înstăpânirea absolută a moralei religioase creştine. Dogmele creştine trebuie să poruncească normele morale, care, fără ele, nu se deosebesc de Mersul trenurilor decât prin obiect. Morala publică într-un stat creştin trebuie să stea sub imperiul certitudinii dogmelor creştine reflectate imperfect de omul mărginit. Dacă nu situăm Biserica deasupra statului, ne aflăm în treabă şi face fiecare ce vrea.
Cateheza poate să furişeze morala – cum spune Dante – ca şarpele în răzoare.
Elitele morale sunt mai presus decât cele intelectuale. Mie îmi plac oamenii care fac judecăţi. Cei care fac silogisme sunt faţă de adevăr, cum sunt curcile alea care se încurcă printre popice.

„Homo religiosus – singurul om care este om”

Fără nemurire şi mântuire, libertatea e de neconceput. Omul, dacă nu are în substanţa lui ideea nemuririi şi mântuirii, nu e liber. Seamănă cu berbecul, cu capra, cu oaia…
Omul a depăşit condiţia de animal abia atunci când în el a apărut ideea nemuririi, care nu trebuie confundată nici cu permanenţa speciei, nici cu concepţia estetică a gloriei.
Fără Dumnezeu omul rămâne un biet animal raţional şi vorbitor, care vine de nicăieri şi merge spre nicăieri. Şi el rămâne aşa chiar dacă este laureat al premiului Nobel sau măturător. Când, unde şi în ce scop a apărut el în calitatea asta de om? Dacă se întreabă singur şi nu e un Dumnezeu în dreptul casei care să-i reveleze data începutului, înseamnă că omul rămâne un biet animal raţional care vine de nicăieri şi merge spre nicăieri.
Drama omului este dualismul existenţei lui; e alcătuit din corp şi suflet şi joacă între corp şi suflet la infinit. Corpul nu e etern, iar sufletul, chiar dacă este, nu e convingător. Dar nici corpul nu este în nici un fel convingător. Capul nu are biruinţă definitivă; faptul că e muritor îi anulează esenţialitatea. Tot ce există în noi şi nu ne obligă să ne sinucidem din disperare, se cheamă spirit.
Renaşterea italiană, unde omul este situat în centrul universului, este eretică din punct de vedere creştin. Autonomizarea puterii omului este în sine demonică. Părerea mea este că omul este cel mai semnificativ, de fapt, singurul care este om, este homo religiosus.

Scara valorilor umane

Autonomia spirituală a omului este iluzorie şi ea se mişcă perpetuu între Dumnezeu şi dracul. Fără credinţă şi Biserică, omul rămîne un simplu animal raţional şi muritor, raţionalitatea având doar caracterul unei mai mari puteri de adaptare la condiţiile cosmice decât restul dobitoacelor. Când zici că omul e un animal raţional, şi muritor, raţionalitatea având doar caracterul unei mai mari puteri de adaptare la condiţiile cosmice decât restul dobitoacelor. Când zici că omul e un animal raţional, atributul raţionalităţilor îl distinge de restul vietăţilor, nescoţându-l din perspectiva morţii absolute. Moartea devine relativă, ca o trecere numai prin religie – ştiinţa, oricât de savantă, nescoţând omul decât aparent din regnul animal. Nici o consolare că eu mă deosebesc de elefant sau de capră pentru că fac silogisme, dacă apar şi dispar în mod absurd din natură.
Scara valorilor umane conţine: sfântul, eroul, geniul şi omul obişnuit – dincolo de aceştia situându-se infractorul. Sfântul, eroul şi geniul sunt fără voia societăţii, care e obligată să-i recunoască. Nimeni nu-ţi contestă dreptul la existenţă dacă eşti om obişnuit, dar nimeni nu trebuie să facă confuzie între tine, sfânt, erou şi geniu. Oamenii sunt egali în faţa legii, adică trebuie respectaţi ca atare, dar nu confundaţi, nu făcuţi identici, că e o gogoaşă… Nimeni nu-ţi contestă dreptul la o viaţă normală dacă porţi masca de om. Numai că dacă eşti mediocru, nu trebuie să te instalezi în vârf, pentru că nu e nici în interesul tău. Acolo trebuie să stea cei dotaţi. Sfântul stă în fruntea tablei valorilor pentru că el face posibilă trăirea absolutului la scară umană. Eroul se consumă făcând istorie şi nedepăşind sfera laicului. Eroul este admirat – aşa cum este şi geniul – dar nimeni nu i se închină, chiar dacă fapta lui aduce foloase reale omului. În vreme ce sfântul se situează dintru început în eternitate, eroul moare în istorie, pentru că urma pe care o lasă el, ca om împlinit, este fixată doar în timp şi în spaţiu.

„La români, prostia e o infracţiune”

La puşcărie am demonstrat vreme de două ore că istoria românilor dezgolită de crucile de pe scuturile voievozilor e egală cu zero. Că doar voievozii nu s-au bătut pentru ridicarea nivelului de trai! Istoria se face cu Biserica.
Prima condiţie a unui român este să creadă că poporul român este aşa cum sunt pomii, cum sunt animalele, cum e regnul vegetal sau animal… Ce face poporul român e mai puţin important decât faptul că el este pe lume.
Poporul român nu e cu nimic inferior poporului german sau francez. Că n-avem un Goethe, dar avem un Eminescu. Din punct de vedere politic, viforniţa din spaţiul în care s-a desfăşurat istoric poporul român ne arată că suntem unul din marile popoare ale Europei.
Cum văd participarea românilor de acum la mântuirea lor? – Simplu. Ducându-se la biserică. Şi folosind ştiinţa ca periuţa de dinţi. Tot ce spune ştiinţa să nu-i lase cu gura căscată şi tot ce spune un popă de la Cucuieţii din Deal să considere adevăr ritualic.
La români prostia e o infracţiune, căci vorba-ceea: „Poţi umbla două ore în galop prin Bucureşti şi să nu dai de un prost”.

„Eu sunt român de meserie”

Românismul a însemnat, pentru generaţia noastră, să fim noi înşine. Că a fi la stânga înseamnă a fi în pom. Fiecare popor vrea să fie el însuşi. Şi am vrut şi noi, ăştia de dreapta, să fim români.
Sunt român şi ca român mă socot buricul pămîntului. Că dacă n-aş fi român, n-aş fi nimic. Nu mă pot imagina francez, englez, german. Adică nu pot extrapola substanţa spiritului meu la alt neam. Sunt român prin vocaţie. Tot ce gândesc devine românesc.
Dacă există o ştiinţă a naţiunii, eu sunt de meserie român.
Naţionalismul poate fi practicat şi cuviincios. Nimeni nu poate interzice unui popor să-şi trăiască tradiţia şi istoria cu gloriile şi înfrângerile ei. Pârvan zice: etnicul e punct de plecare şi universalul punct de sosire. Eu, ca naţionalist, am gândit multă vreme că naţiunea e punctul terminus al evoluţiei universale. Când dispar popoarele, intrăm în Turnul Babilonului.

Sursa: Doxologia.ro

Nu e ușor să iubești convingător o patrie. Ne-au dovedit-o toți cei care au suferit și creat, din dragoste pentru ea. În schimb, e banal să ai pretenții pe care nu le meriți sau să faci rău mimând binele. Numeroasele exemple la acest capitol ar întina însă momentul jubiliar căruia i se dedică aceste rânduri.
Ziua de 1 Decembrie 2013 este ideală pen­tru a ne pune această întrebare, în oglinda celor 95 de ani scurși de la Marea Unire. O vârstă la scară umană, anii unei vieți de om frumos împlinite, în arcul căreia, însă, istoria a pulsat dramatic, iar so­cie­tatea a comis saltul într-o nouă eră. Față către față cu prezentul, anul 1918 ne ara­tă în primul rând că dra­gostea de țară nu este apa­najul castei autohtonilor și că străinul poate iubi pa­tria de adopție chiar mai temeinic decât mulți dintre locuitorii ei de drept. Monarhii noștri cu origini nelatine ne-au înțeles și ne-au slu­jit interesele, cu prețul propriilor nostalgii sau voci ale sângelui, iar în mai puțin de un secol au impus câteva modele neec­hi­valate ulterior, în ceea ce privește ex­pre­sia devotamentului înalt. Carol I, Carmen Sylva, Ferdinand I, Regina Maria au iubit poporul român prin fapte și abnegație, fă­ră demagogie și, nu în ultimul rând, prin adaptarea confesională la ortodoxie. Ca do­vadă că, între urmașii lor, un loc luminos îl ocupă Principesa Ileana – cea care, prin crucea unei vieți purtate cu demnitate, dar și prin asceza sa constructivă, a de­ve­nit mesagera ortodoxiei în inima Americii, ctitorind acolo, cu prețul propriei să­nă­tăți, Mânăstirea cu hramul „Schimbarea la față“, de la Elwood City. În tulburătorul face à face 2013/1918, ne putem așadar în mod legitim întreba (cum probabil mulți o fac): Ce ar fi fost... dacă România Mare ar fi rămas regat, neclintită din granițele de atunci? Deși o asemenea interogație pa­re, azi, de-a dreptul absurdă, trebuie să recunoaștem că simpla ipoteză a unei con­tinuități, fie și într-un „trecut virtual“, stârnește fiori în suflet, greu de stăpânit.
Depășind momentul de visare, e limpede că fractura comunistă a răvășit nu doar valorile încă fragile ale României moderne, dar și pe cele ale istoriei noas­tre vechi. Ciuntindu-le semnificația și con­formându-le purei demagogii ideologice. Suprapunerea Partidului cu Patria și, ul­terior, cu Persoana Conducătorului Iubit a viciat la bază realitatea patriotismului - a cărui însemnătate istorică a ajuns să fie ignorată sau denaturată. Poezia lozincardă „tip serbare“ sau imnurile „tip stadion“ nu au reprezentat, pentru generații întregi de tineri, decât o obligație înghițită cu re­semnare, dincolo de ecranul căreia marea lor majoritate nu mai avea cum să per­ceapă deosebirea între fals și autentic. În plan formativ, stricta decupare politically correct a istoriei și a literaturii, pro­to­cro­nismul sforăitor și cenzura ca mod de via­ță au alcătuit acel mixtum fatal pentru con­științe, văduvind o mare parte a so­cie­tății de accesul firesc la... propria iden­titate națională. Asta nu înseamnă că nu ne-am iubit țara, în comunism, din pri­ci­na regimului. Sau a lui Ceaușescu. Dar am iubit-o plângând și plângând-o. Cu du­rere, milă, mânie, neputință, frică și frus­trare. Am iubit-o ca prizonieri sau (auto)­exilați, dezinformați și/sau amenințați. Pen­tru cei care însă, din varii motive, nu au trăit comunismul ca pe o carceră, com­portamentul de fațadă de atunci e mul­­­țumitor și astăzi. Consemnul trico­lo­ru­lui arborat la ferestre, din ordinul TV al An­te­nei 3 (menit a-i ralia pe „inițiații în mis­te­rele iubirii de neam“), este încă productiv, tocmai fiindcă acea mentalitate nu a dis­părut. Așa cum pa­trio­tis­mul aulic-ostentativ al unui Adrian Păunescu renaște, la aproape un sfert de veac după ‘89, din pro­pria cen­ușă. Forma fără fond ideo­lo­gi­că a subminat temelia iu­bi­rii de țară, din­colo de gra­nițele sistemului politic ca­re a generat-o. Iar lipsa unei culturi a ade­vă­rului și a me­moriei sincere, din pre­zent, nu face decât să învârtă cuțitul în rană.
Dragostea pentru popor și patrie nu e o abstracțiune. Iar mândria de a fi român nu e ceva de la sine înțeles. Ba mai mult - ea poate dobândi, la o adică, un dureros pandant în... rușinea de a fi român. Co­munismul ne-a învățat să ne prefacem și să mințim. Printre multe rele de lungă du­rată pe care le-a sădit în corpul societății, se află decalajul funciar între vorbe și fapte. Vorbim, vorbim, vorbim - fără să cre­dem în ce spunem, fără a ne ține de cuvânt, sau făptuind mult prea puțin în ra­port cu ceea ce rostim. Manipularea me­diatică actuală favorizează evident această meteahnă, iar rezultatele se văd cu ochiul liber. Iată de ce, revenind la întrebarea „cum să ne iubim țara, în 2013?“, răs­pun­sul nu poate fi decât: să o iubim concret! Fără poncife sau declarații rânjite, fără ploconire de ochii lumii la moaște sau în ceremonii trase de păr. Ancorându-ne, fiecare după puteri și afinități, în demnele modele, din trecut sau prezent, pe care istoria ni le pune dinainte. Căci patria se clădește prin oameni. Și se demolează prin altfel de oameni.
Un motiv temeinic pentru a ne prețui sin­cer istoria și a ne dori să-i fim de folos poar­tă nu­mele: Brâncoveanu. Domn lu­minat, mecena și martir-mul­tiplu – unic probabil, prin jertfa familială înșesită. Mulți domnitori au fost viteji și ctitori, dar precum Constantin – tatăl a 11 copii și mentor al renașterii valahe – nu știm mulți; iubindu-l într-atât pe Hristos, încât să-i dăruiască viața vlăstarelor sale, așa cum îl pomenește Gh. Șincai (în Cro­nica românilor și a mai multor nea­muri), spunând: „Iată, toate avuțiile și orice am avut am pierdut! Să nu ne pier­dem însă și sufletele! Stați tare și băr­bătește dragii mei! Să nu băgați seamă de moarte! Priviți la Hristos, mântuitorul nostru, câte a răbdat pentru noi și cu ce moarte a murit! Credeți tare întru aceas­ta și nu vă mișcați, nici vă clătinați din credința voastră, pentru viața și lumea aceasta“. Iubirea de țară și credință ar face ca anul viitor, al celor 3 secole de la martiriul din Istanbul, să prilejuiască o în­florire pe măsură a bibliografiei autohtone atât de sărace, despre ctitorul Academiei Domnești din București și al atâtor așe­ză­minte fondatoare. (Istoria sinceră a po­po­rului român, a lui F. Constantiniu, acordă acestui episod capital un singur rând!). În seria de suflet, ar urma Brâncuși, altă că­lăuză către sensurile adânci ale dragostei de neam. Refuzul Academiei Române, din 1951, de a accepta testamentul prin care Ar­tistul dona statului operele sale este și azi mostra perfectă a ipocriziei regimului co­munist, care nu putea judeca decât par­tinic. Nicidecum patriotic. De aceea, o reparație corespunzătoare e stringentă, indiferent de forma pe care ar lua-o, chiar și tardiv, în zilele noastre. Cum ar fi, de pil­dă, prin crearea unui Centru In­ter­național de Artă Modernă „Brâncuși“, în Capitală. Câtă iubire de țară ar adăposti! Un alt prestigios B: Bernea, a cărui operă postumă zace în depozite, în loc să fie ex­pusă la vedere, spre folosul celor dezo­ri­entați, care nu mai știu să privească mi­nunea lumii. Un pictor - iubitor al naturii, al țăranului, al satului, al grădinilor, al dealurilor, al hranei, al crucii. Un creștin-ortodox, în dialog continuu cu Roma bizantină. În fine, un rafinat om, periclitat de uitare, într-o țară a delăsării axio­lo­gice. Mergând mai departe în căutarea motivației de a ne iubi unii pe alții, in­trăm în muzică prin Enescu, cel auto­exilat, pe care însă Festivalul îl re­cu­pe­rează admirabil, în numele nostru, al tu­turor, o dată la doi ani (fără suficient ac­cent pe componistică, din păcate!). Me­mo­riile sale, depănate în convorbirile cu Ber­nard Gavoty în anii ‘50 la Paris, reprezintă un summum de noblețe, din care orice patriot actual se poate inspira, fără a da greș: „În clipa în care îmi închei cartea amintirilor, mă întorc spre trecut, arunc o ultimă privire vieții mele; am povestit - cu grija de a pune faptele înaintea sen­timentelor - episoadele ei principale. Nu-i nimic mai obositor decât pane­gi­ri­cul unui om făcut de el însuși. Nici ceva mai nesuferit decât «eu, eu, eu». Slavă Domnului, ceilalți mă interesează mai mult decât propria mea persoană. De ace­ea aș fi dorit să istorisesc «o poveste în­tre multe altele», în loc de propria mea po­veste. Cum aceasta nu poate servi de mo­del, gândesc că ar putea constitui mă­car un punct de reper; o mică fotografie în marele album al destinelor ome­nești“.
Nu e ușor să iubești convingător o patrie. Ne-au dovedit-o toți cei care au suferit și creat, din dragoste pentru ea. În schimb, e banal să ai pretenții pe care nu le meriți sau să faci rău mimând binele. Numeroasele exemple la acest ca­pitol ar întina însă momentul jubiliar că­ruia i se dedică aceste rânduri. De aceea, sugerez, pentru a încheia, o incursiune în decembrie 1906 - când Caragiale îi scria de la Berlin mai tânărului său prieten Mi­hail Dragomirescu aceste îndemnuri fără cusur: „Ascultă-mă pe mine. Ești tânăr și voinic și curat: lasă-i pe contimporani să-și dea matschuri de natațiune în mo­cirla putridă care se numește pu­bli­ci­ta­tea actuală românească – sport de imun­diție; tu rămâi curat, voinic și tânăr pe mal și, fiindcă ai o catedră acuma, în­dreaptă-ți privirile către cei viitori, în cari rămâne s-avem toată speranța (...) Mai învață apoi că patria nu este o par­venită caprițioasă cochetă, care are ne­voie de curtezani fluturatici, cu zâmbete de cadril și dedicațiuni de madrigaluri elegante; ci o nobilă mamă severă, că­reia-i trebuiesc copii jurați spre demne isprăvi, cu calde bătăi de inimă pe tă­cu­te, fără declamațiuni galante. Asta tre­buie să faci tu pentru mulțumirea de­plină a sufletului tău și pentru sporirea forțelor lui; iar nu întreprinderi pu­bli­cistice din cari să ieși spre bătrânețe, ajunse prin ingrată uzură prea devreme, împuținat, amărât, scârbit“. Să luăm aminte cu rațiunea și cu inima la spusele unuia dintre cei mai realiști patrioți ai neamului!
http://www.revista22.ro/cum-sa-ne-iubim-539ara-34671.html