Dihonia politică şi disoluţia autorităţii statului - by Stan Petrescu

Napoleon, figură emblematică a istoriei, printre altele, ne-a lăsat şi zicerea extraordinară, care, cazon vorbind, sună bine: dacă vrei să distrugi o armată, dă comandă egală la doi.

Dihonia politică şi disoluţia autorităţii statului opinie Este ceea ce se întâmplă la noi, ţară trăitoare între mentalităţile bolşevice ale lui I.V. Stalin şi conduitele moftangiilor lui I.L. Caragiale. Vedem cu toţii, cum între cele mai importante funcţii din stat se duc bătălii pe viaţă şi pe moarte pentru că inşii care ne conduc au comenzi egale. Niciun prea mărit nu suportă sfaturile şi subordonarea nimănui. Este exact ceea ce se întâmplă între şeful executivului şi ocupantul magistraturii supreme din stat – preşedintele.

Unul este mai egal decât celălalt, călcându-se în picioare, în dispreţul unei naţii întregi, lanţul ierarhic de conducere în stat, fiind vizibil slăbit, toate acestea urmare unei stări bolnave a şarlatanilor şi inadaptaţilor politic.

Toate fraudele imense din instituţiile publice şi atâtea falimente comerciale, demagogia ajunsă la apogeu, lipsa de reacţie în contra a tot ceea ce este primejdios ordinii şi progresului în stat, toate dimpreună, fiind efectele unei stări morale sinistre şi acţiunilor bolnave ale liderilor noştri politici.

Se poartă un veşnic război psihologic murdar între liderii de diverse culori, aşezaţi pe diferite poziţii ierarhice de decizie, interesul naţional rămânând la cheremul capriciilor de domnişoare, orgoliilor şi vanităţii unor guvernanţi neisprăviţi.

Incultura şi gâlceava politică, neştiinţa conducerii la toate nivelele ierarhice lovesc direct, ca un berbece, în interesului naţional. Care, interes naţional, nu l-a definit nimeni, pentru că nu există în mintea lor ci doar a noastră.

Ori, dacă instituţiile cele mai de preţ din stat lucrează „la plezneală”, dizarmonic, cine să se mai ocupe de o asemenea definiţie.

Avem infantili politici cărora le lipseşte vocaţia politică, caracterul şi inteligenţa, sunt absolut lipsiţi de educaţie, de moralitate şi absenţi faţă de orice idee politică reală.

Ei nu cunosc abc-ul diplomaţiei politice, care ne învaţă că un om politic spune/declară în spaţiul public ce trebuie şi nu ce-l roade pe el la rânză. Pentru că noi nu avem lideri de excepţie cu însuşiri politice recunoscute, adică oameni de meserie aflaţi în slujba noastră, ci foşti instructori şi activişti de partid din fostul pecere, sau diletanţi politici şcoliţi la „fefe”, adică cele mai de jos caractere.

O boală imensă a politicii postrevoluţionare, un fel de cancer iliescian, s-a instalat definitiv în toate partidele româneşti: disonanţa congnitivă, un fel de boală tip „Geoană Contra”. Din cauza acestei boli nu există solidaritate şi coerenţă în actul decizional la nivelul strategic al conducerii.

Lanţul comenzii politice este fracturat din cauza dihoniei politice. Dihonia dintre liderii care ne conduc vremelnic ar putea fi întreţinută fie urmare inculturii şi obtuzităţii lor, fie contribuţiei agenţilor de influenţă ubicui, care îşi fac treaba în mod excepţional, pentru alţii.

Guvernanţii noştri vieţuiesc politic într-o impostură şi impotenţă autentică, vinovăţia pentru proasta lor guvernare, căzând, spun ei, asupra societăţii cum că aceasta şi numai aceasta este incapabilă de a genera lideri, deci insuficient pregătită pentru o democraţie adevărată.

Un preşedinte de republică reprezintă, potrivit Constituţiei, singurul reazim al neatârnării şi apărării ţării pentru că el este ales, în mod direct, de către popor, puterea lui, derivând direct de la acesta. Un detaliu extrem de important într-o democraţie, pe care nu vor să-l recunoască liderii şi partidele de carton şi mai ales primul-ministru care este numit şi nu ales, iar din acest motiv etatic, neputând fi niciodată egalul preşedintelui. O minte care plagiază nu poate înţelege subtilităţile conducerii politice, lipsindu-i viziunea creativă.

Avem o naţiune cu lideri nepregătiţi şi fără propensiune în ale meseriei de politician, locvaci şi cu multă pulsiune la vederea puterii pe care a luat-o cu japca. Când ajung la putere parcă intră în călduri şi nu au simţul gravităţii răspunderii pe scaunul ocupat ilegal, raportat la experienţa politică.

Realitatea politică, moralitatea şi puterea nu există în preocupările liderilor noştri. În inconştienţa lor, ei, nu ştiu că puterea este generată de principiile morale sănătoase, iar un moral bun al naţiei se sprijină pe o armată bine înzestrată şi instruită, aceasta constituind una dintre cele mai importante instituţii ale statalităţii, care crează, la rândul ei, premizele dezvoltării unei bune diplomaţii (active şi proactive) şi al unui cadru legislativ sănătos, echilibrat, care asigură o adevărată siguranţă pentru toţi cetăţenii României.

Dacă cercetăm mai atent liderii care gestionează ministerele de forţă ale ţării, vom constata că aceştia au stricat totul şi riscă să strice în continuare rostul statalităţii pentru că minţile lor mustesc de învăţătura păscută prin şcolile de partid sau Ştefan Gheorghiu. Sunt acolo pentru a distruge şi nu pentru a construi.

Puterea fără scop moral nu duce nicăieri. Defăimările reciproce dintre lideri sunt la ordinea zilei, înveninând întreaga viaţă politică. Cum să mai respecţi principiile morale şi cum să te urmeze un popor căruia îi lipseşte un ideal şi l-aţi mânat într-o fundătură?

Într-un stat mic, oamenii politici trebuie să fie aşa de mari înţelepţi şi înzestraţi cu voci de stentor, încât să fie auziţi în lumea largă, pentru că o politică mare făcută de oameni mari aşează naţiunea printre popoarele de primă mână, făcând-o respectată.

N-avem parte de o politică mare pentru că nu avem oameni mari.

Să privim la sărăcuţul nostru ministru de externe. Parcă este un secretar UTC din secţia sculărie a unei întreprinderi socialiste. Ministerul de externe, fereastra noastră către lume, care trebuie sa facă politica interesului naţional, în deplină armonie cu strategia de apărare şi cu partenerii noştri euroatlantici, are toate obloanele trase, afacerile noastre externe fiind ca şi inexistente. Sunt convins ca la nivelul guvernului nostru de penali nu se cunoaşte faptul că responsabil de politica externă şi de strategia de apărare a ţării este preşedintele, demnitate care nu va fi egală niciodată cu cea a primului-ministru sau a utecistului de la externe sau a zgonenilor şi antonescilor din Parlament. În materie de interes naţional şi politică externă se vorbeşte pe o singură voce, indiferent ce culoare politică au cei ce ne conduc.

Iată hăul prostiei în care plutesc diriguitorii ţării noastre pe care i-a atras acolo dorinţa lor de a obţine imense foloase şi nu demnitatea de a servi ţara.

O reformă reală a statului, trebuie să aibă în vedere asigurarea libertăţii individuale şi economice reale, strategii pentru asigurarea locurilor de muncă pentru toţi cetăţenii României, adică să fie preocupaţi de bunăstarea materială şi spirituală a fiecărui cetăţean, liderii politici să discearnă şi hotărască cu fermitate, adevărat separare a religiei de stat, şi în fapt şi în drept, să creeze un cadru normativ adecvat pentru adevărata libertatea de expresie şi nu pentru exces de exprimare a libertăţilor cu nuanţe în contra statului şi neamului românesc, asigurarea în mod real a exprimării sufragiului universal, prin crearea de legi electorale moderne, europene, asigurarea tuturor drepturilor egale în mod real pentru femei, care astăzi sunt încă discriminate, decriminalizarea homosexualităţii, reforma imediată a educaţiei, şcoala românească producând monştri şi nu cunoaştere.

Dar, toate acestea, nu se pot realiza decât în construcţia unei Constituţii adevărate şi nu a unui surogat constituţional, cu autori analfabeţi politici, în timp ce constituţionalişti de meserie din mediul universitar sunt ocoliţi cu dispreţ tocmai pentru a politiza legea fundamentală a unui stat – Constituţia, în temeiul căreia să cream instituţii puternice, mai ales în justiţie, în măsură să funcţioneze fără cusur.

Aşa cum gâlcevitorul baron, Ponta Münchausen, îşi alege cea mai bună maşină pentru concurs aşa şi insolentul orator, Antonescu, să-şi fi ales cei mai buni constituţionalişti ai ţării spre a gândi la un proiect de constituţie modern şi nu la o compilaţie de păreri politice. Constituţie înseamnă, în limba strămoşilor noştri latini, aşezare cu just temei, însă la Bucureşti, temeinicia pare a fi un termen necunoscut.

Această dihonie politică aduce grave prejudicii întregii comunităţi româneşti din ţară şi din afara ei. Dihonia dintre politicieni echivalează cu o trădare de neam. Dacă tufa este semnul convenţional al elevului, tămâia este semnul convenţional al politicianului nostru român şi tâmp. Măscăricii noştri politici, fără nicio vocaţie şi lipsiţi de onoare, se menţin în spaţiul dihoniei endemice, ei, considerând a conduce, în viziunea lor ticăloasă, nu un popor ci o adunătură de prostănaci rromizaţi.

Atâta ridicol şi murdărie în relaţiile dintre liderii care au în braţe viaţa şi destinul unei ţări, atâta promiscuitate în limbajul folosit şi livrat pe televiziuni tuturor, atât linşaj al bunului simţ românesc, de parcă mândria şi fala noastră de fi români nu mai există. Tot acest carambol politic şi spectacol rocambolesc, al cărui prim actor îl constituie dihonia, este opera unei medii bine dirijată de păpuşarii ascunşi într-un anonimat desăvârşit.

Aşa cum mâna care nu ştie a aşterne slovele pe hârtie dă întotdeauna vina pe condei tot aşa şi voi, politicienii, pentru că nu ştiţi a guverna, daţi vina pe popor, pasămite că nu vă înţelege, sau daţi vina pe guvernele anterioare cum că ar fi fost incapabile. Câtă penibilitate!

Celebrele cuvinte ale anticului Tucidide avertizau că „naţiunile mari fac ceea ce doresc, pe când naţiunile mici acceptă ceea ce trebuie”. Politicienii au datoria să facă ceea ce trebuie în armonie cu momentul şi nu să răcnească a neputinţă la lună.

Însuşirea de preţ a omului de stat, stimaţii noştrii diletanţi, o reprezintă simţul datoriei faţă de ţară, pentru că are în mână viaţa şi viitorul acesteia. Politica însemnând arta adevărată de a guverna, politica reprezintă un fenomen complex şi de o gravitate extraordinară iar nu show de televiziune, unde lătrăi de partid incompetenţi şi poltroni politici rânjesc sau mârâie către cetăţeni. Politica înseamnă foloase şi onoruri meritate, înseamnă inteligenţa pură, atribut absolut obligatoriu şi esenţial într-o bună guvernare. În absenţa inteligenţei şi a înţelepciunii un politician de pe Dâmboviţa nu are nicio şansă să înţeleagă funcţionarea unui lucru atât de măreţ şi grav cum este guvernarea. În absenţa inteligenţei şi înţelepciunii orice prim ministrul va fi, în cel mai bun caz, o marionetă, dacă nu mai rău: un fel de construcţie butaforică de partid. Inteligenţa trebuie, în egală măsură, să fie însoţită de o bună şi completă educaţie cât şi de un caracter puternic. Educaţia face diferenţa.

Un adevărat lider trebuie să ştie a genera lideranţă, trebuie să aibă capacitatea şi experienţa de a găsi colaboratori pricepuţi, pe care să-i motiveze, să dispună de iscusinţa de a-i determina să lucreze bine în echipă, să administreze ceea ce comunitatea le pune la dispoziţie: adică toată averea materială, financiară şi spirituală a neamului.

Administraţia este o dimensiune a executivului, a guvernului, având drept componente guvernarea (trasarea deciziilor esenţiale pentru prezentul şi viitorul unei ţări) şi rezolvarea nevoilor curente, cotidiene. Administraţia la nivelul ţării înseamnă executarea legii şi prestarea de servicii publice în limitele legii. A guverna înseamnă a administra iar administraţia este strâns legată de politică.

Un şef al executivului trebuie să obţină susţinerea publicului şi bugetul necesar pentru programele sale, iar acest lucru cere pricepere, vocaţie, răbdare şi abilităţi de comandă, carismă şi o poziţie înaltă, solidă în partid. Programele oricărui lider de partid trebuie implementate de la nivelul cel mai înalt până la cel local cu ajutorul unei administraţii depolitizate şi nu dependente de diverşi baroni şi baronaşi locali, iar ministrul trebuie să fie un politician care ştie să facă politică, să negocieze şi să administreze, iar cunoaşterea domeniului său de administrat este la fel de importantă. Un lider nu trebuie să aibă duşmani ci doar colaboratori şi foarte mulţi simpatizanţi. Succesul unui lider poate fi văzut în raportul direct cu numărul şi calitatea aliaţilor şi alianţelor ce va reuşi să le aibe.

Asistăm permanent la dihonia prelungită între lideri, la scuipaţii care se aruncă unii împotriva celorlalţi, fără ruşine, asistăm la ditirambicile laude al politicienilor, fără să cunoască vorba înţeleaptă veche că cine se laudă singur nu merită laude.

Conştiinţa liderilor şi politicienilor noştri este murdară, este un cuvânt blestemat de laşi, întinzându-se ca o plăcintă după succese nemeritate.

Toate guvernele şi-au încheiat existenţa prin eşecuri răsunătoare, astfel că, astăzi, după atâţia ani, oricât de frumoase, chibzuite şi corecte ar fi planurile guvernării ele devin incredibile şi absurde, uneori. România a devenit o ţară furată şi vândută.

Politicienii noştrii sunt atotştiutori, se consideră zeii pe pământ, fără să-şi dea seama că nu au pic de meserie politică în tivgă, devenind obtuzi şi refractari oricăror sfaturi, necredincioşi poporului suveran, adică infami. Iată rezultatul dihoniei politice.

Politicienii de astăzi se distrug prin ei înşişi, întreaga clasa politică este infestată de inşi incapabili şi complet lipsiţi de experienţă politică, poziţionaţi într-un război permanent, dus până la masacrarea adversarului şi adevărului, pentru motivul simplu că oricine este împotriva lor sau ideilor lor, ca şi cum atât de multe conflicte şi agresiuni n-ar fi în stare să satisfacă nemiloasa noastră lipsă de omenie, ne sfâşiem în aceleaşi oraşe, în aceleaşi sate sub pretextul că noi (cine or fi aceia ?) suntem cei mai buni, cei mai cei mai, ne războim sub aceleaşi acoperişuri, din cauza duşmăniilor ireconciliabile.

Politicienii doresc, în fiece zi, pacea la televizor pentru ca mâine să pornească războiul fratern în alte locuri şi la alte televiziuni. Atât de mult s-au uitat cele mai simple şi umane norme morale încât este imposibil să găsim pacea în noi şi în ceilalţi.

Cred că s-a uitat Evanghelia, adevărata constituţie a păcii, carte sfântă pe care ai noştri politicieni au uitat-o, pentru că Biserica nu o predică în rândul elitelor, pentru că acolo, în cartea sfântă, comunizaţii noştri lideri vor descoperi tainele politicii adevărate. Celor de sus, care conduc ţara, Biserica să le ofere calitate, iar celor de jos cantitate.

Prin dihonia politică şi prin pactul politicienilor cu diavolul, autorul incontestabil al tuturor necazurilor şi amărăciunilor noastre, am ajuns să alungăm Duhul blândeţii şi al iubirii, adică Duhul lui Dumnezeu.

Avem cel mai slab guvern din ultimii 20 de ani.

Clasa politică românească arată exact cum arată haitele de câini care au ocupat Bucureştii şi ne ucid copii. Clasa politică este pe cale de a distruge statul pentru că instituţiile sale au intrat în disoluţie. Pentru aceasta, ea, clasa politică, trebuie eutanasiată de popor, rapid, precum ar trebui eutanasiaţi câinii vagabonzi.

Într-o clasă politică plină de atei, Dumnezeu nu poate fi găsit.

Şi-atunci?
http://www.ziuaveche.ro/opinie/dihonia-politica-si-disolutia-autoritatii-statului-188462.html