23 august 1944 - adevăruri confiscate, fapte tăinuite

Ce poate fi mai plăcut şi mai simplu decât să fi sincer, totdeauna liniştit, împăcat cu tine însuţi, neavând nici de ce te teme, nici ce inventa?” (Fenelon)

„Cu ziua de 22 iunie 1941, o nouă epocă începe în istoria poporului român. Nu efemera dictatură militară, nu ambiţiile nemăsurate şi vane ale unui personaj de operetă proclamat « conducătorul neamului » ci de astă dată este în joc însăşi existenţa României, ca stat liber şi independent. Mai mult. O dată cu declararea războiului, România a intrat pe calea marilor şi fundamentelor prefacerii. Viitorul nu va lăsa multă vreme nedesluşite căile lui”. În octombrie 1941, cu aceste afirmaţii îşi încheia lucrarea „Sub trei dictaturi”, unul din personajele controversate, contemporan şi implicat direct în actul de la 23 august 1944, şi el „beneficiar” al schimbărilor impuse de evoluţia evenimentelor şi „presiunilor” dinexterior.[1]

În scopul înţelegerii evenimentelor petrecute în urmă cu cca 70 de ani, vom încerca o analiză a acestora plecând de la convingerea că a existat preocuparea de a conserva interesele ţării, - în măsura în care mai era posibil la acel moment ,- chiar de către cei care, fiind la conducere în vremuri de cumpănă, vor suporta urmările

Situaţia militară pe frontul de Est, la mijlocul anului 1943.

- Atât în sud cât şi în centrul teatrului de operaţiuni, forţele sovietice erau în continuă înaintare.
- După luptele grele duse în zona Jitomir şi la sud, pe Nipru, atacurile urmăreau mutarea frontului în zona Lemberg - Cernăuţi - Nistru.
- În 1943 se schiţează modest al doilea front prin înfrângerea forţelor germano-italiene în Africa de Nord, scoaterea din război a principalului aliat al Germaniei şi crearea frontului din Italia.
- În noiembrie 1943 anglo-americanii fac o nouă debarcare la 40 km sud de Roma, în zona Anzio - Nettuno. În această zonă germanii organizează o contraofensivă puternică, sub conducerea generalului-colonel von Mackensen, susţinută de armata de aviaţie a feldmareşalului von Richthofen pentru a arunca în mare trupele debarcate.
Deşi germanii întrebuinţează ca armament-surpriză mici tancuri încărcate cu explozibil, comandate prin cablu, nu reuşesc să alunge adversarul care era sprijinit puternic de artileria de pe nave şi de aviaţia de bombardament. Este perioada în care Comandamentul aliat experimentează acţiunea de cooperare între flotă şi aviaţia de bombardament . După operaţiunea „Torch” (debarcarea în Africa de Nord), operaţiunile de la Anzio şi Nettuno constituie experienţa care a verificat că viitoarea debarcare pe aşa zisa „fortăreaţă a Europei” era posibilă şi ca urmare putea fi în curând pregătită şi pusă în execuţie.
Debarcarea în Normandia şi ofensiva aliaţilor a schimbat definitiv mersul războiului şi a înclinat balanţa în formarea forţelor anglo-americane.
Conducerea politico-militară a României vede situaţia pierdută şi caută soluţia să scoată ţara din război. Preocuparea de bază constă în faptul că această soluţie să răspundă următoarelor cerinţe:
- evitarea desfăşurării acţiunilor militare, a războiului, pe teritoriul naţional;
- garantarea neatârnării ţării;
- menţinerea principiilor de onoare şi de lealitate.
În scopul realizării acestor deziderate, spaţiul diplomatic de manevră al României era circumscris de două consideraţii esenţiale:
- ieşirea din război să fie făcută la timp, pentru a avea condiţiile cele mai favorabile pentru ţară;
- înlăturarea suspiciunii Germaniei, care ar avea ca efect ocuparea ţării şi instaurarea unui guvern care ar impiedica ţara să mai iasă voit din război.
Având în vedere ofensiva sovietică declanşată în ianuarie 1944 cu ameninţarea directă a ţării noastre, conducerea militară română estimase că în cursul anului 1944 se va trece la atacul concomitent a tuturor forţelor anglo-americano-sovietice disponibile pentru operaţiuni în Europa. Bătălia de fixare a forţelor germane se va da prin continuarea contraofensivei sovietice în timp ce anglo-americani vor debarca în Franţa în scopul aplicării loviturii decisive.

La 15 februarie 1944 intensificarea acţiunilor militare la vest de Nistru a impus luarea deciziei de evacuare a Basarabiei, Bucovinei şi Moldovei precum şi mobilizarea diviziilor care aveau zona de operaţii în nordul Moldovei. Nu s-a trecut la mobilizarea generală apreciindu-se că este mai bine să se angajeze armata mai târziu şi numai pe teritoriul ţării. Imediat după ce s-a luat decizia mobilizării parţiale Comandamentul german, prin generalul Hansen, s-a interesat la Marele Stat Major Român din ce cauză România a decis efectuarea mobilizării, situaţia pe câmpul de luptă fiind „sigur stăpânită” de Germania. I s-a explicat că nu se face decât o evacuare a teritoriului, ameninţat să devină teatru de operaţiuni militare. Intervenţia lui Hansen denotă suspiciunea Germaniei şi faptul că toate măsurile luate de români erau monitorizate de germani.

Deşi conducerea militaro - politică era edificată asupra evoluţiei războiului, pentru moment România nu putea ieşi din război fără a avea riscul Italiei. Se aprecia că în ţară ar fi fost instalat un guvern Horia Sima care, sub presiune germană, ar fi luat măsuri sângeroase iar, mai târziu, ocuparea rusească ar fi completat distrugerile. Se estima că Germania are în interior 40 noi divizii în curs de organizare, aproape de finalizare; din care 10 divizii de tancuri.

La 16 martie se ordonă mobilizarea generală a armatei.

Deşi perspectiva României se îndrepta spre o singură soluţie, - capitularea fără condiţii, (decisă de Aliaţi pentru Germania şi toţi aliaţii acesteia la Teheran şi Yalta) ,- totuşi în acea situaţie s-a decis mobilizarea generală a armatei fără a putea schimba o stare de fapt. Linia Focşani - Nămoloasa - Adjud era fortificată în beton, realizându-se o poziţie de rezistenţă clasică cu trei linii de apărare; linia principală de rezistenţă, linia de dublare şi linia reduitelor. Fortificaţiile acestor poziţii au fost completate printr-o linie înaintată de tobruk-uri[2] pe linia de contact şi puncte de apărare pe o adâncime de 60 km. Poziţia era barată de şanţuri antitanc, toate cazematele fuseseră întărite prin acoperire cu un strat gros de pământ şi camuflate în teren.

Desigur, era o poziţie de rezistenţă deosebită dar prezenta un mare dezavantaj: fiind aşezată în câmpie, avea spatele descoperit şi, ca urmare, piesele de artilerie nu puteau fi bine camuflate. Comunicaţiile dinapoi ale poziţiei fuseseră echipate atât cu drumuri de acces cât şi de rocadă. Amenajarea acestor poziţii a dat siguranţă germanilor în ceea ce priveşte voinţa României de a continua războiul şi a acordat mai mult credit guvernării decât orice prestaţii de credinţă sau informaţii favorabile. În cazul ocupării acestei poziţii de apărare, Bucureştiul trebuia să fie evacuat, autorităţile urmând să fie deplasate la vest de râul Olt (măsură preconizată şi aplicată parţial pana la 23 august 1944).

În vederea încheierii armistiţiului împotriva voinţei Germaniei, prin ocuparea acestei poziţii se crea un singur avantaj: forţele române de pe front erau apropiate de Muntenia şi dispuse concentrat, într-o singură zonă. La începutul lui aprilie 1944 în Moldova se aflau cinci divizii blindate germane iar în Basarabia încă trei, deci, pe frontul român se aflau opt divizii blindate germane în afară de divizia blindată românească.
România dispunea de 17 divizii pe frontul din Moldova şi 7 divizii în Basarabia.
După relatările Marelui Stat Major, germanii dispuneau pe frontul românesc de 8 divizii blindate şi 25 divizii infanterie. Diviziile germane erau însă cu efective mici, în curs de completare iar diviziile de tancuri erau completate în material pe măsura pierderilor. Marele Stat Major a vrut ca pe frontul din Moldova să fie dispuse exclusiv trupe româneşti iar pe cel din Basarabia trupe germane, în practică însă nu s-a putut ajunge la această soluţie din cauza suspiciunii germane.

La comanda Grupului de armate „Sud” feldmareşalul von Kleist a fost înlocuit cu generalul - colonel Schörner, care, sub masca unui om blând era foarte energic şi foarte sever. El intenţiona ca trupele germane să fie amestecate cu cele române şi a obţinut ca, în afara celor cinci divizii blindate, a căror prezenţă era vremelnică şi circumstanţială să mai fie aduse în Moldova 4-5 divizii germane cu justificarea de a întării frontul, în realitate pentru constituirea garnizoanelor de siguranţă pentru germani. Prin aducerea acestor forţe s-a reorganizat şi comandamentul, astfel că frontul grupului de armate avea un comandament românesc în Basarabia, unde se aflau mai multe trupe germane, şi unul german (comandant general Otto Wöhler) în Moldova, unde se aflau mai mult trupe româneşti. Aceste comandamente erau interpuse între comandamentele de armate şi comandamentul grupului de armate.

Conducerea politico-militară română a înţeles substratul reorganizării Comandamentului şi a acceptat reorganizarea pentru a câştiga încrederea Germaniei. În fapt, nici nu se putea adopta altă poziţie. În ceea ce privea desfăşurarea acţiunilor militare propiu-zise, concepţia germanilor era de a nu păstra rezerve. Frontul se organiza puternic, prin dispunerea în prima linia a infanteriei. În rezervă se păstrau numai trupele mecanizate şi se aduceau rezerve din sectoarele neatacate.

În principiu, în intenţia comandamentului român se situa dorinţa ca războiul să nu se desfăşoare pe teritoriul ţării şi atunci se lupta cu toate forţele pe prima poziţie pentru a opri forţele atacatoare. Din felul în care au fost dispuse forţele în poziţia din nordul Moldovei, rezultă clar că situaţia României urma să se decidă pe această poziţie.

Hotărârea luată concilia satisfacerea onoarei cu nevoile ţării, România făcea ultimul efort cu armata ei, iar dacă această armată era înfrântă, condiţiile impuse de onoare erau satisfăcute.

Angajamentele ar fi fost ţinute până la capăt.

În mentalitatea epocii, conceptul de onoare, cuprindea în sine şi noţiunile de fidelitate şi lealitate. Onoarea este un concept care este proprietatea fiecărui individ după caracterul, spiritul şi capacitatea de înţelegere a fiecăruia. Există însă şi o onoare naţională, specifică fiecărei naţiuni. La această scară, s-a apreciat că România este o ţară mică, care trebuie să-şi îndeplinească datoria de onoare şi fidelitate, luată prin angajamente verbale, fără a semna nici un tratat, însă nu-i este permis să meargă până la distrugere.

La începutul lunii aprilie, Aliaţii au anunţat condiţiile în care acordă armistiţiu cu garanţii statelor „satelite” între care intră şi România.

La 22 martie 1944, generalul englez Henry Wilson transmite la Bucureşti un ultimatum la care primeşte răspuns în 2 aprilie 1944. În principiu propunerile vizau ca trupele ruseşti să treacă în Moldova, peste liniile apărate de români, aceştia să predea armamentul şi imediat să urmeze înapoierea armamentului, întoarcerea armelor şi declanşarea ofensivei împotriva Germaniei (acţiune apreciată ca „trădare” de către Antonescu). Conducerea militară aprecia că armata română, o dată atacată şi poziţia, străpunsă să se încheie armistiţiu, împăcând astfel cerinţele politice cu cele militare, Aliaţii câştigând astfel un avantaj strategic substanţial la aripa dreaptă a dispozitivului german.

În scrisoarea de răspuns se solicită ca România să nu fie obligată să întoarcă armele împotriva Germaniei precum şi garanţii din partea S.U.A. şi Angliei că armata rusă nu va rămâne pe teritoriul român.Aceste considerente au determinat „să nu se mai trateze cu Mareşalul, întrucât acesta se implică în considerente militare”.

Mareşalul a fost preferat pentru tratative deoarece atât Aliaţii cât şi oamenii politici din ţară nutreau convingerea că era singurul care putea să schimbe hotărârea şi direcţia de luptă a armatei.

Cercurile politice interne sunt puse la curent cu propunerile Ultimatului, încercând să organizeze ieşirea ţării din război prin formarea blocului partidelor politice: Naţional - Ţărănesc, Naţional - Liberal, Social - Democrat şi Comunist.

Discuţiile vizau o acţiune viitoare, în acel moment în ţară fiind 8 divizii blindate germane care puteau ocupa ţara, pe front 25 de divizii cu cca 200.000 oameni pe linia frontului iar la servicii cca 300.000. După informaţiile de care se dispunea, în Germania mai erau 40 de divizii, neexistând condiţii favorabile ieşirii din război sub nici o formă.

La începutul lunii iunie, după operaţiile militare din cursul lunilor precedente, conducerea politico - militară, în speţă Antonescu, îşi făcea unele iluzii fiind de părere „să ne găsească pe frontul actual, ceea ce ar fi foarte avantajos pentru România”. Se aprecia că în curând Germania trebuie să încheie armistiţiu şi se consideră că este mai avantajos pentru ţară să intre în armistiţiu o dată cu armata germană.

Centrul de greutate al acţiunilor militare se mută spre nord iar prin luptele de tancuri de pe frontul românesc se urmărea fixarea diviziilor de tancuri germane în această zonă. Comandamentul sovietic, în pregătirea ofensivei asupra trupelor germane realiza concentrări masive de artilerie, dispunând de 350 - 400 tunuri la un kilometru de front care distrugeau apărarea după 2 - 3 ore de bombardament masiv. Dacă la acesta se adaugă şi rapiditatea executării manevrei, a deplasării forţelor şi mijloacelor în zonă unde se preconiza realizarea loviturii principale, a efortului maxim, se poate crea imaginea a ceea a ce putea însemna acţiunea militară a acelei perioade.

Ca urmare a ofensivei sovietice pe frontul de nord şi a pătrunderii în adâncimea dispozitivului în luna iulie, germanii au început să ia de pe frontul românesc diviziile blindate, astfel că, la 10 august nu mai era dispusă nici o divizie blindată în ţară sau pe frontul din Moldova. Conducerea politico-militară avea o singură grijă, aceea ca ţara să nu fie ocupată de germani. În ceea ce priveşte o schimbare la vârf a conducerii, nimeni nu îşi asuma răspunderea, plecarea lui Antonescu însemnând ocuparea germană iar atâta timp cât frontul nu era atacat puternic, asigurarea continuităţii guvernării se impunea iar conduita adoptată, de altfel logică, era impusă de situaţia în care se află ţara. În acea perioadă România dispunea în interior de 24 de divizii; 2 divizii de infanterie, 3 divizii de cavalerie şi 19 divizii de recruţi instruiţi de 3 luni. Acestea erau încadrate cu oameni şi armament individual şi constituite pe şase batalioane fiecare. Erau însă dotate slab cu artilerie şi armament antitanc.

Anticipând situaţia care urma, s-a luat măsura dispunerii acestora în interior, într-un dispozitiv potrivit, care să contracareze intenţiile germanilor privind ocuparea ţării. Pe lângă trupele dispuse în Bucureşti s-a luat măsura ca apărarea capitalei să fie întărită cu Regimentele 10 Roşiori, 3 şi 5 Călăraşi iar Regimentul 4 Roşiori să fie încadrat cu tancuri moderne. De asemenea, la Centrul de Instrucţie al Tancurilor de la Târgovişte, să se constituie un detaşament blindat din cele 32 de piese moderne şi materialul mai vechi existent. În garnizoana Mihai Bravu, la Dadilov, se aflau dispuse două divizioane de artilerie grea, din care unul motorizat, care puteau fi întrebuinţate în scopul apărării capitalei.

În seara zilei de 4 august, înainte de a pleca la ultima întrevedere cu Hitler, Antonescu a dat dispoziţii ca în situaţia arestării şi reţinerii sale, să fie constituit un nou guvern care „să fie garantat cu forţă”.
După declanşarea atacului sovietic din 19 august Regimentul 4 Roşiori a fost dispus în apropiere de Chitila, la 20 de km de Bucureşti iar în jurul capitalei au fost dispuse Divizia 8 Cavalerie, Divizia de Gardă şi Divizia 4 Infanterie.
În apropiere de Ploieşti erau dispuse Diviziile 5 şi 3 Infanterie iar la Braşov se afla dispusă Divizia de vânători de munte.[3] În ceea ce priveşte desfăşurarea acţiunilor militare, se preconiza derobarea de trupele germane, care urmau să părăsească teritoriul românesc prin concentrare şi deplasare pe itinerare stabilite de comun acord, fără desfăşurarea de acţiuni militare. Această afirmaţie este susţinută şi de recenta lucrare a lui Larry Wats „Fereste-ma, Doamne, de prieteni. Războiul clandestin al blocului sovietic cu România”, Bucureşti, Editura RAO, 2011. După avertizarea repetată a Berlinului că cele două ţări se vor despărţi dacă nu va fi menţinut frontul, la 23 august 1944, Bucureştiul a oferit, şi comandantul german de la Bucureşti, generalul Ernst Gerstenberg a acceptat, un termen de retragere de 15 zile. Aceeaşi ofertă a fost ulterior făcută de Mannerheim şi acceptată de comandantul german din Finlanda, generalul Lithar Rendulic. Spre deosebire de Rendulic din Finlanda, Gerstenberg şi-a călcat cuvântul şi a bombardat capitala, provocând reintrarea instantanee a României în război, contra forţelor germane şi maghiare.

Legena trădării româneşti a fost după aceea propagată de ceilalţi membrii ai Tratatului de la Varşovia (mai ales de maghiari şi est-germani), iar duplicitatea generalului neamţ Gerstenberg a fost îngropată foarte adânc.[4]

După arestarea lui Antonescu şi a principalilor săi colaboratori la Palatul Regal au urmat evenimentele cunoscute cu menţiunea că noii guvernanţi s-au folosit de măsurile luate de predecesori în ceea ce priveşte întrebuinţarea trupelor în contracararea acţiunilor germane, precum şi continuarea acţiunilor militare alături de forţele sovietice.

După trecerea unei perioade relativ mari de timp de la aceste evenimente, istoria mai rezervă încă surprize.

Facem referire la faptul că mijloacele străine de informare în masă (BBC; Radio Londra ş.a.), precum şi specialiştii militari apreciau că actul României de la 23 august 1944 a însemnat scurtarea acţiunilor militare în Europa cu aproximativ 6 luni.

Cum a influenţat evoluţia evenimentelor acest gest?

În lucrarea „O lume sub arme - Istoria globală a celui de-Al Doilea Război Mondial”, Cambridge, University Press, New York, 1994, Gerhard Weinberg, fost secretar de stat al apărării, afirmă „Există dovezi potrivit cărora, F. D. Roosevelt s-a străduit ca primele bombe atomice să fie realizate astfel încât să poată fi utilizate împotriva Germaniei, să fie lansate asupra acestei ţări, iar cele fabricate mai târziu să fie lansate împotriva Japoniei, în ambele cazuri, pentru scurtarea rapidă a războiului”.[5] Ca urmare a acestor afirmaţii făcute de un personaj implicat în politica americană şi mondială, într-un domeniu sensibil, cel al apărării, se poate concluziona că gestul României care a influenţat reducerea acţiunilor militare cu cca 6 luni a determinat evitarea unui bombardament atomic asupra Germaniei, deci asupra Europei cu toate implicaţiile nefaste ce ar fi urmat.

Poate că specialiştii se vor pronunţa în viitor şi asupra aspectelor asupra cărora acest material ridică doar vălul, fără a pretinde nimic pentru România. Recunoaşterea acestui fapt ar însemna o mică alinare pentru o colectivitate - aşezată la răspântia intereselor - care îşi caută mersul în evoluţia societăţii, fără să îşi fi găsit (încă) liniştea. Rămâne, ca un simbol al acestor vremuri, afirmaţia istoricului Florin Constantiniu în finalul volumului „Istoria sinceră a poporului român”, Bucureşti, Univers Enciclopedic, 1997 (ediţia I): „Şi totuşi, în zilele de astăzi, când dificultăţile tranziţiei descurajează pe atâţia, marele comandament pentru societatea românească ar trebui să fie leacul recomandat Chinei de Deng Xiaoping, când ţara sa ieşea din convulsiile Revoluţiei culturale: « Un taifun de muncă! » Vom mai găsi resurse să-l înfăptuim?”

În scopul înţelegerii şi explicării fenomenelor trecute, dar mai ales al drumului pe care îl are de parcurs, societatea românească în viitor, problema determinării liniilor evoluţiei acestuia este imperios necesară. Fireşte, situaţiile existente atunci, în vreme de război, au purtat pecetea legilor şi ordinelor specifice unei perioade de stare excepţională. Dacă le prezentăm astăzi, o facem pentru a înţelege şi cunoaşte segmente ale trecutului istoric, nicidecum pentru a le aproba sau acuza în totalitate.



[1] Lucreţiu Pătrăşcanu, demnitar comunist, lichidat de „camarazii” de partid.
[2] Sistem de avanposturi fortificate, ca şi cele instalate de englezi în faţa Tobruk-ului, de unde şi denumirea.
[3] Dispunerea forţelor române pe frontul de la Iaşi în dimineaţa zilei de 20 august era următoarea (de la dreapta la stânga, punct de reper Cuibul Vulturului): Divizia 11 Infanterie, o divizie germană, Divizia 5 Cavalerie (Podul Iloaiei), Divizia 7 Infanterie şi Divizia 5 Infanterie. În eşalonul II: două divizii de vânători de munte, Divizia 3 Infanterie (înapoi de Iaşi) şi Divizia 18 Infanterie (Vaslui). Forţele germane din eşalonul II: o divizie de infanterie şi o divizie de grenadieri. După atacul din 20 august, Diviziile 5 şi 7 au fost distruse, iar tancurile ruseşti au continuat ofensiva pe direcţia Vaslui.
[4] Larry Wats „Fereste-ma, Doamne, de prieteni. Războiul clandestin al blocului sovietic cu România”, Bucureşti, Editura RAO, 2011, p.163
http://www.art-emis.ro/istorie/1791-23-august-1944-adevruri-confiscate-fapte-tainuite.html


Articole asemanatoare
Alege-mă, sînt fierbinte! - 25.08.13
O carte care n-a avut zile (2) - 25.08.13
Dezrobitorii din '41 - 25.08.13
Alt iunie, alt an - 1941 - 25.08.13
Garda de Fier în Basarabia. Documente (7) - 25.08.13

În special cu 23 august 1944, până în 1990, scris 23 August, ”momentul eliberării întregului popor”.

Mai avem un 23 august, cel al pactului Ribbentrop-Molotov din 1939, când URSS și Germania nazistă și-au împărțit Europa, hăcuind-o după bunul plac. Printr-o o nenorocită foaie de hârtie, Polonia, Țările Baltice și Basarabia au dispărut. (Bucovina de Nord și Ținutul Herța au fost luate de ruși în afara tratatului amintit un an mai târziu). Trebuie precizat că dispariția respectivelor state/societăți/provincii a fost marcată de asasinate în masă de o brutalitate greu de imaginat, care au avut ca scop eradicarea structurii sociale existente, mase mari de oameni fiind mutate în câteva nopți în Siberia cu trenurile de vite, fără aer, mâncare, apă etc. Masacrele de la Katyn și de la Fânta Albă sunt doar două dintre cele mai cunoscute momente, urmare directă a pactului Ribbentrop-Molotov.

23 august 1944 reprezintă începutul modernității în jos a României, al evoluției unui întreg popor la comanda ideologiei sovietice.
Zicem ”evoluție” și nu ”involuție”, pentru că au fost câteva momente în care societatea românească a reușit să producă câteva serii de anticorpi prin care a izbutit să se replaseze pe o orbită relativ normală: 1952 - eliminarea de la guvernare a guvernării directe sovietice (gruparea Pauker); 1964 - reorientarea prooccidentală a politicii externe și încetarea arestărilor politice în masă/eliberarea supraviețuitorilor holocaustului pușcăriilor comuniste; 1968 - eliberarea parțială a gândirii sociale din închisoarea marxism-leninismului ideologiei de stat, ceea ce a impulsionat apariția celei de a doua generații de intelectuali cu gândire liberă - ”generația BCU” - a cărților și revistelor la zi în cultura universală. Prima generație liberă în gândire - generația Labiș, fusese alcătuită din cei ce terminau liceul în momentul arestărilor în masă de după 1944. Pe baza ei România a triumfat asupra comunismului prin linia Marin Sorescu, Nichita Stănescu, Marin Preda - ca să menționăm doar pe cei din literatură, dar și științele economice, juridice, sociologia, științele exacte și cele naturale - au cunoscut succese majore ca gândire în universal în raport cu reperul național (astăzi căutăm, ca năucii, succese internaționale fără reazemul obligatoriu al răspunsurilor naționale).

***
O să încerc să propun trei imagini fundamentale, kinestetice* - cum ar zice R. Motru, cu care generația mea a intrat în contact în ”școala comunistă”, privind 23 august 1944, ca să înțelegem de ce această ”sărbătoare” nu a fost niciodată credibilă.

Prima imagine: URSS, ”putere eliberatoare”.
”Comisarul poporului pentru Afacerile Externe, V.M. Molotov, face cunoscut ambasadorului Poloniei în URSS că întrucât ”Polonia s-a transformat într-un câmp propice pentru diferite întâmplări și surprize [se referea la luptele polonezilor cu nemții care îi invadeseră la 1 sept. 1939, în virtutea tratatului Ribbentrop-Molotov...] ce pot crea o amenințare pentru URSS ... guvernul sovietic a dat dispozițiuni Comandamentului suprem al armatei roșii să ordone trupelor să treacă frontiera și să ia sub protecție viața și averea populației din Ucraina de Vest și Bielorusia de Vest”. În ziua următoare marile unități sovietice execută ordinul.” (Leonida Loghin, ”Al doilea război mondial ... Cronologie”, Ed. Politică, București, 1984, p.17). Cum poate ca o țară pașnică, condusă de miniștrii ”ai poporului”, să invadeze o altă țară, tot în numele ”poporului”? De unde până unde invadarea Poloniei înseamnă ”averea populației din Ucraina și Bielorusia”? Unde sunt polonezii? Au devenit ucraineni, bieloruși? Și cum invadarea unei țări înseamnă ”a lua sub protecție”?

A doua imagine: comunismul - democrația celor 1000 (?!).
Am avut prieteni care făceau meditații la franceză, la pian, etc. Limba franceză era limbă obligatorie din clasa a II-a și, credeți-mă, se făcea cum trebuie. Păcat că Franța nu a avut capacitatea să fructifice această uriașă disponibilitate lingvistică a românilor bine educați. Oricât de buni ar fi cei de la Renault, cu un autoturism nu se poate face geopolitică. Acest potențial de proiecție a puterii franceze (softpower) a fost lăsat de izbeliște și, eventual, cucerit de Coca Cola și la propriu și la figurat. Dar să revenim. O bună parte dintre meditatorii de franceză erau ”vechii” aristocrați scăpați din lagăre. Limba franceză fusese lingua franca a elitelor europene, nu doar a celor românești, în perioada interbelică. Deci, orele de meditație acolo erau și prilejuri de trezie. Și unul dintre cele mai importante mesaje pe care generația mea l-a reținut a fost acesta: ”partidul comunist avea în România doar 1000 de membri în 1944” și, ”în plus, era din România, nu Român, tocmai pentru că nu era un partid românesc.” (Vă închipuiți cum a sunat în mințile studenților generației Ligii Studenților imediat după 1990, ”Convenția Democratică din România”. Halal Convenție, păcat de idealuri. Și halal fu!) Mai târziu, când am avut acces la documente, am putut vedea că cifra era cât se poate de exactă: în România partidul comunist avea cel mai mic număr de membri din Europa, adică 0,006% din total populație**. Cum să pretinzi că faci Republică Populară, adică a celor mulți, ”democrația întregului popor”, când tu ești doar 1000 de oameni? Copii copii, dar înțelegeam și noi că ”popular” înseamnă ”cei mulți”, or, cei 1000, erau ... infinit de puțini. În plus, știam de la profesorul de istorie, cel care ne spunea mai în glumă mai în serios, atunci când eram ”zmei”: ”Tu, din ultima bancă, ridică-te în ultimele două picioare!”, într-a opta, că, prin 1924, PCdR fu scos în afara legii pentru că pretindea că România nu e stat național ci, stat imperialist, format prin oprimarea altora. Măi să fie! Care erau ăștia ”altora”? Desigur, știam povești cu ”ungurii din Harghita” că nu-ți-ar da pâine dacă nu vorbești ungurește, dar cu siguranță nu era vorba despre oprimare; ca să nu mai vorbim că săracii oameni, chiar dacă înțelegeau mai greu românește, îți dădeau pâine - cum am aflat într-o vizită prin clasa a IX-a. (Dar de ce nu prea știau românește? m-am întrebat atunci: poate pentru că nu îi obliga nimeni). În liceu, alt profesor de istorie, ne-a spus că, în 1924 PCdR a dat acel comunicat la solicitările Kominternului - organizația mondială a comunismului controlată de Moscova. Mă uit acum în ”Istoria României în Date” și văd că șeful PCdR intrat în ilegalitate fu Köblös Elek ... Și încă ceva, cu un an înainte, PCdR acționa în România în 1923 și prin intermediul ”Ligii drepturilor omului”, pe care tocmai o înființase (vezi ”Istoria României în Date”, coord. de Horia C. Matei, Ed. Enciclopedică, București, 1972, pp.327-328). Iar de la Komintern la familiile tismănenilor, brucanilor și ai altor ”învățători ai democrației”, ”ai drepturilor omului” și dilematici de azi nu e nici măcar un pas de făcut. Azi-ul este, din păcate, dictatura urmașilor celor 1000. Ineptă - fără proiect național, deci incapabilă să sesizeze prioritățile publice, cu atât mai puțin răspunsurile, ahtiată de putere - motiv pentru care paralizează circuitul normal al valorilor fiind cvasidictatorială, cosmopolită - bine integrată într-o rețea internațională de ”păzitori de porți” și cu cultură ”pe de-asupra” esenței lucrurilor. Acestea sunt trei dintre cele mai îndemână trăsături ale elitei care domină spațiul social românesc din 1944 încoace, indiferent de regim: comunist sau ”democratic” de după 1989. Ceea ce lipsește regimului de astăzi este crima, mai ales crima în masă, dar practica arestării ideilor este deja răspândită, cu concursul ”birocratizării” controlat de frații lor de la Bruxelles, pe mâna cărora a încăput idealul integrării europene.

A treia imagine: șirul nesfârșit de soldați români capturați și batjocoriți pe nedrept
Înainte de a ”da imaginea” ”de liceu” următoare, nu pot să nu mărturisesc că automat îmi vine în minte, discutând despre demnitatea de a fi român prin demnitatea armatei române, contralucrarea pe care o executăm cu sârg prin școli și licee în acest sens, azi. Azi învățăm copiii despre orice și oricum, având ca obiectiv cert tocmai slăbirea acestei demnități. Unul dintre cei mai importanți actori ai demnității naționale este Armata. Îi învățăm să fie neutri despre orice, ca și cum totul ar fi o chestie de gust și de plăcere individuală, uitând că neutralitatea merge mână în mână cu indiferența iar, aceasta din urmă, cu iresponsabilitatea. Cu alte cuvine, pregătirea viitorilor manageri de bancă și de fabrici începe la orele de istorie, geografie și limba română: pentru că mai înainte de orice responsabilitatea înseamnă demnitate, asumarea a ceea ce ai, a ceea ce ai fost și ce poți fi în ființa ta colectivă. Zice Noica, despre omul acesta „dezorientat”: ”din cauza neutralității s-a putut ajunge la un concept atât de sărac al rațiunii, cum este cel de astăzi” (Noica, „Devenirea întru ființă ...”, Humanitas, București, 1998, p.149). Va să zică, nu doar oameni nedemni, dar și slăbuți la minte - ăștia, școliții fără demnitate națională: a nu se confunda viclenia, descurcăreala, cu inteligența, dar această discuție o vom face altă dată. În fine, să revenim la imaginea kinestetică privind 23 august 1944:
«Armata a 4-a română. Mare unitate, aflată la 23 august 1944 pe frontul din Moldova, în compunerea grupării de armate general Wohler ... avându-și diviziile dispuse la vest de Prut. În total, A4 avea 5 corpuri de armată, 16 divizii ... și 4 comandamente, de valoarea a 4 brigăzi .... La 22 august, în jurul orei 12, Ion Antonescu a ordonat A4 replierea pe poziția fortificată Focșani-Nămoloasa-Galați (FMG) ... Această decizie ... „a fost luată de acord cu generalul Wöhler eri, 22 august, la ora 11” [se specifica într-un document militar de epocă. Interesant, deci nemții nu erau chiar atât de iraționali]. În seara de 23 august, la orele 22,40, comandantul A.4 - generalul de corp de armată Ilie Șteflea preluase cu o zi înainte comanda pentru a dirija replierea ordonată - a primit de la marele Stat Major ordinul de sistare a luptei cu trupele sovietice, de încetare a subordonării față de comandamentele germane și de retragere și concentrare pe linia fortificată FNG. Acest ordin a fost confirmat din nou, de Marele Stat Major la orele 24. ... La unitățile izolate în masa trupelor germane, recepționarea prin radio a documentelor politice ale noului guvern a constituit semnalul declanșării imediate a acțiunii împotriva germanilor. ...
Încă de la miezul zilei de 23 august (orele 13,30) sovieticii pătrunseseră „la vest de Siret, pe Cosmești, Adjudeni și Sagna” și interceptaseră comuncația Pașcani-Roman. Forțele blindate sovietice „înaintează în spațiul între Bârlad și Siret, amenințând comunicațiile”. La 24 august, spre seară, trupele sovietice au intrat în Bacău, iar la 26 august, la prânz, „au ajuns cu unitățile motomecanizate la Adjud și nord Tecuci ...” În aceste împrejurări, retragerea spre sud a marilor unități ale A4 avea să capete un aspect deosebit. Avându-se în vedere rezultatele contactelor cu comandanții militari sovietici la Tulcea, s-a ordonat, la 25 august seara, cea de-a doua fază a replierii strategice, spre zona București-Ploiești. ... În acest moment situația forțelor A4 era în general necunoscută la București. ... Despre Corpul 7 armată și Divizia 8 infanterie nu se știa nimic. Coloanele diviziilor 1 gardă, 1 blindată, 4, 6, 1, 8, 13, 20 infanterie, comandamentelor 103 și 104 munte, precum și elementele neîndivizionate ale corpurilor 1, 5 și 7 armată fuseseră însă depășite de vârfurile blindate sovietice. Deci, replierea spre spațiul București-Ploiești avea să fie executată doar de o parte din forțele A4, celelalte rămânând izolate în Moldova. ... Marile unități ale A.4 izolate în Moldova prin depășirea lor de către forțele sovietice, și-au manifestat, prin glasul comandanților, dorința de a lupta împotriva germanilor alături de armata sovietică. Convocați, la 26 august la comandantul Armatei 7 de gardă sovietică, generalii români au cerut ca marile unități românești care erau considerate prizoniere, să continue lupta împotriva Wehrmachtului. Li s-au stabilit zone de staționare și au continuat până la 1 septembrie pregătirea pentru luptă. La 1 septembrie, ora 10, marile unități erau gata de deplasare, cu întregul armament. În ziua următoare efectivele lor au fost declarate prizoniere (circa 50-55000 oameni). ...» (Florin Constantiniu, Mihail E. Ionescu, „August 1944. Repere istorice”, Ed. Științifică și Enciclopedică, București, 1984, pp.51-52, s.n.). Armata a 3-a a fost și ea dezarmată și luată prizonieră după declararea armistițiului, după ce trecuse Dunărea, pe la Tulcea. Am subliniat echilibristica făcută de istoricii români pentru a spune lucrurilor pe nume într- țară comunistă: rușii au luat prizoniere ambele armate române prezente pe frontul de Est, mai exact în România, în august 1944, deși regele Mihai ordonase încetarea ostilităților contra URSS și îndreptarea armelor împotriva Germaniei. Nu mai vorbim de faptul că diplomația sovietică, ca și cea americană și britanică fuseseră informate din timp despre acest fapt. Pentru ruși, armistițiul a însemnat lipsirea României de unul dintre factorii săi constitutivi: armata. Ce a rămas, urma să fie băgat în pușcăriile comuniste. (Până atunci, Armata 1 și Armata a 4-a refăcută, au luptat alături de sovietici până la Viena și aproape de Praga).

***
Și acestea sunt doar ”trei imagini” ”din copilărie” privind grozăviile momentului 23 august. Nu putem decât să ne minunăm de paralizia istoricilor de pe la noi cu privire la tratarea acestei chestiuni. Lămurirea momentului 23 august ar fi trebuit să fie parte a miturilor fondatoare prin care să fie repornită pe baze demne și precise România după 1989. Ne dăm seama, pe mai departe, de faptul că grozăvia continuă când dăm de un Boia care aruncă le gunoi dreptul nostru la așa ceva, sau de un Tismăneanu care spune că comunismul (sic!) este o creație a societății românești. A cui?!! A sutelor de mii de soldați arestați ilegal? A milionului de țărani, preoți, militari, profesori deportați, trimiși în pușcării? Pentru care regimul comunist al lui Dej a însemnat ”combinarea dintre concepțiile etniciste interbelice cu ideile staliniste”? (citat aproximativ din [Raportul Tismăneanu], Comisia Prezidenţială pentru analiza dictaturii comuniste din România, „Raport final”, Bucureşti, 2006, p.469)

***


Iată, deci, trei dintre imaginile esențiale în raport cu care 23 august 1944 s-a impus în conștiința unor generații de tineri din perioada comunistă. Nu întâmplător, acești oameni sunt mai greu de păcălit. Îi poți însă destructura punând presiune pe viața de familie, pe structura veniturilor, cum de altfel se și face. Îi vânturi prin străinătățuri, îi domesticești corporatizându-i (le reduci limbajul și gândirea la spațiul îngust al trainingurilor) sau le dai funcții purtătoare de sinecuri prin administrația centrală. ”Greul” vine după ei, prin generațiile pentru care România nu este altceva decât non-prezență, care vorbesc limba română fără să aibă conștiința acestui gest de o cosmicitate unică.

***
De ce avem, deci, o problemă cu 23 august? Pentru că, așa cum arătam, este un început forțat, ratat, al contemporaneității românești. Primul start, 1918, după întregirea României, a fost unul dintre cele mai fecunde perioade istorice, cu o densitate de personalități, probleme asumate, succese și soluții de mare valoare. Societatea românească se regăsise și învățase să își fructifice în energie socială creatoare tangajul interior, inerent marilor prefaceri. Am intrat în august 1944 sub ciocanul comunismului pentru care România era un stat multietnic și imperialist, și am ajuns astăzi, la 20 de ani după „revoluția democratică din 1989” sub același pericol al pierderii statului-funcțional și al unității naționale. August 1944 a însemnat începutul sfârșitului pentru modernizarea naturală, prin lichidarea elitelor muncitoare (țăranii) și gânditoare (profesorii, avocații, militarii, medicii). August 1944 înseamnă începutul instituționalizării prostiei și incompetenței, unde bunele soluții au însemnat excepția prin munca eroică a unora, scăpați de sub satârul bolșevizant. August 1944 a însemnat începutul programat al holocaustului generațional și al profesiilor. Pentru că o societate se ține cu conștiința și acțiunea în virtutea unei misiunii publice, asumată de câte un val de tineri, respectiv de ocupații profesionale. Azi, mișcarea de generație în România este o curiozitate pentru cei mai mulți, iar corpurile profesionale nu au nici un fel de prezență cu demnitate publică. Cu toții suntem căutători de existență printre resturile diviziunii muncii mondiale.

August 1944, a însemnat începutul barbarizării societății românești. Și nu, nu suntem într-un nou Ev Mediu. Ar fi fost bine. Evul Mediu românesc a fost creștin și, până la fanarioți, a stat sub însemnul învățăturilor lui Neagoe Basarab. A fost mare, a fost cult, demn și liber, chiar dacă mereu în tensiunea otomană, poloneză, ungurească etc. Țăranii fură liberi cei mai mulți dintre ei, cel puțin până la Mihai Viteazul (dar cam de pe atunci începe, paradoxal ... epoca modernă europeană). Democrația la noi fu inventată la sat, arată Stahl cu studiile sale despre satul devălmaș (obștile sătești) și Iorga cu teoria romaniilor populare, chiar mai înainte de Evul Mediu. Nu. August 1944 este începutul celui mai mare fals prin care a trecut poporul român: ridicarea demagogiei la rang de politică de stat - ceea ce a condus la lichidarea funcției statului, și a infiltrării ideologiei în esența omului, în viața lui de familie. Am ieșit din aceste două uriașe provocări? (De ce ar putea fi falsificate doar tablourile/banii/vinul iar viața popoarelor nu?)

***
Azi, pe 25 August, aniversăm eliberarea Parisului din 1944. Paris și București. Două destine, tragic diferite. Într-unul au intrat americanii, în celălalt, rușii. Păcat că francezii în loc să-l reinventeze pe Pascal, și-au irosit libertatea inventând neomarxismul. Ăsta da lux!


* Constantin Rădulescu-Motru (1868-1957), psiholog, pedagog, sociolog, om politic, președinte al Academiei Române în 1938-1941, unul dintre cei mai marcanți membrii ai culturii critice, Junimea - elita formată de școala lui Titu Maiorescu, cu pregătire în Germania. (Una dintre gravele probleme ale României de astăzi are la origine tocmai slăbiciunea sau absența acestei culturi critice. În acest fel, în România se manifestă doar cultura sincronizării, a dezvoltării prin imitație.) „Mecanismul actului voluntar se compune din următoarele patru categorii de elemente: 1) reprezentarea intelectuală a actului ce avem intențiunea să executăm; 2) imaginea produsă de un act executat anterior, act care este identic sau asemănător cu acel ce este să fie executat (imaginea kinestetică); 3) neuronii care comandă direct mișcării mușchilor; 4) elemente de asociare între aceste trei. ...
Mișcările corpului nostru sunt cauzele, nu numai a efectelor cari se împrăștie în lumea materială externă, ci și a unor efecte cari se răsfrâng asupra sufletului nostru: adică asupra sistemului nostru nervos central ... Acestea din urmă formează imaginile de mișcare sau kinestetice, cari devin veriga indispensabilă în lanțul mecanismului voluntar. Orice mișcare nouă nu se execută decât prin mijlocirea imaginilor de mișcare [kinestetice] formată din impresiunile lăsate de vechile mișcări [experiențe] executate de corp ...” (Rădulescu Motru, pp.290-291. s.n.)
Înțelegem, iată, rolul bunicilor, al părinților și al lecturilor potrivite pentru destinul nostru. Imaginile kinestetice se manifestă, sub diferite forme, și în lumea animală, prin fenomene de tipul imprinting, prin care comportamente cheie transmise foarte rapid de către un model (părinți) generează structuri complexe comportamentale cu manifestare de durată, ulterioare.

** vezi Chiper, Ioan. (1998). Considerations regarding the Numerical Evolution and Ethnic Composition of RCP, 1921-1952 [Consideraţii privind evoluţia numerică şi compoziţia etnică a P.C.R., 1921-1952] in Archives of Totalitarianism, nr. 21(4), pp. 25-44

http://radubaltasiu.blogspot.ro/2013/08/care-este-problema-cu-23-august.html