România și NATO: Ce ar fi fost dacă? (II)

Scris de fabio Lun Iun 09, 2014 8:48 am

iunie 9, 2014

România și NATO: Ce ar fi fost dacă? (II) Răspunde

România și NATO: Ce ar fi fost dacă? (II) Bn2014-1011-02

În prima parte a acestui articol am încercat să imaginez ce s-ar fi întâmplat dacă România nu ar fi aderat la NATO și și-ar fi construit un parteneriat strategic și o alianță cu Federație Rusă. A doua parte articolului va explora a doua opțiune politică și strategică posibilă: neutralitatea. În Europa există state considerate „neutre” : Elveția – cel mai cunoscut caz, Suedia, Finlanda – de unde și termenul de „finlandizare”, Irlanda, Vaticanul și Austria. Până la Primul război mondial și Belgia era considerată o țară neutră, Mexicul, de asemenea a experimentat cu neutralitatea începând cu 1932, dar nu cu foarte mare succes. În timpul războaielor mondiale Spania a fost neutră, iar Portugalia s-a declarat neutră pe durata celui de-Al Doilea Război Mondial. România a ales neutralitatea în primii doi ani ai primei conflagrații mondiale și pe durata primilor doi ani ai celui de-Al Doilea Război Mondial.

Ce presupune neutralitatea? Neutralitatea reprezintă, din punct de vedere politic,abandonarea de către un stat a politicii de putere. Un stat poate lua această decizie deoarece nu mai poate sau nu mai este dispus să ia parte la politica de putere ce caracterizează sistemul internațional. Avantajul neutralității constă în faptul că în cazul izbucnirii unui război, statul neutru își poate proteja teritoriul național fără a fi nevoit să ia parte la conflagrație, deoarece beligeranții sunt obligați să-i respecte suveranitatea teritoriului și independența, în schimbul neimplicării în conflict.

România și NATO: Ce ar fi fost dacă? (II) Newspaper

Existența unui stat neutru nu este chiar atât de simplă cum ar putea părea la prima vedere, mai ales în timpul războaielor hegemonice și a competiției între superputeri. Neutralitatea Belgiei a fost încălcată de Germania atât în Primul cât și Al Doilea Război Mondial. Danemarca, deși formal neutră în Al Doilea Război Mondial, a fost invadată de Germania, iar neutralitatea Norvegiei a fost încălcată atât de către Axă cât și de către Aliații. În timpul celui de-Al Doilea Război Mondial, Suedia nu a putut rezista presiunilor beligeranților, iar în funcție de cursul războiului neutralitatea ei a fost favorabilă, atât Axei cât și Aliaților. Elveția a trebuit să facă mari eforturi în timpul ultimei conflagrații mondiale pentru a nu dispărea de pe harta, fiind supusă presiunilor atât de către Germania nazistă, cât și de aliații occidentali. Portugalia și Spania s-au declarat neutre la începutul ultimului război mondial, inițial neutralitatea lor fiind favorabilă Axei, pentru ca pe măsură ce cursul războiului se schimba, să devină favorabili Aliaților.

Pe parcursul Războiului Rece, în linii mari, statele neutre din Europa au căutat să obțină garanții informale de securitate din partea Statelor Unite și a NATO.

În termenii dreptului internațional neutralitatea este definită mai îngust și se referă la statutul de non-beligerant în cadrul unui conflict militar potențial sau existent. Obligațiile și drepturile puterilor neutre sunt codificate de Convenția de la Haga din 1907. Atenție, neutralitatea nu trebuie confundată cu politica nealiniere, adică refuzul de a adera la alianțe politico-militare antagonice, o opțiune populară în timpul Războiului Rece în rândul statelor noi apărute pe harta lumii ca urmare a procesului de decolonizare.

De ce ar fi optat România pentru neutralitate după sfârșitul Războiului Rece? O explicație ține de rațiuni istorice. Apartenența la blocul comunist și participarea în cadrul Tratatului de la Varșovia pe durata Războiului Rece au însemnat că România ar putea fi ținta unei agresiuni sau chiar a unui atac nuclear. În ultimă instanță, atacul nuclear, ar fi însemnat, mai mult ca sigur, dispariția României ca unitate politică de pe hartă.

Opțiunea pentru neutralitate a României ar fi putut fi informată și de o analiză a problemelor de politică externă cu care s-a confruntat statul român modern, de la fondarea sa în 1859, până spre sfârșitul secolului XX. Astfel o analiză atentă și succintă ar fi arătat că problema fundamentală de politică externă cu care s-a confruntat România de la apariția sa ca stat național, a fost cea a menținerii suveranității și integrității teritoriale. Mai mult, de două ori în scurta sa istorie ca stat național modern, România s-a confruntat cu posibilitate dispariției sale ca unitate politică: în timpul Primului Război Mondial și în timpul celui de-Al Doilea Război Mondial. De asemenea în timpul Războiului Rece, România ar fi fost o țintă potențială pentru armele nucleare ale Statelor Unite și ale aliaților acestora din NATO. În plus aliații statului român din timpul Războiului Rece ar fi putut oricând ataca și invada teritoriul național în urma unor evoluții interne la București, cu care aceștia nu erau de acord.

O concluzie pesimistă și eronată a acestei analize ar fi arătat că în ciuda apartenenței la sisteme alianțe puternice în timpul marilor confruntări politico-militare ale secolului XX, niciunul nu ar fi garantat cu succes supraviețuirea statului român ca entitate politică. Pe cale de consecință, o opțiune cât se poate de realistă pentru România ar fi fost, la sfârșitul secolului XX și începutul secolului XXI, cea a neutralității în raport cu orice conflict militar care ar fi putut izbucni, precum și a abținerii de a participa la alianțe politico-militare de orice fel. Neutralitatea României ar fi urmat să fie garantată de Organizația Națiunilor Unite.

Ar fi existat și un argument de sorginte culturală în favoarea neutralității. În anii de după căderea comunismului, în care românii redescopereau cultural occidentul, o analiză „geopolitică” populară în rândul elitelor intelectuale și politice era cea furnizată de politologul american Samuel Huntington în eseul publicat în prestigioasa Foreign Affairs și extins într-un volum, Ciocnirea civilizațiilor.[ii] În cartea lui Huntington, România se regăsea fix pe falia dintre occidentul catolic și protestant, și estul Europei ortodox. O concluzie falsă, de altfel, a lecturii acestei pseudo-teorii geostrategice, era că România nu ar fi putut fi membră deplină a NATO și a UE, din cauza că din punct de vedere cultural nu aparținea occidentului. Deci, soluția optimă era ca statul român să fie un fel de punte între Europa occidentală și cea orientală, fără a încerca a se integra în structurile politice sau militare ale niciuneia.

Opțiunea neutralității ar fi putut să apară și în urma eșecului aderării la NATO în anul 1997. Ratarea primulului val de membri NATO din Centrul și Estul Europei, precum și dezamăgirea provocată de acest eșec în rândul opiniei publice și al elitei politice, la care se adaugă costurile politice și economice ale procesului de aderare duc la abandonarea procesului de integrare în Alianță.

Neutralitatea României ar fi putut apărea, de asemenea, ca urmare a operațiunii Allied Force împotriva Iugoslaviei. Loviturile aeriene împotriva Iugoslaviei ar fi putut genera mișcări ample de protest împotriva NATO și a sprijinului inițial oferit de România, ca stat candidat la aderare. În fața protestelor guvernul CDR și președintele Emil Constantinescu ar fi fost forțați să retragă sprijinul politic acordat NATO și Statelor Unite. PDSR și PRM ar fi instrumentalizat politic în timpul campaniei electorale pentru alegerile din anul 2000 nemulțumirea românilor față de atitudinea guvernării CDR în timpul atacurilor asupra Iugoslaviei. Odată ajunși la putere, PDSR și Ion Iliescu ar fi abandonat consensul privind integrarea euro-atlantică[iii] a României și ar fi optat pentru neutralitate.

În fine opțiunea pentru neutralitate s-ar fi putut manifesta ca o consecința a unei posibile unificări cu Republica Moldova la începutul anilor ’90. Această însă nu ar fi fost neapărat o alegere liberă a României, ci costul impus de URRS/ Federația Rusă pentru a recunoaște „re-unificarea” și a-și retrage forțele armate de pe teritoriul Republicii Moldova. „Neutralitatea” României „re-unificate” astfel ar fi fost codificată printr-un amendament adus Constituției și un tratat cu URSS/ Federația Rusă. E foarte probabil ca neutralitatea în acest caz să fi fost doar mimată, România evoluând ca un vector politic și diplomatic al Federației Ruse.

Ce ar fi însemnat neutralitatea României după Războiul Rece?

În termeni de securitate națională și de politică externă, neutralitatea României după Războiul Rece ar fi însemnat o vulnerabilitate mai mare și o diminuare a prestigiului. Fără un sistem de alianțe securitatea României ar fi fost mai greu de garantat și obținut. România ar fi ieșit mai greu din izolarea diplomatică post-decembristă dacă ar fi optat pentru neutralitate. Obținerea statutului de stat neutru ar fi fost un proces diplomatic îndelungat și costisitor din punct de vedere politic.

Reformele politice și economice pe care procesul de integrare euroatlantic le-au presupus ar fi fost mai greu de implementat. Deși, cel mai probabil România ar fi optat pentru aderarea la Uniunea Europeană, unde componenta de securitate și de politică externă este slab dezvoltată, ritmul reformelor ar fi fost mult mai lent în absența presiunilor făcute atât de Statele Unite, cât și de organismele europene, pentru a le efectua. De asemenea, este probabil ca aderarea la Uniunea Europeană să se fi produs mult mai târziu față de data la care s-a produs în mod real. Poate în loc să aderăm alături cu Bulgaria la Uniunea Europeană, am fi aderat alături de Croația. În orice caz, comparat cu posibilitate unei alianțe cu Rusia, evocată în prima parte a acestui articol, neutralitatea ar fi presupus doar lentoarea reformelor, nu neapărat și absența lor.

Poziția regională a României ar fi fost afectată de opțiunea ei pentru neutralitate. În timp ce vecinii noștri ar fi optat pentru NATO și UE, garantându-și astfel atât securitatea cât și dezvoltarea socio-politică, Bucureștiul ar fi făcut notă discordantă prin refuzul integrării înNATO.România ar fi fost izolată în plan regional – fără a fi membră a Grupului de la Vișegrad și fără a fi candidat pentru aderare sau membru al NATO – iar promovarea intereselor naționale în regiune sau la nivel global, fi fost mult mai dificilă. În contextul războiului civil din fosta Iugoslavie, poziția neutră, dublată de lentoare reformelor politice, România ar fi fost percepută ca un actor regional lipsit de credibilitate. Ambițiile atlantice ale Bucureștiului s-ar fi limitat cel mai probabil la participarea în Parteneriatul pentru Pace (PfP), al cărui prim membu a devenit în 1993.

Costurile interne privind securitatea și apărarea ar fi crescut pentru că România ar fi fost nevoită să se bazeze pe resurse proprii și nu ar fi putut să împartă povara apărării naționale cu alte state. Accesul la sisteme de armament moderne occidentale ar fi fost de asemenea mai dificil, din cauza percepțiilor politice privind poziția statului român în raport cu temele majore ale sistemului internațional.

Relația cu Statele Unite ar fi fost complexă și ambiguă, dar nu tensionată. Probabil România nu ar fi încheiat un parteneriat strategic cu Statele Unite, dar ar fi avut relații strânse cu Washingtonul. Chiar dacă România ar fi fost formal neutră, această ar fi participa cu trupe, ce-i drept mai puține, la operațiunile din Afganistan, după 11 septembrie. Suedia, stat neutru cu tradiție, a desfășurat trumpe în Afganistan. România probabil nu ar fi participat însă la operațiunile de stabilizare din Irak și posibil nu ar fi sprijinit invazia acestei țări în 2003. Având în vedere climatul de securitate internațional după 11 septembrie 2001, România ar fi putut dezvolta o relație mai apropiată cu Statele Unite și poate ar fi existat o cooperare strânsă în domeniul securității, dar o alianță formală sau un parteneriat strategic ar fi ieșit din discuție.

Concluzie:

Neutralitatea nu ar fi satisfăcut nevoile de securitate ale României și nu ar fi permis avansarea intereselor naționale în cadrul sistemului internațional. Recunoaștere neutralității ar fi fost un proces îndelungat și costisitor din punct de vedere politic, și nu ar fi oferit o garanție reală de securitate. România ar fi fost forțată să aloce mai multe resurse pentru apărare decât dacă ar fi fost membră al unui sistem de alianțe, și astfel să poată împărți povara cu aliații săi. O Românie neutră nu ar fi fost un partener credibili atât la nivel regional, cât și la nivel global. Per total, neutralitatea pentru România, ar fi reprezentat o opțiune care nu ar fi garantat eficient securitatea sa națională, în raport cu apartenența la NATO.

George VIŞAN

[i] Statele neutre nu participă la alianțe politico-militare, dar mișcarea statelor nealiniate a preluat această cutumă și și-a însușit-o în timpul Războiului Rece.

[ii] Poate cea mai slab argumentată carte publicată de Samuel Huntington în toată cariera sa.

[iii]S-ar fi dorit totuși aderarea la Uniunea Europeană datorită oportunităților economice oferite de această opțiune în raport cu alternativele.