Bozgorii și Mircea Diaconu

1. “Bozgorii”

Pe când eram doar un puști, mă fascina poziția naționaliștilor români față de reprezentanții minorității maghiare. De ce nu a votat UDMR Constituția? este prima frază care mi-a atras atenția. Implicația era că Constituția României este un obiect de loialitate obligatorie chiar înainte de a fi adoptată. Constituția este Constituție înainte să fie Constituție.

Apoi, pe măsură ce timpul a trecut și lumea nu s-a mai gândit la votul UDMR, fraza a fost înlocuită treptat cu: De ce nu recunoaște UDMR Constituția? Ca un fapt amuzant, nevoia naționaliștilor de a avea recunoașterea UDMR neagă atât suveranitatea națiunii politice (care nu are nevoie de confirmări de la subgrupuri) cât și ideile lor de suveranitate etnică.

În timp a devenit relativ clar că UDMR nu are de gând să submineze Constituția, deși primarii săi își iau (ca și ai „noștri”) libertăți ocazionale de la respectarea legii. Așa că s-a trecut la următoarea întrebare: De ce vrea UDMR să schimbe Constituția?

Atunci când aceste întrebări nu sunt doar retorice răspunsul meu este că UDMR este liber să vrea orice, că partidele maghiare radicale sunt și ele libere să vrea, să ceară și să manifesteze pentru orice. În termeni neaoși, nu este prost cel care cere ci cel care dă.

Dacă, la limită, ar dori să mute Soarele trei centimetri mai la dreapta, mi se pare normal să poată să ceară acest lucru. Evident, Soarele nu se va muta trei centimetri. Dar într-o societate democratică este dreptul lor, un drept fundamental, să ii ceară Soarelui să se mute.

2. Mircea Diaconu

Să ne mutăm atenția la domnul Diaconu. Pentru cei care au numai certitudini, o scurtă recapitulare a problemei. Legea îi interzice domnului Diaconu să ocupe aceeași funcție (eligibilă). Interpretarea literală, și conformă cu ideea că tot ce nu este interzis e permis, spune că toate celelalte funcții eligibile sunt permise. Doamna Macovei, ANI și (se pare!) ICCJ, propun o altă interpretare: „aceeași funcție” se referă de fapt la toate funcțiile eligibile, altfel incompatibilii s-ar muta de pe o funcție pe alta și legea ar deveni lipsită de aplicabilitate. Oricât de aberantă semantic pare această ultimă interpretare, ea nu este neapărat implauzibilă. Legiuitorii români nu sunt neapărat vestiți pentru claritatea expresiei, așa că ideea că nu au găsit cuvinte care să le exprime gândurile merită cel puțin examinată.

Dar să presupunem că interpretarea legii ar fi lipsită de ambiguități și că dl Diaconu nu are voie să candideze. Din această interdicție de a candida, reiese o obligație a BEC de a nu valida înscrierea în cursă. Însă am văzut zilele acestea și o serie de interpretări de-a dreptul bizare. Întâi, șeful ANI:

Horia Georgescu a declarat că persoanele care se implică în promovarea candidaturii lui Mircea Diaconu pentru europarlamentare împiedică “înfăptuirea justiţiei”[.]

În opinia mea, dl Diaconu are drept să strângă semnături pentru orice. Inclusiv modificarea principiilor fundamentale ale Constituției, inclusiv candidaturi, inclusiv mutarea Soarelui cu trei centimetri mai la dreapta. Acesta este un drept fundamental, exercitat în calitate de cetățean, nu de ales/demnitar, și care are precedență asupra logicii strict utilitare a existenței ANI. Și, cu atât mai mult, cetățenii pot semna orice.

Dincolo de principii generoase, este vorba de diviziunea muncii în societate. ANI și BEC sunt plătite ca să împiedice (dacă este cazul) unele candidaturi. Din acești bani este trăiește domnul Georgescu și juriștii competenți care (sperăm) populează ANI. Sunt profund deranjat de ideea că eu, prin abținerea de a semna liste, trebuie să îl împiedic pe domnul Diaconu să candideze. Dacă domnul Georgescu crede asta atunci să împartă cu mine salariul pe care îl primește.

Apoi, Expert Forum/ Freedom House România/ CRPE/ IPP:

Continuarea activității în Parlamentul României ori strâgerea (sic) de semnaturi (sic) pentru candidatura la Parlamentul European a unor aleși declarați incompatibili reprezintă o încălcare a angajamentelor luate de România privind promovarea principiului integrității.

Deja aici avem o confuzie dintre parte și întreg. Onorabilii ONGiști ne asigură că obligațiile României sunt și ale noastre. Dar nu ale noastre la modul colectiv ci individual. Fiecare din noi are obligația să facă ceva (totul?) pentru ca angajamentele României să fie respectate. Pe cale de consecință, fiecare din noi are puterea de a încălca obligațiile statului. Statul este în noi și nu suntem statul.

3. Noile corectitudini politice

Interesant este că există cazuri în care societățile democratice interzic fapte ale căror consecințe sunt legale. Spre exemplu, ura este permisă prin lege. Instigarea la ură nu. Pornind de aici, există o întreagă abordare care ține de corectitudinea politică și care spune că nu doar instigarea la ură este/ ar trebui interzisă, ci și crearea unor condiții considerate propice urii și discriminării. În viziunea aceasta, este imoral să spui țigan sau black, indiferent de context din cauza potențialelor consecințe. Și, dacă nu este, ar trebui să fie și ilegal.

Atât pretențiile naționaliștilor români față de UDMR cât și pretențiile anticorupților față de cetățeni pot fi asimilate, cred, cu o formă de corectitudine politică. Să candidezi la europarlamentare este, în această viziune, ca și cum discrimina legal o minoritate (imoral & ilegal). Să vrei să candidezi estre ca și cum ai îndemna la discriminare și/sau ai folosi cuvinte de tip „cioară” sau „nigger” (imoral, uneori ilegal). Să semnezi alături de cel ce candidează este ca și cum ai folosi cuvinte incorecte precum „țigan” sau „black” (imoral, am dori să fie și ilegal).

ideologyDoar că există diferențe majore între lupta anti-discriminare și lupta anti-corupție. Înainte să fie beneficiarii corectitudinii politice negrii și țiganii au fost, ani la rând, victima reală sau potențială a violenței. Și prin violență înțelegem crimă și viol. Pretenția la măsuri preventive care pun în paranteze libertatea cuvântului are măcar această justificare: apără (mai bine sau mai rău) trebuințe care preced democrația (cum ar fi supraviețuirea).

Anticorupții nu pot să ne promită că ne vor proteja contra violenței iraționale. Tot ce ne spun ei este că, dacă ne supunem formei lor de corectitudine politică ad-hoc punând în paranteze astăzi (în mod voluntar?) libertatea cuvântului și cea de asociere, atunci beneficiile potențiale de mâine (siguranța sporită a statului de drept) vor depăși costurile.

Meeh.

Andrei Tiut