POLITICA


Alăturați-vă forumului, este rapid și ușor

POLITICA
POLITICA
Doriți să reacționați la acest mesaj? Creați un cont în câteva clickuri sau conectați-vă pentru a continua.
Căutare
 
 

Rezultate pe:
 


Rechercher Cautare avansata

Navigare
 Portal
 Index
 Membri
 Profil
 FAQ
 Cautare
Navigare
 Portal
 Index
 Membri
 Profil
 FAQ
 Cautare

File despre 'arhipelagul ororii'

In jos

File despre 'arhipelagul ororii' Empty File despre 'arhipelagul ororii'

Mesaj Scris de Admin Dum Iun 01, 2014 11:30 am

In epicentru: Magda Ursache. File despre 'arhipelagul ororii'
Scris la Wednesday, January 29 @ 12:09:46 CET de catre asymetria
îi dau încă odată dreptate lui Paul Goma: martorul (deţinutul politic) poate scrie şi bine, şi mai puţin bine; şi stîngaci, şi pătimaş, şi privind înapoi cu mânie, cu scîrbă, cu iritare. Are dreptul la ură chiar. Şi asta pentru că există, tot după Paul Goma, două stări/condiţii: ”închisoare şi neînchisoare”.

Magda Ursache


îi dau încă odată dreptate lui Paul Goma: martorul (deţinutul politic) poate scrie şi bine, şi mai puţin bine; şi stîngaci, şi pătimaş, şi privind înapoi cu mânie, cu scîrbă, cu iritare. Are dreptul la ură chiar. Şi asta pentru că există, tot după Paul Goma, două stări/condiţii: ”închisoare şi neînchisoare”.
 

Multe voci cu ceva background istoric, nu mult, nu suficient, ceea ce dovedeşte că opinia corectă nu se face fără informaţie, fără documentare, resping memorialistica generaţiei al cărei destin a fost temniţa, ca să parafrazez titlul lui Ion Diaconescu, politician cu stagii lungi în ocnele dejiste. Voci prea sonore spun că astfel de testimonii concentraţionare nu rezistă (şi gata) din punct de vedere estetic. Dar, pentru a reconstitui faptele, pentru a cunoaşte tehnica dezumanizării în lagărele comuniste, orice amănunt ivit „din cutele cele mai ascunse ale memoriei” (Cicerone Ioniţoiu) este de o importanţă majoră. Banalitatea răului (mulţumesc, Marius Oprea!) displace? E vorba, însă, de banalitatea terorii, de oameni ucişi încet ori repede. Arestat în 18 nov. ’52, mort la Jilava în 16 mai ’54, Monseniorul Ghika a fost torturat prin simularea a 80 de spânzurări. Ioan Ianolide (v. întoarcerea lui Hristos (document pentru o lume nouă), Ed. Christiana, Buc. 2006) n-a avut, vreme de 15 ani, veşti despre familie; de moartea tatălui a aflat după un an; nu şi-a zărit măcar prietenii aflaţi în aceeaşi închisoare. „Refractarii” erau bătuţi cu ranga de fier, „să le sară carnea de pe oase”, cum comanda „posedatul” Eugen Ţurcanu, în închisoarea piteşteană. 

Maiorul de Cercetări Penale, tov. Jack Simon, co-religionar atunci cu Steinhardt, l-a călcat în cizme pe „ovreiul legionar”. Steinhardt a ieşit biruitor moral: Securitatea nu l-a putut determina să toarne pe careva. Dar rezistenţa a fost greu plătită în recluziune, în multe cazuri cu crucificarea la propriu. Cine n-a cunoscut tipurile de bătaie să nu arunce cu piatra în cei care au cedat: bătaie fără motiv, bătaie pentru a distruge credinţa, bătaie ca „moment coregrafic” (prototip: dansul satanicului Ţurcanu pe şira spinării ori pe sternul deţinuţilor) pentru plăcerea torţionarului, dar şi pentru desfătarea privitorului prin vizetă. Cicatricile lăsate de lovituri îngrozeau. Unii „piteştizaţi”, prin golirea creierului sub chin, mărturiseau crime imaginare; dacă n-aveau ce „demasca”, născoceau. Trebuia găsită o cale să-şi protejeze părinţii, să-şi salveze, cumva, soţia, copiii, prietenii. Un exemplu dat de D. Bacu? Cineva fredona o melodie: „Dar nu pot şi-alene trec anii,/aşteptînd să-nflorească iar castanii...” Un delator l-a „demascat”, modificând versul: „aşteptând să sosească americanii”. Câţi nu trăgeau de timp în închisori, să rămână în viaţă până să-i salveze americanii? Or, neînduplecaţii procurori condamnă, cerându-le să fi rezistat la tortură până-n moarte. Chiar şi glumele de deţinuţi trebuie consemnate: „Ai citit Poemul pedagogic de Makarenko?” însemna: „te-au re-educat?” Carcera de la Gherla era numită mon capricemon jardin era camera neagră, fără aer şi lumină, 3 metri pe 3, unde se înghesuiau, în cămaşă şi izmană, nu trei, ci treizeci de persoane. Când ieşeau, dacă mai ieşeau, erau supranumiţi „oameni cu pension”. 

La cele două stări, închisoare şi neînchisoare, trebuie adăugate cele două condiţii: schingiuit – schingiuitor. La Piteşti, erau schingiuiţi elevi şi studenţi care „uneltiseră” contra ordinii din Republică, iar pedepsirea „abaterilor” de la linia PMR/UTM s-a păstrat mult şi bine, chiar în perioada „relaxată”, ’62 – ’70. Alex. Ştefănescu, în cartea dialog cu Ioana Rednic, istorisea despre un soi de tribunal public, prezidat de Ion Iliescu, prim secretar CC/UTM, organizat în aula Facultăţii de Drept, unde era student în anul V Dan Munteanu. A fost condamnat. De ce? Pentru că semnalase conducerii Universităţii funcţionarea proastă a instalaţiilor sanitare din cămin, abuzurile personalului administrativ etc. L-au arestat ca provocator, a sărit, la proces, pe geam în semn de protest, şi-a rupt picioarele, l-au închis, apoi Dan Munteanu a dispărut. 

Mai era lupta cumplită cu foamea: mâncai ca râmătorii (comparaţia lui Radu Ciuceanu din Prea mult întuneric, Doamne!) din gamelă, cu mîinile legate de spate. Doctorul Nicu Ioniţă rememorează cum torţionarii închisorii Piteşti turnau cu sadism zeama fierbinte pe gît, mai punând şi sare în ea; porţia, oricum insuficientă, se măsura în funcţie de „demascare”: demascai – mâncai. Demasc, deci mănânc. La carceră (fără a pune la socoteală că lipsa de comunicare agrava trauma psihică, ruina psihic), mâncai o dată la trei zile, până nu mai mâncai deloc. 

Postsocialist, nu faptele de arme ale „luceferilor negri din catacombe” (cum îi numeşte Petre Pandrea pe capii Securităţii) sunt incriminate, ci căderile celor cu conştiinţa slăbită prin tortură. Oamenilor politici de rang înalt, teologilor, scriitorilor li se diminuează creditul moral. Vă aduc aminte că, într-o etapă a anchetării, arestatul trebuia să răspundă unde a ascuns arme şi cărţi. în celule, percheziţiile la saltea după „un muc de creion” (Radu Ciuceanu) erau la ordinea zilei. în etapa a doua, arestatul trebuia să dezvăluie ce-a ascuns în minte şi în suflet: pe Dumnezeu, pe Hristos, negaţi cu violenţă de brutele anchetatoare. Cum or fi suportat teologi ca D. Staniloae parodiile de slujbă de duminică şi pentru fiecare sărbătoare creştină? Şi nu sunt nişte nimicarniţe cei care îl acuză pe marele teolog ortodox că ar fi susţinut, în „Glasul patriei”, ideea că regimul sprijinea biserica? Valeriu Anania, după 6 ani de puşcărie, nici la „Glasul patriei” n-a fost acceptat. 

în loc să administrăm şcolarilor secvenţe de istorie tabloidizată (ale cui erau buzele senzuale din manualul alternativ de istorie, că nu-mi amintesc: ale lui Decebal, ale Escăi, ale lui Tatulici?), măcar să trecem la bibliografia obligatorie despre anii terorii două propoziţii, atât, din jurnalul lui Traian Chelariu, Zilele şi umbra mea: „Am lucrat la ecarisaj. După-amiază am tradus din Verlaine.” Spun totul, cui vrea să audă, despre închisoarea eruditului (ştia 9 limbi), care nu se încheiase după ce primise ordinul de eliberare din puşcărie. închisoarea nu s-a terminat nici pentru Gyr, mort în ’75, nici pentru Crainic, stins în ’72. întrebare pentru istoricul Ovidiu Pecican: de ce era reprobabil pentru Nichifor Crainic să fi fost teolog şi ministru cu propaganda? Se înţelege, propagandă anticomunistă. Crainic ştia bine cât de lovită va fi intelectualitatea interbelică sub ocupaţie armată sovietică şi aşa a fost: dezcreştinare pe cincinale. 

Crainic şi Gyr au plătit scump dictonul Amor Patriae Nostra Lex; la fel Vladimir Streinu. Soţia lui Gyr făcea nasturi de lemn pentru pâinea zilnică; Lola Streinu – cutiuţe de lemn farmaceutice pentru unguente. Gyr, Crainic, Streinu au fost „asiguraţi operativ” până-n moarte. Se ştie de cine?Din închisoarea devenită ţara întreagă, primii au evadat proletcultiştii, iar ultimul dintre ei, postocialist, Crohmălniceanu, ca persecutat politic. în anii ’80, nu-l mai interesa ideologia, ci tehnica, scriitura, deşi mai scria în „Amfiteatru”, apr. ’81, pag. 4, articolul Pledez pentru o intelectualizare energică a romanelor cu eroi comunişti. în Memorii deghizate, reeditate recent cu tam-tam, nu predideşte să-l ironizeze pe Steinhardt, că hrănea în puşcărie un popă legionar din pachete primite din Israel. Pastorul Wurmbrand n-a fost salvat din boală şi din moarte de sfântul închisorilor, Valeriu Gafencu, pe care Institutul Wiesel, prin directorul Alexandru Florian, îl anatemizează? 

Ca şi cum n-ar fi fost suficient lavajul cerebral al „piteştizării”, ne lăsăm seduşi de confortul amneziei; suntem sfătuiţi (de Sandra Pralong et alii) să facem exerciţii nu de memorie, ci de iertarea călăilor. Cartea neagră a comunismului? Nu mai place subiectul, pentru mulţi comunismul nefiind un sistem criminal. Realitatea memoriilor despre ororile gherlelor li se pare prea atroce, se arată saţiaţi de Memorialul durerii. Cumplitele strigăte ale celor chinuiţi, întrebându-l pe Dumnezeu de ce-i îngăduie pe călăi, până când atâta suferinţă, nu-i cutremură. Datoria mărturisirii nu-i impresionează ca nefiind....estetică. 

Trimit numai la trei confesiuni sfâşietoare: Nicu Păun, Muntele suferinţei (pe care am stilizat-o eu însămi pentru editură), Institutul European, Iaşi, ’97, Nicolae Marinică, Jurnalul unui bandit în închisorile comuniste, Ed. Ramida, Buc. ’96, Grigore Caraza, Aiud însângerat, (ediţie definitivă), Ed. Conta, 2010. Stărui în a afirma că sunt agreate mai degrabă istorisirile despre cedări, despre leziuni psihice. De pildă, că la „descinderile” de la Bucureşti ale organelor de control, erau „bandiţi” care mulţumeau că au fost reeducaţi, consecinţă a distrugerii echilibrului mental după bătaiebătaiebătaie. „Reeducaţii” nu-i iubesc pe „nereeducaţi”. „Banditul bandiţilor”, Paul Goma, primeşte reproşul că n-a trăit Piteştiul, dar a scrisPatimile după Piteşti. Unii sunt chiar dezgustaţi când se vorbeşte de talentul său colosal, pentru a folosi epitetul lui Radu Mareş. Şi dacă uriaşul său talent începe să nu mai poată fi pus la îndoială, atunci contestatarii se arată scandalizaţi de documentarul Săptămâna roşie. Aşadar, dacă nu mai merge cu acuza (de sursă securistică) „n-are talent”, se trece la ideologie. Instanţa literară se schimbă pe instanţa PC – corect politică. Şi câţi mărturisitori întru adevăr nu sunt etichetaţi astfel: ăia-s legionari, ăilalţi sunt antisemiţi, iar vituperările neargumentate se produc la fel ca-n vremi proletcultiste, deloc apuse. 

Instanţa estetică s-a pronunţat şi în cazul mărturisitorului Radu Mărculescu despre trenul deportaţilor. Se murea mult în trenul siberian. Zeci de cadavre rămâneau pe terasament. Spune mărturisitorul (la 93 de ani, cerând să fie şi nefiind reprimit în USR): „Am început să povestim. N-a mai murit nimeni.” Pentru aceste cuvinte merita să fie admis în Uniunea unde intră, de altfel, o droaie de noncărţari, tipărind te miri ce, prin tehnica achiziţionată copy & paste. 

Aşadar, unii nu vor nici document, nici docu-roman de carceră, ca fiind prea atroce şi tulburătoare de siestă. Alţii, instanţa morală, au ce au cu ficţionarii, negând total literatura despre obsedantul deceniu. 

Reexaminarea / reevaluarea critică îi desfide (când nu-i desfiinţează) ca la un semn / semnal pe prozatorii temei Gulagului: că ar fi făcut compromisuri cu Puterea comunistă, ca să n-o supere / enerveze, iar cenzura să nu le permită BT-ul mult dorit. Că Preda, Buzura, DRP, Ţoiu, Ivasiuc ar fi aburit oglinda realităţii. Cam aceloraşi nu le place nici oglinda lui Goma, unde ne vedem aşa cum suntem. Că Buzura e prea aluziv privind realitatea abuzivă, că DRP e prea esopic, că Ivasiuc e prea puţin integru, mai toţi fiind etichetaţi prea prudenţi, inapţi pentru răzvrătire şi pentru adevăr integral. Mircea Ţicudean ( în Vârstele minciunii, „Apostrof”, nr.3-4 ’90) diagnostica la susnumiţii un „proletcultism” întors pe dos, primind sarcină de la PCR să dezvăluie (cât şi cum trebuie) anii ororii dejiste, în favoarea „epocii de aur”. Să le reamintesc ce-a pătimit Radu Cosaşu pentru încercarea de a cere în literatură „adevărul integral”? 

Sub eticheta „dezvăluism” (că-i „dubios”) sunt traşi de urechi ca impostori şi colaboraţionişti ai Ceauşescului şi Preda, şi Buzura, şi Ţoiu. Preda îl pune pe Petrini să spună oblu, deloc abuziv: „Sunt liber dar de fapt sunt tot închis” şi asta pentru că gândirea era captivă. Paul Georgescu, în dialog cu D. Micu, dezvăluia faptul că textele respinse de redacţia „Gazetei literare” erau cerute de ofiţerul Secu. Puteai fi arestat şi anchetat pentru un text respins. Nici scrisul aluziv nu scăpa de sancţiunea cenzurii. într-o notă informativă (sursa: CNSAS, 10.09.2007) despre un articol din „Opinia studenţească”, Dimensiunea vocativă, semnat M. Ferapont (probabil Nichita Danilov) se sublinia: „a scris frumos, dar aluziv.” 

Contestatarii cer, pe de o parte, memorialiştilor să fie senini şi detaşaţi, iertători şi milostivi, iar prozatorilor şaizecişti şi şaptezecişti le reproşează compromisul major de a fi retuşat ororile şi că n-au descris torturi. Dar s-a făcut: sunt în romanele lui Augustin Buzura destui anchetatori – brute, a creat o galerie; au citit acuzatorii scena cumplită cu mama torturată de securiştii satelor, ca fiii-partizani să-i audă strigătele de durere şi să iasă din ascunzătoare ca s-o salveze? Şi de ce trebuie „înfierat” Ţoiu că maiorul de Securitate Roadevin este un anchetator elevat şi bonom, aşadar neverosimil? De ce n-ar fi fost şi aşa? Poate că victima era mai lesne de vânat astfel. Călăul şi-a rafinat metodele, fără a fi mai puţin călău de vreme ce a provocat sinuciderea anchetatorului. Sau e altă moarte care nu dovedeşte nimic? A demitizat Buzura rezistenţa luptătorilor din munţi? Poate personajul său, securistul din Feţele tăcerii, cel care a trimis trupele de comando să-i decimeze. 

După atacuri concentrate, încet, dar sigur, s-a ajuns la lipsa de încredere în reperele literaturii contemporane. Nu susţinea „evanghelista” Mungiu că studenţii săi nu mai aparţin etnicului românesc, fiind cultural globalizaţi? Vezi, Doamne, aleg ce le convine lor din cultura universală şi o refuză pe cea de acasă, periferică şi nenobelizată. Se intră în universal prin naţional, cum credea „depăşitul” de Călinescu? Ba nu: prin publicitate, prin reclamă agresivă. Ce Breban când ai Brown Dan? A-i ţine pe tineri în ne-ştiinţă şi-n necunoaşterea valorilor reale e la fel de nociv ca şi refuzul datoriei de a re-memora.

Magda URSACHE

Admin
Admin

Mesaje : 9961
Data de inscriere : 20/12/2008

https://naspa.forumgratuit.ro

Sus In jos

File despre 'arhipelagul ororii' Empty In epicentru: Magda Ursache. 'Un pamînt numit Aiud'

Mesaj Scris de Admin Dum Iun 01, 2014 11:33 am

«Drepturi? La foame, la sete, la stoparea medicamentelor vitale, dar mai ales dreptul de a fi înjurat (tuţ beseareca mă-ti, umbli cu mizticizme?), toate în numele urii de clasă socială.» 






Realitatea o ia razna în Republica Populară Română pe un pămînt numit Aiud: în curtea penitenciarului, se ivesc, triadic, în 18 noiembrie ’60, apoi în 19 şi-n 22, urme nefireşti de bocanci: apar de cu noapte, altfel spus, după crucea nopţii, pe zăpada proaspătă. Bărbat, femeie, ce-o fi fost fiinţa aceea trece gardul zdravăn de beton, întărit cu două rînduri de sîrmă ghimpată, „bine ţesută”. Scapă de armeleautomate ale santinelelor din prepeleac, de planton, de corpul de gardă şi se îndreaptă spre Pavilionul Celular. Urme fără întors. „Vreun nebun? Că numai un nebun...” ar fi intrat cu voie în iadul închisorii „de politici”. La ce-ar fi intrat? Să fie mutilat fizic şi psihic, să se lase lovit în faţă pînă „îi dă borşul”, să ia cizme în vintre, să i se înfunde coastele de bătăi severe? Să doarmă pe gratii de fier, fără saltea şi pătură, să se supună programului raţional de hrană, cu delicatese ca mazărea cu gărgăriţe, arpacaşul cu nisip, carnea putredă? Să cunoască tortura camerei fără aer, lanţurile de 10 kilograme la picioare? Să-i joace gardianul Creţu zis Cocoţoi „bătuta Dej” pe spinare, aşa cum făcea la Piteşti sadicul Eugen Ţurcanu, pe care tortura îl desfăta? Şi ce-i mai plăcea să schingiuiască lui Creţu-Cocoţoi! 

Drepturi? La foame, la sete, la stoparea medicamentelor vitale, dar mai ales dreptul de a fi înjurat (tuţ beseareca mă-ti, umbli cu mizticizme?), toate în numele urii de clasă socială. 

în principal, Aiudul era loc de detenţie pentru membrii Mişcării Legionare, pentru rezistenţii din munţi (cf. Radu Ciuceanu, Prea mult întuneric, Doamne!), pentru intelectuali, foşti ofiţeri, preoţi, magistraţi; la Gherla erau închişi ţărani şi sectanţi, la Piteşti, studenţi şi elevi. Scrie Adrian Alui Gheorghe (Urma, roman, Cartea Românească, 2013), despre Geangu, comandantul lagărului, cel care-şi motiva dezertarea din armată pentru că nu voise să poarte „război nejust cu uresese”: „Da, el trebuia să urască, ura era trecută în fişa postului”. De altfel, era ereditară: îl duşmănea pe Brâncuşi la fel ca tătînele care se străduia să dea jos Coloana Infinitului. Şi, culmea, sculptura celui „aciuiat” în Franţa rezistase. Oare ce pusese în ea „trădătorul de patrie”? 

Urmele pe zăpadă, de neexplicat, de neînţeles, îi fac pe toţi să înnebunească, de la gardieni în cap cu comandantul (care va sfîrşi cu judecata alterată, trecînd de la o „neputinţă vecină cu demenţa” la nebunie propriu-zisă) pînă sus, la centrul regional de Securitate, unde colonelul Şoavămanu forte conchide: „Aceste urme sînt o declaraţie de război”. A cui? A „bandiţilor” cu răul anticomunist încuibat în cap şi-n inimă. Contra cui? Contra partidului, regimului, orînduirii. „Dar aici e altceva: cel care face urmele nu vrea să fugă, el vrea să demonstreze că se joacăFile despre 'arhipelagul ororii' Arrow-10x10 cu tine, cu noi, cu sistemul...! Ne sfi-dea-ză!”. 

Trupe antitero specializate în decimarea luptătorilor din munţi se întorc la bază fără a fi descifrat enigma: urmele continuă să încalce Regulamentul ori de cîte ori ninge. „Cîţi au crăpat la anchetă?” vrea să ştie colonelul Şoavă. Deţinuţi anchetaţi, aşadar trecuţi prin cazne? Atenţie la cifrele de pe un singur sector: „Au fost scuturaţi toţi, vorbiseră trei din treizeci şi şase; „cinci bucăţi refuzau orice discuţie”; „opt erau prea căzuţi, prea fără vlagă”. 

în penitenciarele dejiste, bătaia fără motiv intra în „normalul” vieţii de deţinut. Gardienii loveau cu ciomagul, dar şi cu sudalma. Supravegheaţica să nu poată piti nimic (un ac, o gămălie de chibrit, un capăt de creion, o busolă improvizată), „bandiţii” erau tocaţi, rupţi din lovituri dacă se aflau asupră-le o iconiţă, o cruce. Bătaia pentru a distruge credinţa era planificată. „Dacă Iisus ar fi trecut prin mînile istea... He, he, nu mai ajungea el Hristos! N-ar mai fi existat creştini, nici creştinism” (Paul Goma, Patimile după Piteşti). 

O foaie din Biblie găsită la percheziţionarea saltelei era considerată atentat la optica nouă, sănătoasă, şi atrăgea pedepse chiar capitale. Cartea, o repet, era duşman al poporului muncitor. în Urma lui Adrian Alui Gheorghe, o poezie de Eminescu era dovadă incriminatorie (azi, articolele politice!). La fel, un manual de germană (limbă nazistă!) ori legile elenistice de 2000 de ani vechime. Prototipul tuturor torţionarilor români, profesionist al schingiuirii, Eugen Ţurcanu, fusese student la Drept, ceea ce nu l-a împiedicat să-l omoare personal pe colegul Bogdanovici, în Joia Mare a anului 1950. Cu pumnii lui i-a rupt oasele, i-a zdrobit dinţii şi pancreasul, i-a provocat hemoragii interne, scriindu-i pe trup, ca un „posedat”, opera sadică, ideologia roşie. 

Agresaţi verbal, insultaţi de anchetatorii diabolici, înjuraţi de Hristoşii şi Dumnezeii mamelor lor, deţinuţii au, totuşi, în noaptea continuă, o fantă spre „lumina Sfintei Taine a Tatălui ceresc”. înjurătura îi curăţă de mîndrie: devin smeriţi, de voie şi de nevoie. Omul-om cîştigă creştineşte înfruntarea cu neomul, cu „omnoul” (mulţumesc, Paul Goma!). 

Ca să scape de bătaia feroce, „banditul” Ţurel încearcă să încîlcească minţile anchetatorilor cu o fantasmagorie: că nevasta lui Udrea vine noaptea la bărbatul ei şi pleacă-n zbor. Ce dacă femeia se afla la 300 de km distanţă şi divorţase? Udrea e trimis de Geangu la „izolare”, în sicriul vertical al carcerei, gol, ud, primind saramură în loc de apă. Şi n-are nici o şansă. Luat la întrebări de instinctualul Bălăeţ, cel cu „conştiinţa surdo-mută”, alt „bandit”, fost preot, declară că urmele sînt ale Maicii Domnului. Un „bandit” firav, costeliv (portretistica prozatorului e admirabilă), „cu ochii mici ca două puncte de mercur care se zbăteau între nişte pleoape prea largi”, mărturiseşte că, prin rugă, se poate teleporta mental la Rădăuţi, în restaurantul pieţei, unde fiica lui e bucătăreasă: „am stat şi am mîncat nişte jumări trecute prin hrean, îmi era poftă”. Figură de bestiar, Leţ, a cărui vorbă favorită e „deţinutul pute a mort”, îi stoarce altui „bandit” o declaraţie, de bunăvoie şi nesilită decît prin puţină tortură, cum că urmele le-ar lăsa călugărul Daniil, decedat în închisoare de un an, dar venit să împărtăşească şi să închidă pleoapele celor care se sting în bolgia Aiudului. 

Călugăr, Maica Domnului, iubită-vrăjitoare, puşcăriaş mort în chin christic? Cum să creadă aşa ceva cei care torturau atroce, să nu fie deloc Dumnezeu în suflete, în pofida „urmei”? „Şi Dumnezeu, dacă e, trebuie să dea socoteală”, răcneşte colonelul Şoavă. Brutele lipsite de „văz spiritual”, de „gînd luminat”, cum ar spune Dionisie Pseudo-Areopagitul, care nu aveau decît văz fizic? Nimeni n-a observat că Iisus copilul din icoana Fecioarei cu pruncul, pictată de Părintele Arsenie Boca, purta zeghe. Asta nu-i minune, nu-i „urmă”? 

„Le stoarcem tot ce ştiu, le scoatem creierul din cap cu tot ce ascund, le deşirăm intestinele, le smulgem unghiile, dar măcar să ştim că rezolvăm cazul”, decide subalternul lui Geangu, „un ungur de treabă”, Hegheduş (consemnare parantetică: numele caraliilor au o rezonanţă aparte, Hegheduş miroase a cenzură socialistă, Creţu-Cocoţoi e informator Secu, exact ca omonimul iaşiot, fost şef de catedră la Litere; s-or fi căit vreodată turnătorii ale căror turnătoreli schimbau destinul, soarta, cariera unui coleg?). Ancheta se derulează în continuare, chit că un „bandit” îşi rupe venele de la mînă cu dinţii, apoi moare sufocîndu-se cu un cocoloş de cîrpe. Cîrpe? în închisorile comuniste se foloseau stihare preoţeşti la curăţat tinetele. Toţi gardienii, dar şi toţi şoavii de la Centru vorbeau limba de gherlă, subdialectul aiud. Şi mi-l amintesc, din literatura concentraţionară, pe prim-ministrul Nicolschi (Grünberg), venit în control îmbrăcat elegant în pardesiu alb şi ameninţînd, în pseudo-româna paraşutaţilor din URSS, cu împuşcarea: „Tu luptat clasa muncitoare. Tu, striliat! Tu, muncă”. Ţurcanu uza de altă retorică a discursului: „Banditule, eu pe legionarul din tine îl bat, n-am nimic personal cu tine, tu eşti contra clasei muncitoare şi eu te aduc pe calea cea bună”. Calea hotărîtă de PCR. 

Felul rudimentar cum articulează Geangu şi ai lui îi arată inşi din registrul subuman. „Bar-bar” e un individ cu vorbire bolborosită, needucată. Mutaţie morală la aceşti demoni ai răului? Niciuna. De la Sfinţii Părinţi ştim că există „cuvinte bune de mîncat” în meniul agapei spirituale. Gîndul, cuvîntul pot intra în materialitate (cum scrie în Etnosofia lui Petru Ursache), iar „trupul de pămînt”, greu de tîrît, devine uşor ca fulgul dacă e însufleţit întru duh. E ce nu poate pricepe gardianul Leţ, turnătorul introdus în grupul Rugului aprins. „Neterminaţii” ăia de intelectuali credeau în salvarea României prin „mîntuire şi luminare”, că Rugul era alimentat de flacăra inimii, aşadar mistică? Baznă! 

„Poet versat”, cum scrie Felix Nicolau, care „păcăleşte frumos”, Adrian Alui Gheorghe intră în rolul de prozator care „suferă glumind”. „Paradoxal, notează autorul pe coperta a patra, drama alunecă în comedie, rîsul amar încearcă să exorcizeze acea lume demonizată”. Eu cred că e vorba de funcţia transformatoare şi autotransformatoare a ludicului. Postmodernistul Alui ştie, la fel de bine ca mine, că există un mod subtil (fără moralizări acre) de a vorbi despre jertfă, despre sacrificiu pentru idealul creştin-naţional. Personajul-cheie al naraţiunii nu-i homo ludens, ci homo religiosus, jocul lui (catafatic) fiind asociat cu răbdarea şi cu smerenia. Magicianul, clovnul, măscăriciul, cum vreţi să-i spuneţi, se opune în felul lui întunericiţilor. O instanţă supremă îi dă dezlegare să transforme apa bîhlită, dar nu în vin, ci în... vodkă; şi nu pîinile, ca-n parabolă, se înmulţesc, ci... macaroanele delicios vanilate, umplînd salteaua. Gardienii, figuri de paleolitic, văd minunea, dar nu vor s-o recunoască, li se pare un truc de scamator; au acces la revelaţie, dar o refuză tîmp. în euharistie, sîngele e vinul îndumnezeit. Dar vodka? E un fel de lapte negru (metafora lui Radu Ulmeanu) spurcat, probă că în marmitele nebăute tăria redevine apă urît mirositoare. Şi-i dau dreptate lui Dan C. Mihăilescu, piaristul cărţilor bune la Pro Tv. Urma poate fi pusă în scenă ca piesă de teatru. E un fel de teatru total, cu actorul magician, cu spectatorii-torţionari care se îmbată crunt. 

Ciudatul deţinut Gurii Lovin „îşi ascunde într-un ungher al minţii familia, cu toate problemele ei”. O familie fericită, cu doi copii, Grig violonistul şi Maria cea albă ca zăpada. Să vă mai spun că nu există decît în imaginaţia scamatorului? Mustea, altă bestie torţionară, fost colonel, degradat pentru viol de cumnată, pricepe că evadarea din realitate e periculoasă. Cum să scape „bandiţii” în libertatea visului sau a morţii? „Nu trebuie lăsaţi nici să doarmă, ca să nu fugă de realitate. Să le dăm realitate, să le-o băgăm pe nas, pe gură, pe fund...! Să o simtă, mama lor de tîlhari! Nici să moară nu trebuie lăsaţi, că şi asta e o fugă!”. Totuşi mureau pe capete, „tu-le mama lor!”, şi erau aruncaţi în Rîpa robilor, în gropi cu var, ca să nu împută aerul clasei muncitoare de pe zonă. Ca-n lozinca apocrifă: „Trăiască moartea bandiţilor!”. Scos vinovat după numărul de magie, artistul iluzionist ajunge în Zarcă, în celula 199 (unde a stat, în realitate, eroul anticomunist Grigore Caraza, care a executat la Aiud 18 ani, dintre care 8 în Zarcă). Şi chiar dacă nu-i geam sau e „căptuşit cu scînduri groase”, Gurii vede Lumina. E calm, liniştit, ştiind că există o ieşire – singura – din „însîngeratul Aiud”: „oamenii pot ieşi din orice situaţie prin pămînt. Chiar din Aiud”. Eliberarea „prin pămînt” adică prin moarte, o întîmpină împăcat, „cu moartea pre moarte călcînd”. Pînă să-l împingă gardienii spre gard (ca să fie acuzat de evadare) şi să fie împuşcat, Gurii se apără de realitatea celulei intrînd într-un alt fel de ludus: îşi preface batista într-o columbiţă albă, pe care o hrăneşte din coaja lui de pîine cît unghia. Se numeşte putere de jertfă. Şi nu ştiu dacă Gurii e un sfînt, dar martir este. 

Dan C-ul vorbeşte de „onirism-suprarealist”. Mie mi se pare că e vorba despre ceva absolut firesc: adevărul de credinţă care rămîne intact, de neatins în firea lui. Peste ziduri şi garduri de sîrmă ghimpată, peste lanţuri, peste zăvoare, peste suferinţă, apare urma: ajutorul magic al celor care au îndurat Patimile după Aiud, ca-n poemul lui Radu Gyr. „As’noapte Iisus mi-a intrat în celulă./ O, ce trist, ce înalt era Christ!/ Luna a intrat după El în celulă/ şi-l făcea mai înalt şi mai trist!”. 

Şi nu-i tragic faptul că, după atîta amar comunist, sfinţii închisorilor sînt iarăşi tăgăduiţi, că nu sîntem lăsaţi să ne exprimăm recunoştinţa faţă de martirii cunoscuţi? Că de cei necunoscuţi ştie Dumnezeu. După ce ancheta Securităţii s-a închis (vinovaţi: Geangu Ilie, care ar fi simulat boala psihică şi, fireşte, deţinuţii legionari), iar respectivul măscărici e împuşcat, situaţia insolită se repetă aidoma: „Aiud, 17 decembrie 1960. Dimineaţa, la ora cinci fără cinci”. înainte de schimbarea gărzilor, un gardian observă pe zăpada căzută peste noapte aceleaşi urme de bocanci fără întors. 

Sînt urme pe zăpada istoriei noastre. Depinde de noi să se păstreze. Iar cartea intitulată astfel, Urma, va lăsa, sînt sigură, un semn durabil în literatura română. 

Magda Ursache

Admin
Admin

Mesaje : 9961
Data de inscriere : 20/12/2008

https://naspa.forumgratuit.ro

Sus In jos

Sus

- Subiecte similare

 
Permisiunile acestui forum:
Nu puteti raspunde la subiectele acestui forum