KĂKĂRĂU luat la pulă de Ponta si VIȚEVERSA

Situaţia actuală din USL este privită cu îngrijorare de bloggerii care în ultimii ani s-au dovedit a fi atenţi observatori ai scenei politice. Unii dintre ei nu mai acordă şanse alianţei, alţii mai speră ca să se revină la normalitate. Un lucru este clar însă, aproape toţi bloggeri nu neagă rolul USL de principal adversar al lui Traian Băsescu. (L.G.)

Cu băşcălia la priveghi

Mie mi-e drag USL-ul. Şi mă deranjează când este comparat cu un hoit, mai ales într-un ziar şi într-o rubrică unde mai sunt publicate, din când în când, şi articolele mele. De aceea vreau să intervin şi să-i iau apărarea.
Dacă privim obiectiv spre ultimii 2-3 ani, cei mai cumpliţi ai pegrei băsiste, singurul adversar politic care nu doar că l-a turbat pe Traian Băsescu dar l-a şi învins peste tot pe unde l-a prins a fost USL. Într-o luptă pe care şi eu am dus-o (şi încă o duc), USL a reprezentat nădejdea ultimă atunci când orice asalt de eliberare eşua în smârcul de minciuni al sistemului, a reprezentat o stare de spirit care împrumuta de la oamenii normali ce e mai bun: forţa solidarităţii şi refuzul compromisului. Să ne amintim doar ce furibundă canonadă a fost declanşată împotriva USL, încă de la constituire, de hoardele la vedere dar, mai ales, de comandamentele oculte răspunzând comenzilor unice de la Cotroceni. Propaganda băsistă şi-a mobilizat, pe lângă trupeţii cu imponderabilitatea plevei de pe la oficine (Pora, Mircea Marian, Tapalagă, Cartianu, Turturică, Turcescu) şi greii ei rezervişti puşi la îndopat special pentru situaţii critice (Pleşu, Cărtărescu, Liiceanu, comandoul de la ICR etc.). Aceştia au oferit cu sleită onctuozitate popotei portocalii ficaţii lor graşi, de gâscani predestinaţi deliciului PDL-ist. Cele mai toxice râgâituri de lansat împotriva USL-ului au fost gestate în burdihanele lor ca nişte malaxoare de borhot propagandistic.
Apoi înfrângerea tuturor intrigilor, maşinaţiunilor, diversiunilor puse la cale de servicii pentru a submina proiectul înainte de examenul alegerilor: alimentarea nemulţumirii activiştilor de partid din teritoriu, încercări de decredibilizare sau de învrăjbire a liderilor USL, ameţirea cu laude deşănţate şi apoi scoaterea la rampă, în chip de conştiinţe clare, a unor personalităţi uitate, cu nostalgii de revanşă personală (Neagu Djuvara) şi atâtea alte capcane întinse unui adversar ce s-a dovedit de neoprit. Cine altcineva, în trista Românie a lui Băsescu, a mai reuşit să dejoace cu atâta succes şi pe o perioadă atât de lungă de timp, uneltirile securistice ale băieţilor incognito dintre noi? Cine altcineva, în confruntare directă cu acest fanatic al puterii care este preşedintele Băsescu, a putut să-i smulgă din ghiare, înainte de termen, guvernul (Boc, apoi Ungureanu) după care să-l învingă, la două serii de alegeri consecutive, cu procente de neprezentare?
De-asta mi-e drag USL-ul. Fără el, probabil că alegerile locale şi parlamentare din 2012 ar fi fost organizate de PDL şi câştigate după modelul Baconschi – Paris. Fără el, probabil că şi azi l-am fi avut ca prim – ministru pe MRU şi şef la ANAF pe Blejnar. Fără el, posibilitatea ca prezidenţialele din 2014 să fie câştigate de un om al lui Băsescu şi să ne pomenim cu acesta continuându-şi opera de umilire naţională din jilţul de prim – ministru, nu ar mai fi părut atât de improbabilă.
E adevărat, USL a avut şi un eşec major în misiunea sa: deşi l-a umilit pe Traian Băsescu la referendumul de suspendare, a fost învins de CCR. I se poate imputa USL că nu şi-a calculat foarte bine acest pas decisiv. De aici, o mare frustrare. Care însă, în memoria mea afectivă, nu face uitate bucuriile şi victoriile (în co-participare) pe care le-am amintit.
Astăzi USL pare a-şi trăi ultimele clipe. A îmbătrânit. Ca oamenii. S-a uzat, iar liderii lui nu-l mai percep ca pe o locomotivă ci ca pe o povară tot mai greu de purtat pe umerii a trei cariatide inegale: una pitică, cea din mijloc la înălţimea normală iar ultima lungită brusc de funcţie, mai puternică decât celelalte şi cu aspiraţii de prim – solist. Planul s-a înclinat, stabilitatea suferă, cârtiţa de la Cotroceni sapă tunele subversive, prăbuşirea e iminentă. Asta e. Toţi am avut rude care s-au veştejit şi au murit. Viaţa merge înainte. Nu e normal să le jignim că n-au putut face mai mult pentru noi. Normal nu e să le pretindem după dorinţa noastră ci după puterile lor.
De ce să numesc “hoit” această construcţie în care mi-am pus speranţele ultimilor ani şi să-i asociez duhori şi viermi? Gata, o reneg, nu am şi eu o vină la cocârjarea ei? Nu trebuie să-i port măcar un pic de recunoştinţă? În fine, aşa sunt unii, mai macho: cu băşcălia la priveghi!
Victor Ponta e singurul care ar mai putea salva în acest moment USL. Pentru asta ar trebui însă să-şi recunoască mai întâi excesele de culturist la fotografia de calendar şi să-i redea lui Crin Antonescu binemeritatul statut de egal, ca în vremurile de glorie ale alianţei. Acest lucru pare însă imposibil. Acum, când cedează bătălie după bătălie în faţa lui Traian Băsescu explicându-ne că face compromisuri de etapă necesare bunei guvernări, a ceda şi în disputa cu Crin Antonescu ar însemna pentru el şi partidul său autoritarist un semn de slăbiciune. După părerea mea compromisul ar trebui făcut cu Crin Antonescu, pentru salvarea USL, şi nu cu Băsescu pentru îmblânzirea acestuia. Căci oricum, după fiecare victorie repurtată cu titlu de compromis din partea lui Ponta, Băsescu va deschide un nou front şi încă unul, în căutarea haosului generalizat pogorât peste ţară, singurul ce-i poate da o şansă de supravieţuire politică după ce nu va mai fi preşedinte.
Din păcate, aşa cum se întâmplă cu cei nesiguri că ar putea invinge adversarul cel mai de temut, şi Victor Ponta a ales să se bată cu cineva mai accesibil. L-a lăsat pe Traian Băsescu în plata lui, în grija anului ce mai e de trecut, şi acum îi poartă pumni în cap lui Crin Antonescu tăind, prin declaraţii şi comportament, orice punţi de reconciliere.
În tot acest vodevil cu preşedinţi machiavelici şi prim miniştri care trag preşul, Crin Antonescu pare personajul tragic, victima, care impresionează cel mai mult asistenţa nepartizană. Eu cred că în această postură, de Don Quijote luptându-se cu morile de vânt, şansele lui de a deveni preşedintele României chiar şi în cazul destrămării USL rămân considerabile.

Sursa: conteledesaintgermain.ro

Grea întreprindere să scrii despre toţi cârmuitorii răi şi cârmuirile lor nedrepte, căci asta ar însemna nici mai mult, nici mai puţin decât rescrierea istoriei umane, o lungă şi întortocheată istorie a inevitabilelor lacrimi, suferinţe şi suspine ce-l însoţesc ca nişte umbre (de la naştere până la moarte) pe omul puternic şi pe cel slab, pe omul bogat şi pe cel sărac, în sfârşit, o istorie doar vag şi neconcludent străluminată (pentru cei mulţi şi neîncrezători) de singura şi adevărata fericire, acea fericire sui-generis gustată doar de înţelepţi şi aleşi, întrucât calea care duce la ea se cheamă renunţarea la toate acele averi pe care „le fură hoţii şi le mănâncă moliile”.

Fiind istoria o reflectare a vrerii şi răbdării divine vizavi de om şi de şansa acordată lui pentru ridicarea pe scara soteriologică ce duce înspre istoria celestă, este limpede că ea nu poate fi cunoscută de muritori (oricât ar fi aceştia de înzestraţi) în profunzimile sale cauzale, care ţintesc tainele supratemporale şi transistorice ale întregii creaţii, ci ea poate fi cunoscută doar prin efectele sale, efecte adjudecate de cunoaşterea umană sub numele de evenimente şi procese istorice.

Adică, după consumarea faptelor istorice, vin istoricii (aceşti „mincinoşi privilegiaţi” cum binevoieşte Balzac să-i alinte în romanul său Catherina de Medicis), şi ei scormonesc cu acribia lor prăfuită prin munţii de zgură lăsaţi în urmă de maşina timpului, până ce dibuiesc niscaiva paşi ai predecesorilor, de regulă ai conducătorilor religioşi, politici şi militari, apoi stabilesc un consens al interpretărilor asupra evenimentelor în discuţie, iar acest consens poartă numele – după caz – de paleoistorie, istorie antică, medievală, modernă şi contemporană. Ca şi cum nişte biete cioburi de oale, ori nişte fragmente ale unor inscripţii ar fi avut capacitatea să încorporeze în trupul lor anemic întreaga pulsaţie a vieţii unor comunităţi şi popoare, iar acum – după minuţioasa cercetare la care sunt supuse de istoricii zilelor noastre – ele au darul să-şi deschidă corolele de taine pentru a delecta cu mirosurile lor de piatră şi mucegai organele olfactive ale preaştiinţificilor, când noi ştim prea bine că evenimente recente, precum Decembriada din ’89, încă n-au dobândit o interpretare coerentă şi unanim acceptată.

De fapt, este un adevărat abuz de limbaj să vorbeşti de unanimitatea părerilor în cazul unei discipline elastice şi aproximative aşa ca istoria, când ştiut este faptul că au existat păreri disidente (desigur, nebăgate în seamă atunci când nu erau sancţionate pentru vina de-a fi deopotrivă autorizate şi intransigente), au existat, deci, opinii contrare chiar şi atunci când dictatori de calibru le-au impus scribilor de curte cum să le fie înfăţişate faptele, astfel încât ei să apară în ochii contemporanilor creduli şi neştiutori, dar mai ales în ai generaţiilor următoare, aidoma unor supraoameni, când în realitate ei erau de-a dreptul odioşi prin ambiţie şi invidie, ori prin cruzimea de care dădeau dovadă. Cum altminteri poate fi calificată comportarea lui Alexandru Macedon vizavi de Calistene, istoriograful lui oficial şi nepotul lui Aristotel (fostul profesor al cuceritorului bântuit de imaginea cosmocratorului), atunci când el ordonă crucificarea istoricului pentru dementa culpă că, în loc să i se închine ca unui zeu, a avut îndrăzneala să-l sărute pe obraz? Iar în vremurile moderne, Nabulione Buonaparte (nume sub care apare într-un registru bisericesc corsican acest “fiu al norocului”, cum el însuşi se caracteriza) merge mult mai departe cu meschinăria, invidia şi ura, după cum suntem înştiinţaţi de Jacob Burckhardt în textul intitulat Napoleon I, după cele mai noi izvoare: era meschin şi mărginit (întreaga viaţă n-a putut să înveţe ortografia limbii franceze, poseda cunoştinţe mediocre de matematică şi istorie, pe care le vântura cu fiecare ocazie), iubea bârfele şi minciunile, adora linguşeala şi întreţinea cu voluptate o necontenită suspiciune între curteni şi apropiaţi (nu se dădea în lături nici măcar de la desfacerea şi citirea scrisorilor adresate altora!), iar invidia faţă de mareşali precum Masséna, cel care şi-a câştigat galoanele în timpul republicii, pentru ca în războaiele de mai târziu să-şi creeze o binemeritată faimă de comandat destoinic şi viteaz, invidia, deci, l-a împins pe împărătescul caporal ca la o vânătoare să-i scoată mareşalului un ochi cu o lovitură de glonţ. Întrucât importante pentru el erau doar efectele, a devenit proverbială lipsa lui de respect pentru adevăr, fapt care rezultă cu prisosinţă din măsluirea comunicatelor (buletinelor) oficiale.

Ce să mai spunem de Hitler, Stalin sau Ceauşescu, despoţi care (fiecare la vremea şi în sfera lui autocratică) au căutat din răsputeri să dirijeze după vrerea lor fragmentul de istorie aflat la îndemână! Prin puterile discreţionare cu care au fost investiţi de jocurile criminale ale politicilor de culise şi ale politicienilor obedienţi, ei chiar au izbutit să-şi atingă scopurile lor condamnabile: să sacrifice milioane de vieţi pentru ca astfel să-şi poată consolida puterea personală, să-şi satisfacă ambiţiile revanşarde şi/sau expansioniste prin jertfirea în războaiele declanşate a zeci de milioane de vieţi, să-şi hrănească visele patologice de adulare şi mărire prin mutilarea a nenumărate destine individuale.

Şi cine dacă nu politica este vinovată de atari derapaje periculoase în istoria omenirii? Căci politica nu este altceva decât o înşelăciune atrăgător ambalată: Omul politic devine de cele mai multe ori un jalnic epifenomen şi toate formele de guvernământ sunt exasperant de imperfecte, mărturie incontestabilă a carenţelor ce cariază temeliile construcţiilor umane. Probă în acest sens este atât căderea spectaculoasă a bolşevismului european, cădere orchestrată chiar din capitala Molohului sovietic, cât mai ales actuala civilizaţie a consumului pe rupte şi a ruperii echilibrului ecologic prin poluare.

Însuşi Winston Churchill a fost nemulţumit de şubrezenia sistemelor (construcţiilor) umane, atunci când a recunoscut că democraţia este o formă de guvernământ grozav de imperfectă. “Dar daţi-mi alta mai bună şi voi crede în ea”, a adăugat el…

În mult mai mare măsură ca alte popoare, românii au avut şi continuă să aibă parte de cârmuitori, dacă nu răi în adevăratul sens al cuvântului, atunci cel puţin neinspiraţi (sau, mă rog, prost sfătuiţi) şi stângaci, într-un cuvânt lamentabili pentru binele, prosperitatea şi fericirea supuşilor, respectivi a celor care i-au ales.

Îndeosebi din Decembrie ’89 încoace, este cât se poate de evident că asupra României nici vorbă să planeze vreo fatalitate căreia vajnicii noştri patrioţi să-i poată cere socoteală pentru starea deplorabilă a drumurilor, precum şi pentru apatia generalizată a cetăţenilor după punerea pe butuci a tuturor sferelor de activitate: industrie, agricultură, învăţământ, cercetare, sănătate, cultură. Că ne convine sau nu, trebuie să fim de-acord cu ceea ce diplomaţii şi observatorii occidentali ne-o tot spun de două decenii şi mai bine: Avem conducătorii pe care-i merităm!
http://www.ziarulnatiunea.ro/2013/12/23/celor-ce-carmuiesc-rau/

Atentatul asupra statului de drept din vara anului 2012 a arătat că principala miză a USL și a Guvernului Ponta este subordonarea justiției. Scopul: protecția parlamentarilor și a celor din administrație - primari, consilieri locali și județeni - de DNA și ANI. Continuă să fie acesta dezideratul USL? La începutul lui 2013 am fi fost tentați să răspundem că, fie și parțial, guvernul și coaliția majoritară au renunțat, că, oricum, și-au mai rafinat mijloacele. La finalul lui însă, putem răspunde fără ezitare „da“.
Loviturile date justiției în timpul sus­pen­dă­rii președintelui Băsescu s-au blocat, une­ori la limită, în opoziția unor instituții fun­damentale pentru lupta anticorupție, care au rezistat nu doar da­to­rită susținerii venite din partea Comisiei Europene, a Oc­ci­dentului în general, ci și prin câțiva oameni de curaj.
Învățând lecția lui 2012, una dintre primele mișcări făcute de USL a fost de­clanșarea acțiunii de în­de­părtare din CSM a celor ca­re au luat poziție atunci. Ale­­gerea Oanei Schmidt-Hăi­neală în funcția de președinte CSM și a Alinei Ghica în cea de vicepreședinte, o ro­cadă, a provocat furia USL. Motivul ofi­cial: CSM nu poate fi condus de un pro­curor. Cu ajutorul Asociației Magistraților din România (AMR), patronată din umbră de Viorica Costiniu, soția judecătorului con­damnat pentru corupție în dosarul Că­tălin Voicu, a UNJR și a unei campanii de intimidare și dezinformare marca Antena 3, Dănileț și Ghica au fost revocați din CSM în martie 2013. Situația a fost salvată in extremis, cei doi au câștigat în instanță și au fost reinstalați în funcție câteva luni mai târziu. Instituția a primit însă un sem­nal dur, care a dus la înmuierea tonului critic.

Guvernul Ponta încondeiat în MCV
În paralel, consecvenți în lupta pentru pro­tecția în fața procurorilor, par­la­men­tarii coaliției au încercat să-și modifice sta­tutul, introducând câteva prevederi con­­testate: cererea de ridicare a imunității pu­tea fi dată doar de Comisia juridică, de exem­plu. Tentativa a eșuat poate și din ca­uză că Ponta urmărea la vremea aceea rea­bilitarea în ochii partenerilor occi­den­tali.
Urmările acțiunilor din vara lui 2012 și pri­mele luni de guvernare Ponta s-au re­flec­tat în Raportul MCV, publicat în februarie, care a criticat nu doar derapajele de la sta­tul de drept, ci și prezența în guvern a unor miniștri urmăriți penal sau deja tri­miși în judecată, presiunile făcute asupra Curții Constituționale, DNA și CSM. Pen­tru prima oară însă, raportul a menționat „presiunile asupra sistemului judiciar“ și campaniile mediatice de hărțuire a unor magistrați, vorbind de „acte de in­ti­mi­dare“ și „amenințări“ la adresa acestora, cerând guvernului să le pună capăt și să asigure o „protecție a instituțiilor și a drepturilor fundamentale ale per­soa­ne­lor“. Deși Antena 3 nu a fost nominalizată explicit, era evident că MCV-ul se referea la ea.

Trocul pe numirea procurorilor
Unul dintre cele mai controversate epi­soade a fost numirea procurorilor ge­ne­rali, rezultat al pactului de coabitare Bă­sescu-Ponta. Deși președintele insistase cu doar câteva luni înainte pentru re­sp­ec­tarea procedurilor cerute de Comisia Eu­ropeană și îl respinsese pe Tiberiu Nițu atunci când fusese nominalizat drept pro­curor general de fostul ministru Mona Piviniceru, de data aceasta a cedat. A mai cedat și CSM, care îi dă­duse an­terior aviz negativ. În final, Laura Codruța Kö­vesi a fost numită procuror șef la DNA, motiv de dis­pută în USL, liberalii re­nunțând la ministrul de Jus­tiție și cri­ticând dur fo­losirea „pro­curorilor lui Băsescu“. Sem­ne de în­tre­bare a ge­nerat și numirea celorlalți şefi la Parchetul General, Alina Bica, Elena Hosu, Bogdan Licu, considerați a fi implicați în NUP-uri dubioase sau prea apropiați de politicieni controversați, precum Elena Udrea. Cert este că Daniel Morar, dușmanul numărul unu al USL, a fost sacrificat ritualic și tri­mis de Traian Băsescu judecător la Curtea Constituțională. Nu fără scandal. Însuși președintele l-a acuzat că „periclitează“ or­dinea constituțională.

Puciul, dus mai departe prin Constituție
Deși în momentul de față modificarea Cons­tituției este un proiect mort, din cauză că Traian Băsescu, prin contestările la Curtea Constituțională, a făcut im­po­sibilă organizarea referendumului pentru Constituție (cvorum 30%) simultan cu ale­gerile prezidențiale, modificările operate arată obsesia USL pentru subminarea echi­librului puterilor în stat și diminuarea pre­rogativelor președintelui. Astfel, șeful sta­tului era scos din puterea executivă, par­la­mentul devenea o supraputere („organul su­prem al poporului român, forul de dez­batere şi de decizie al naţiunii şi unica autoritate legiuitoare a ţării“), conflictele de natură constituțională între puterile sta­tului urmau să fie rezolvate tot de par­lament, și nu de CCR. În plus, re­fe­ren­dumul nu mai putea fi declanșat fără acor­dul parlamentului. Potrivit proiectului, a cărui dezbatere publică a fost o mascaradă organizată de USL, procurorii au fost scoși din cadrul puterii judecătorești și trebuiau să se prezinte la raport în fața par­la­men­tu­lui. Senatul îi numea pe șefii „oricăror a­utorităţi sau instituţii publice“, deci, in­clusiv pe cei ai parchetelor și CSM, ca­re trebuiau să prezinte „dări de seamă pri­vind ac­ti­vitatea lor“.

Ușa marilor condamnări s-a deschis
Venirea Laurei Codruța Kövesi la DNA și realegerea Liviei Stanciu ca președinte al Înaltei Curți, activitatea susținută a pro­curorilor și condamnările pronunțate în cazuri celebre au dat frisoane poli­ti­cie­nilor. După Gigi Becali, în iulie a fost con­damnat de ÎCCJ la 5 ani cu executare fos­tul ministru al Transporturilor, Relu Fene­chiu. Se așteaptă recursul în completul de 5 judecători. Dan Voiculescu, deși și-a dat de­misia din Senat ca să scape de Înalta Curte și să ajungă la Tribunalul București, a primit 5 ani cu executare în dosarul ICA chiar de la această instanță. Mai rău, este urmărit penal în dosarul de șantaj Intact-RCS. Ofensiva Antenei 3 a fost în stilul de manipulare cunoscut, dosarul a fost bo­tezat „Telepatia“, fiind, cum altfel, re­zul­tat al răzbunarii lui Băsescu. Condamnările și trimiterile în judecată s-au ținut însă lanț: Sereş, Nagy, Mitrea, Silaghi, Bădălau, Dobrițoiu, Stan, Apostu, Oltean, Păsat, So­lomon, Mischie, Remeș, Mureșan, Vos­ga­nian, Videanu, Manțog, Copos, Nicolescu. E lista scurtă, dar ultimul pe ea e de­pu­tatul PC Gheorghe Coman, prins în trafic cu șpaga la el.

Mătrășirea procurorilor Papici și Alexandru
Iminența trimiterii lui Dragnea în judecată în dosarul fraudei la referendum a fost momentul care a declanșat noua ofensivă împotriva DNA. Peste noapte, fără nicio consultare cu Laura Codruța Kövesi, șeful secției 1, Lucian Papici, procurorul care ins­trumentase dosarul Dragnea, și Ma­ria­na Alexandru, adjuncta sa, au fost în­lă­turați din funcții și înlocuiți cu doi pro­curori fideli USL. Argumentul: sunt „pro­curori băsiști“. Scandalul a luat am­ploare, Papici și Alexandru fiind cunoscuți pentru integritatea și dosarele cu nume grele pe care le rezolvaseră. Ambasadele au reacționat, cea a Statelor Unite ex­pri­mându-și „admiraţia şi aprecierea pen­tru activitatea excelentă“ desfășurată de aceștia și atrăgând atenția că la con­du­cerea DNA e nevoie de procurori „com­pe­tenţi, curajoşi, cu realizări remarcabile în lupta împotriva corupţiei“. Premierul Ponta a revenit la limbajul agresiv din va­ra lui 2012, acuzându-l pe Papici că este „bă­sist“, execută dosare la comandă și a mințit că procurorul și-a terminat man­datul, deși delegarea acestuia fusese pre­lungită cu doar 7 zile înainte. I-a luat apă­rarea lui Dragnea, spunând că în dosar sunt anchetați „toți cei care au votat la referendum“. În ce-l privește pe pro­cu­rorul general Tiberiu Nițu, acesta a exe­cutat cuminte ordinele primite, s-a dat la fund, dovedind astfel justețea criticilor adu­se acestei numiri. În final, reacția ex­ternă și opoziția dură a Laurei Kövesi l-au făcut pe Ponta să dea înapoi, în funcțiile de șefi la Secția 1 fiind puși doi procurori cu rezultate în lupta anticorupție - Po­povici și Volintiru.

„Marțea Neagră“ nu s-a terminat
Scandalul Papici nu a fost decât pre­am­bu­lul a ceea ce presa va numi „Marțea Nea­gră“. Înțelegând că apărarea penalilor și controlul justiției nu pot fi rezolvate prin presiuni directe, USL a trecut la mo­di­fi­ca­rea Codului Penal, lovitura prin care voia să curețe locul. Printr-o șmecherie, par­la­mentarii au fost scoși din categoria „func­ționarilor publici“, ieșind practic de sub in­cidența Codului Penal, împreună cu fap­tele lor de corupție. Conflictul de interese a fost dezincriminat, toată baronimea cen­trală și locală, de la secretari de stat la pri­mari și consilieri județeni, având liber la încheiat contracte cu statul, producându-se astfel legalizarea furtului. În plus, ca să sca­pe toată lumea, să nu existe invidii și su­­părări, s-a încercat introducerea Legii amnistiei și grațierii. Iarăși proteste, ia­răși Comisie Europeană, iarăși atenționări dure din partea tuturor ambasadelor. Ro­mânia o luase din nou razna, marile de­zi­derate ale puciului din 2012 nu fuseseră nici­când abandonate. Îngrijorare generală, până și „prietenul“ lui Ponta, socialistul Hannes Swoboda, s-a arătat stupefiat în­tr-o declarație de despărțire de astfel de practici. Sub tăvălugul intern și extern, Pon­ta a încercat să se spele pe mâini, spunând că nu a știut nimic de Codul Pe­nal, Antonescu a cotit-o, mizând pe pro­fitul electoral, iar majoritatea spunea că nu a înțeles ce votează. Doar câțiva ka­mi­kaze, cu Nicolicea în frunte, căutau să con­vingă în zadar străinătatea de justețea vidului legislativ făcut în jurul par­la­men­tarilor și baronilor. Scandalul a atins apo­teoza în momentul în care liderii USL au în­ceput să se facă mincinoși în prime-time-uri și să-și întoarcă ostentativ spa­tele în public. Cum USL nu poate aban­dona ceea ce a început odată cu preluarea puterii, este de așteptat ca tevatura să fie reluată în 2014. //

În vreme ce Ăla Micu de la PC (Pârâcioșii Clasei) s-a suflecat pân’ la brâu și a început să spele în văzul lumii rufele murdare ale lui Crin, inclusiv hamleții pătați de visele erotice cu Palatul Cotroceni, Dan Voiculescu, tăticul spiritual de la care a învățat arta datului pe goarnă, a ieșit pe YouTube, ca să ne asigure că USL nu se rupe. ”Am avut unele frământări zilele trecute, de fapt toată săptămâna am avut o preocupare legată de USL”, a mărturisit Varanul, fornăind gros, pe nas.

Unii cred că frământările interioare ale lui Felix au fost provocate de o băsescită acută – un fel de indigestie dată de folosirea abuzivă a cuvântului ”Băsescu”. Alții pretind că, de fapt, au fost cauzate de vreun prânz luat la bufetul Antenelor. O fi fost omul în trecere prin redacție, să-și facă tratamentul zilnic anti-hemoroizi și i s-o fi făcut foame. Iar la bufetul Antenelor știm cu toții ce supe ”a la Grec(u)” reîncălzite se servesc, de ani de zile, de mănânci acolo și mori acasă, de pântecăraie.

În fine, nu putem neglija ipoteza că deranjul intern al mogulului s-a produs pe fond psihosomatic: omul e atât de speriat că va intra în curând la pușcărie încât a rămas cu curul strâns și afară nu mai răzbate nici măcar o boare, darămite vânturile zgomotoase care rupeau membranele difuzoarelor, în plină emisie.

Dacă acesta este diagnosticul – iar flatulologii (specialiștii în flatulență) înclină să creadă că într-adevăr, cu așa ceva se confruntă, soluția nu poate fi decât una de natură psihanalitică: domnul Voiculescu va fi invitat la ”Sinteza zilei”, unde se va întinde pe o canapea pentru a fi masat, mai cu o vorbă caldă, mai cu o limbuță umedă, mai cu o buzișoară cărnoasă, de întreaga echipă de tămăduitori, condusă de acel ”doctor mi(ze)rabilis” pe nume Mihai Gâdea.

În timpul ședințelor de cur(ă), Felix va vorbi despre angoasele lui, despre complexele lui, despre dorințele lui interzise, iar până la urmă, sunt convinși specialiștii, eliberarea se va produce. Evident, înaintea acestui moment de apogeu toată armata de muncitori de la Antene va fi obligată să ia măsuri de protecție și să-și pună completul chimic imediat ce-l va auzi pe regizorul de platou răcnind vestita comandă cazonă ”Pluton, gaze!”.